RIL admis. Decizia ICCJ nr. 12/2011

In M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie2011 afost publicata Decizia nr. 12/2011 a ICCJ – Completul competent sa judece recursul in interesul legii.

Din cuprins:

    Completul competent sa judece recursul in interesul legii ce formeaza obiectul Dosarului nr. 14/2011 este legal constituit conform dispozitiilor art. 330^6 alin. 1 din Codul de procedura civila, modificat si completat prin Legea nr. 202/2010, si ale art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

    Sedinta completului este prezidata de doamna judecator Rodica Aida Popa, vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

    Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie este reprezentat de doamna procuror sef adjunct Antonia Eleonora Constantin.

    Colegiul de conducere al Curtii de Apel Bucuresti a fost reprezentat de domnul judecator Dumitru Gavris Marcel.

    La sedinta de judecata participa magistratul-asistent-sef al Sectiei comerciale a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, doamna Aneta Ionescu, desemnata in conformitate cu dispozitiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

    Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii a luat in examinare recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Colegiul de conducere al Curtii de Apel Bucuresti si Colegiul de conducere al Curtii de Apel Galati privind solutionarea actiunilor intemeiate pe dispozitiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2011, dupa pronuntarea deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 si nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, punand in dezbatere si punctul de vedere transmis de Ministerul Justitiei, conform caruia deciziile anterior mentionate sunt aplicabile tuturor cauzelor aflate in curs de judecata, inclusiv in faza procesuala a recursului.

    Reprezentantul Colegiului de conducere al Curtii de Apel Bucuresti, domnul judecator Marcel Gavris, a sustinut motivele sesizarii cu recurs in interesul legii, solicitand admiterea recursului si sa se constate ca deciziile Curtii Constitutionale sunt aplicabile tuturor cauzelor aflate in curs de judecata, inclusiv in faza de recurs. S-a aratat ca acest punct de vedere coincide cu cel transmis prin adresa Ministerului Justitiei.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia si pronuntarea unei decizii prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii, conform memoriului promovat, respectiv ca trebuie recunoscuta incidenta deciziilor Curtii Constitutionale asupra proceselor in curs, cu exceptia situatiei in care fusese deja pronuntata o hotarare definitiva la data publicarii acestora in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

    Vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, doamna judecator Rodica Aida Popa, a declarat dezbaterile inchise, iar completul de judecata a ramas in pronuntare asupra recursului in interesul legii.

 

    INALTA CURTE,

deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

 

    1. Problema de drept care a generat practica neunitara

    Prin sesizarea cu recurs in interesul legii, Colegiul de conducere al Curtii de Apel Bucuresti si, ulterior, Colegiul de conducere al Curtii de Apel Galati au invederat existenta unei divergente jurisprudentiale determinate de efectele deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 si nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstitutionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie1989, insensul de a se stabili in ce masura textul mentionat mai poate constitui temei juridic pentru acordarea daunelor morale, in cazul proceselor aflate in curs de solutionare la momentul pronuntarii deciziilor de neconstitutionalitate.

    De asemenea, procurorul general a transmis memoriu de recurs in interesul legii, sustinand existenta aceleiasi practici neunitare in memoriul mentionat.

 

    2. Examenul jurisprudential

    In urma verificarilor jurisprudentei la nivelul intregii tari s-a constatat ca in solutionarea cauzelor avand ca obiect actiuni intemeiate pe dispozitiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, practica judiciara este neunitara.

 

    3. Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti

    3.1. Unele instante au apreciat ca declararea neconstitutionalitatii art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este producatoare de efecte juridice asupra proceselor in curs, indiferent de faza procesuala a acestora, si are drept consecinta inexistenta temeiului juridic pentru acordarea despagubirilor intemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional.

    Redactorii memoriului de recurs in interesul legii din cadrul Curtii de Apel Bucuresti au imbratisat acest punct de vedere, dezvoltand si argumentele care au stat la baza pronuntarii hotararilor in sensul mentionat.

    3.2. Alte instante au apreciat ca deciziile Curtii Constitutionale prin care s-a constatat neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile cererilor formulate inainte de data publicarii acestora, indiferent de stadiul solutionarii cauzelor.

    3.3. Alte instante au recunoscut efecte deciziilor Curtii Constitutionale in situatia actiunilor aflate in curs de desfasurare, cu exceptia ipotezei in care era deja pronuntata o hotarare definitiva la data publicarii deciziilor in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

 

    4. Opinia procurorului general

    Exprimandu-si punctul de vedere, procurorul general a apreciat ca fiind corecta orientarea jurisprudentiala care considera ca trebuie recunoscuta incidenta deciziilor Curtii Constitutionale asupra proceselor in curs, cu exceptia situatiei in care fusese deja pronuntata o hotarare definitiva la data publicarii acestora in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. S-a argumentat ca astfel se da eficienta caracterului obligatoriu, erga omnes, al deciziilor instantei de contencios constitutional si totodata nu se aduce atingere dreptului de acces la instanta si nici dreptului la un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditionalla Conventie.

 

    5. Raportul asupra recursului in interesul legii

    Raportul intocmit in cauza, conform art. 330^6 alin. 6 din Codul de procedura civila, a concluzionat ca fiind corecta una dintre solutiile identificate de examenul jurisprudential, respectiv aceea ca, urmare a deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 si nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, dispozitiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, si-au incetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv la data publicarii deciziilor instantei de contencios constitutional in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

 

    6. Inalta Curte

    Avand in vedere ca jurisprudenta neunitara a fost generata de modalitatea de apreciere diferita asupra efectelor in timp ale deciziilor Curtii Constitutionale, prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata, art. 1 din Protocolul nr. 1 aditionalla Conventiaeuropeana a drepturilor omului si la art. 6 si 14 din Conventie, rezolvarea problemei ridicate de recursul in interesul legii presupune transarea urmatoarelor aspecte, privite atat din perspectiva dreptului intern, national, cat si din perspectiva dreptului european: A) modalitatea in care se produc efectele deciziilor Curtii Constitutionale in situatia proceselor aflate in curs de desfasurare; B) respectarea procedurii judiciare echitabile in intelesul art. 6 paragraful 1 din Conventia europeana a drepturilor omului; C) respectarea dreptului la un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditionalla Conventiaeuropeana a drepturilor omului; D) principiul nediscriminarii partilor.

 

    A) Efectele deciziilor Curtii Constitutionale asupra procedurilor jurisdictionale aflate in curs de desfasurare.

    Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 si nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constitutionala a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, retinand, in esenta, ca norma criticata creeaza situatii de incoerenta si instabilitate, ca in domeniul acordarii de despagubiri pentru prejudiciile morale exista reglementari paralele si ca textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, incalcand regulile referitoare la precizia si claritatea normei juridice, „conducand la aplicarea incoerenta a acestuia, instantele acordand despagubiri in valoare de pana la 600.000 euro, ceea ce reprezinta o aplicare excesiva si nerezonabila”. Este vorba asadar de un control a posteriori de constitutionalitate realizat de instanta de contencios constitutional.

    Potrivit art. 147 alin. (1) din Constitutie, „dispozitiile din legile si ordonantele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept”, iar potrivit alin. (4) al aceluiasi articol, „deciziile Curtii Constitutionale se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. De la data publicarii, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor”.

    Aceleasi prevederi se regasesc in textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale.

    Fata de aceasta reglementare, constitutionala si, respectiv, legala, trebuie distinsa natura juridica a efectelor deciziilor Curtii Constitutionale si, respectiv, modalitatea in care se produc, in timp, aceste efecte.

    a) Sub primul aspect – natura juridica a efectelor deciziilor Curtii Constitutionale – desi nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisa a textului de lege, pentru ca cel care intervine nu este legiuitorul insusi, emitentul actului, ci organul jurisdictional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstitutionalitate, consecintele declararii caracterului neconstitutional sunt similare celor produse de abrogare, in sensul ca actul normativ inceteaza sa mai aiba existenta juridica si deci sa mai constituie temei al pretentiilor in justitie.

    Din motive de securitate si de stabilitate a circuitului juridic, Constitutia Romaniei prevede ca efectele declararii neconstitutionale a actului (legi, ordonante, regulamente) se produc doar ex nunc.

    Este vorba asadar de lipsirea efectelor [mai exact, de incetarea acestor efecte, in termenii art. 147 alin. (1) din Constitutia Romaniei] actului declarat neconstitutional pentru viitor, in temeiul unei hotarari a instantei de jurisdictie constitutionala, hotarare cu caracter general obligatoriu si care se bucura de putere de lucru judecat.

    b) Fiind in prezenta lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalitatii in care se produce, in timp, aceasta lipsire de efecte, adica a felului in care se repercuteaza efectele deciziei Curtii Constitutionale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsa la momentul adoptarii deciziei.

    Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constitutie prevede ca decizia Curtii Constitutionale este general obligatorie, atat pentru autoritatile si institutiile publice, cat si pentru particulari, si produce efecte numai pentru viitor, iar nu si pentru trecut.

    Cum este vorba de o norma imperativa de ordine publica, aplicarea ei generala si imediata nu poate fi tagaduita, deoarece altfel ar insemna ca un act neconstitutional sa continue sa produca efecte juridice, ca si cand nu ar fi aparut niciun element nou in ordinea juridica, ceea ce Constitutia refuza in mod categoric.

    Imprejurarea ca deciziile Curtii Constitutionale produc efecte numai pentru viitor da expresie unui alt principiu constitutional, acela al neretroactivitatii, ceea ce inseamna ca nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv castigate sau situatiilor juridice deja constituite.

    Aceasta presupune, referitor la problema analizata, in care este vorba de situatii juridice in curs de constituire (facta pendentia) in temeiul Legii nr. 221/2009 – avand in vedere ca dreptul la actiune pentru a obtine reparatia prevazuta de lege este supus evaluarii jurisdictionale – ca acestea sunt sub incidenta efectelor deciziilor Curtii Constitutionale, care sunt de imediata si generala aplicare.

    Nu se poate spune ca, fiind promovata actiunea la un moment la care era in vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, inseamna ca efectele acestui act normativ se intind in timp pe toata durata desfasurarii procedurii judiciare, intrucat nu avem de-a face cu un act juridic conventional ale carui efecte sa fie guvernate dupa regula tempus regit actum.

    Nu este vorba, in aceasta situatie, despre raporturi juridice determinate de parti, cu drepturi si obligatii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat nastere (lege care sa ramana aplicabila ulterior efectelor unor asemenea raporturi intrucat aceasta a fost vointa partilor).

    Din punctul de vedere al aplicarii legii in timp, respectiv al supravietuirii sau nu a legii vechi, trebuie facuta distinctie intre situatii juridice de natura legala, carora li se aplica legea noua, in masura in care aceasta le surprinde in curs de constituire, si situatii juridice voluntare, care raman supuse, in ceea ce priveste validitatea conditiilor de fond si de forma, legii in vigoare la data intocmirii actului juridic care le-a dat nastere.

    Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicarii imediate a legii noi, efectele viitoare ale situatiilor juridice voluntare raman, in principiu, carmuite in continuare de legea contemporana cu formarea lor (in sensul ca atat drepturile patrimoniale, cat si obligatiile corelative ale partilor, configurate prin acordul lor de vointa, isi pastreaza intinderea, durata, modalitatile de exercitare si de executare stabilite la data perfectarii actului juridic).

    Asadar, in cazul situatiilor juridice subiective – care se nasc din actele juridice ale partilor si cuprind efectele voite de acestea – principiul este ca acestea raman supuse legii in vigoare la momentul constituirii lor, chiar si dupa intrarea in vigoare a legii noi, dar numai daca aceste situatii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publica, de interes general.

    Unor situatii juridice voluntare nu le poate fi asimilata insa situatia actiunilor in justitie, aflate in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotriva, acestea sunt asimilabile unor situatii juridice legale, in desfasurare, surprinse de legea noua inaintea definitivarii lor si de aceea intrand sub incidenta noului act normativ.

    Este vorba, in ipoteza analizata, despre pretinse drepturi de creanta, a caror concretizare (sub aspectul titularului, caruia trebuie sa i se verifice calitatea de condamnat politic, si al intinderii dreptului, in functie de mai multe criterii prevazute de lege) se poate realiza numai in urma verificarilor jurisdictionale realizate de instanta.

    Or, la momentul la care instanta este chemata sa se pronunte asupra pretentiilor formulate, norma juridica nu mai exista si nici nu poate fi considerata ca ultraactivand, in absenta unei dispozitii legale exprese.

    In mod asemanator, in legatura cu obligativitatea efectelor deciziilor Curtii Constitutionale pentru instantele de judecata s-a pronuntat de altfel instanta suprema, printr-o decizie in interesul legii, de data recenta (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat ca „deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii, ceea ce inseamna ca trebuie aplicate intocmai, nu numai in ceea ce priveste dispozitivul deciziei, dar si considerentele care il expliciteaza”; ca „daca aplicarea unui act normativ in perioada dintre intrarea sa in vigoare si declararea neconstitutionalitatii isi gaseste ratiunea in prezumtia de constitutionalitate, aceasta ratiune nu mai exista dupa ce actul normativ a fost declarat neconstitutional, iar prezumtia de constitutionalitate a fost rasturnata” si prin urmare „instantele (…) erau obligate sa se conformeze deciziilor Curtii Constitutionale si sa nu dea eficienta actelor normative declarate neconstitutionale”.

    Or, o consecventa de interpretare impune mutatis mutandis acelasi rationament si aceeasi solutie pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs in interesul legii.

    De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzioneaza ca judecata nu se poate intemeia pe o dispozitie legala inexistenta din punct de vedere juridic, ca urmare a declararii ei ca fiind neconstitutionala.

 

    B) Dreptul la un proces echitabil (art. 6 paragraful 1 din Conventia europeana a drepturilor omului) si efectele deciziilor Curtii Constitutionale

    Art. 6 paragraful 1 din Conventia europeana a drepturilor omului garanteaza dreptul fiecarei persoane la un tribunal competent sa examineze orice contestatie (in mod independent, echitabil, public si intr-un termen rezonabil) privitoare la drepturile si obligatiile cu caracter civil ce ii apartin.

    Instanta europeana a aratat, intr-o jurisprudenta constanta, ca pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie sa fie indeplinite mai multe conditii: 1) sa existe o contestatie cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea actiunii in justitie; 2) contestatia sa fie reala si serioasa; 3) rezultatul procedurii sa fie direct si determinant cu privire la existenta dreptului.

    De asemenea, instanta europeana, in cadrul controlului pe care il exercita asupra respectarii dispozitiilor art. 6 paragraful 1 de catre autoritatile nationale ale statelor contractante, apreciaza continutul dreptului disputat prin raportare atat la dispozitiile Conventiei europene a drepturilor omului, cat si la cele ale normelor nationale de drept, prin luarea in considerare a caracterului autonom, statuandu-se ca art. 6 paragraful 1 „nu se aplica unei proceduri ce tinde la recunoasterea unui drept care nu are niciun fundament legal in legislatia statului contractant in cauza”.

    Or, problema analizata in cadrul prezentului recurs in interesul legii vizeaza tocmai o asemenea situatie, in care dreptul pretins nu mai are niciun fundament in legislatia interna, si, pe de alta parte, nu este incidenta nici notiunea autonoma de „bun” din perspectiva careia sa fie analizata contestatia partii pentru a obtine protectia art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului.

    In acest context trebuie analizat daca lipsirea de fundament legal a dreptului prin interventia Curtii Constitutionale s-a facut in cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau daca, dimpotriva, este vorba despre un mecanism normal intr-o societate democratica, menit sa asigure, in cele din urma, preeminenta dreptului prin punerea de acord a reglementarii cu legea fundamentala.

    Sub acest aspect, avand a se pronunta asupra unei situatii similare (Decizia in Cauza Slavov si altii impotriva Bulgariei), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca: „Nu se poate spune ca un text de lege a carui constitutionalitate a fost contestata la scurt timp dupa intrarea lui in vigoare si care ulterior a fost declarat neconstitutional ar putea constitui o baza legala solida in intelesul jurisprudentei Curtii” (paragraful 87). „De aceea, reclamantii nu ar fi putut avea o speranta legitima ca pretentiile lor vor fi cuantificate in conformitate cu acea lege, dupa ce ea a fost invalidata. De asemenea, ei nu ar fi putut spera in mod legitim ca determinarea pretentiilor lor se va face in baza legii, asa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, si nu in baza legii asa cum era ea la momentul pronuntarii hotararii” (paragraful 62).

    In continutul aceleiasi decizii se retine ca fiind deosebit de important aspectul potrivit caruia modificarea legii s-a datorat controlului de constitutionalitate: „Ar putea parea incoerent sa starnesti sperante prin adoptarea unei legi de compensatie numai pentru ca, putin mai tarziu, sa invalidezi legea si sa elimini acea speranta. Totusi, Curtea subliniaza ca deosebit de important aspectul ca legea nu a fost modificata printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constitutional al textelor de lege”.

    De asemenea, Curtea dela Strasbourga subliniat diferentele existente intre situatia in care legislativul intervine in administrarea justitiei si situatiile in care se pune problema unui reviriment de jurisprudenta ori se declara ca neconstitutionala o dispozitie din legea interna aplicabila in procesele pendente (Cauza Unedic contra Frantei).

    Rezulta ca interventia Curtii Constitutionale nu este asimilata unei interventii intempestive a legiuitorului, de natura sa rupa echilibrul procesual, pentru ca nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datoreaza activitatii unui organ jurisdictional a carui menire este tocmai aceea de a asigura suprematia legii si de a da coerenta ordinii juridice.

    Mai mult, trebuie observat ca, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, se admite ca este posibila chiar interventia legislativului intr-o procedura jurisdictionala aflata in curs de derulare, la care insusi statul este parte, in special atunci cand procedura de control jurisdictional „nu a atins inca faza unei audieri contradictorii a partilor in proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase sa intervina astfel”.

    Asadar, doua ar fi ratiunile care ar justifica ingerinta: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdictionale afectate de masura adoptata de puterile publice in sensul influentarii in favoarea lor a solutiei procesului; si 2) existenta unui motiv de interes general imperios.

    Raportat la aceste considerente, care se degaja din jurisprudenta instantei europene, trebuie facuta distinctie dupa cum pronuntarea deciziei a avut loc inainte de solutionarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotriva, ulterior acestui moment.

    In ceea ce priveste legitimitatea demersului organului jurisdictional constitutional, ea decurge din atributiile pe care le are conform legii si Constitutiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curtii Constitutionale (inlaturarea unor situatii de incoerenta si instabilitate, a unei duble reglementari in aceeasi materie).

    Asadar, prin interventia instantei de contencios constitutional, ca urmare a sesizarii acesteia cu o exceptie de neconstitutionalitate, s-a dat eficienta unui mecanism normal intr-un stat democratic, realizandu-se controlul a posteriori de constitutionalitate.

    De aceea, nu se poate sustine ca prin constatarea neconstitutionalitatii textului de lege si lipsirea lui de efecte erga omnes si ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru ca acesta nu se poate desfasura facand abstractie de cadrul normativ legal si constitutional, ale carui limite au fost determinate tocmai in respectul preeminentei dreptului, al coerentei si al stabilitatii juridice.

    Dreptul de acces la tribunal si protectia oferita de art. 6 paragraful 1 din Conventia europeana a drepturilor omului nu inseamna recunoasterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate in ordinea juridica interna.

    Atunci cand intervine controlul de constitutionalitate declansat la cererea uneia din partile procesului nu se poate sustine ca este afectata acea componenta a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealalta parte ar fi surprinsa pentru ca nu putea anticipa disparitia temeiului juridic al pretentiilor sale), pentru ca asupra normei nu a actionat in mod discretionar emitentul actului.

    O interpretare in sens contrar ar insemna, in fapt, suprimarea controlului de constitutionalitate si, ceea ce este gandit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, sa fie astfel inlaturat.

    Continuand sa aplice o norma de drept inexistenta din punct de vedere juridic (ale carei efecte au incetat), judecatorul nu mai este cantonat in exercitiul functiei sale jurisdictionale, ci si-o depaseste, arogandu-si puteri pe care nici dreptul intern si nici normele conventionale europene nu i le legitimeaza.

 

    C) Respectarea dreptului la un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditionalla Conventiaeuropeana a drepturilor omului

    Notiunea de „bunuri”, potrivit jurisprudentei instantei europene, poate cuprinde atat „bunuri actuale”, cat si valori patrimoniale, inclusiv creante, in baza carora un reclamant poate pretinde ca are cel putin „o speranta legitima” de a obtine beneficiul efectiv al unui drept.

    Intrarea in vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat nastere unor raporturi juridice in continutul carora intra drepturi de creanta in favoarea anumitor categorii de persoane (fosti condamnati politic). Aceste drepturi de creanta sunt insa conditionale, pentru ca ele depind, in existenta lor juridica, de verificarea de catre instanta a calitatii de creditor si de stabilirea intinderii lor de catre acelasi organ jurisdictional.

    Sub acest aspect, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca o creanta de restituire este „o creanta sub conditie” atunci cand „problema intrunirii conditiilor legale ar trebui rezolvata in cadrul procedurii judiciare si administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizarii jurisdictiilor interne si a autoritatilor administrative, aceasta creanta nu putea fi considerata ca fiind suficient stabilita pentru a fi considerata ca avand o valoare patrimoniala ocrotita de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas impotriva Romaniei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

    In mod asemanator s-a retinut intr-o alta cauza (Cauza Ionescu si Mihaila impotriva Romaniei, Cererea nr. 36.782/1997, Hotararea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), si anume ca reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanta conditionala, deoarece „problema indeplinirii conditiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia sa fie solutionata in cadrul procedurii judiciare pe care o demarasera”.

    Nu este vorba asadar, in ipoteza data de recursul in interesul legii, de drepturi nascute direct, in temeiul legii, in patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanta, hotararea pronuntata urmand sa aiba efecte constitutive, astfel incat, daca la momentul adoptarii deciziei de neconstitutionalitate nu exista o astfel de statuare, cel putin definitiva, din partea instantei de judecata, nu se poate spune ca partea beneficia de un bun care sa intre sub protectia art. 1 din Protocolul nr. 1.

    In jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca „o creanta nu poate fi considerata un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decat daca ea a fost constatata sau stabilita printr-o decizie judiciara trecuta in puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales s.a. contra Spaniei, Hotararea din 18 octombrie 2002).

    Rezulta ca in absenta unei hotarari definitive care sa fi confirmat dreptul inaintea aparitiei deciziei Curtii Constitutionale nu s-ar putea vorbi despre existenta unui bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

    In ceea ce priveste notiunea de „speranta legitima”, fiind vorba in speta de un interes patrimonial care apartine categoriei juridice de creanta, el nu poate fi privit ca valoare patrimoniala susceptibila de protectia art. 1 din Protocolul nr. 1 decat in masura in care are o baza suficienta in dreptul intern, respectiv atunci cand existenta sa este confirmata printr-o jurisprudenta clara si concordanta a instantelor nationale (Cauza Atanasiu s.a. impotriva Romaniei, paragraful 137).

    O asemenea jurisprudenta nu se poate spune insa ca se conturase pana la momentul adoptarii deciziilor Curtii Constitutionale, avand in vedere ca jurisdictia suprema nu definitivase procedura in astfel de cauze, prin pronuntarea unor hotarari care sa fi confirmat dreptul reclamantilor de o maniera irevocabila.

    De asemenea, nu exista o baza suficienta in dreptul intern care sa contureze notiunea de „speranta legitima,” iar nu de simpla speranta in valorificarea unui drept de creanta, si pentru ca norma legala nu ducea, in sine, la dobandirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdictional.

    In concluzie, se poate afirma ca exista un bun susceptibil de protectia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai in masura in care la data pronuntarii deciziei Curtii Constitutionale exista o hotarare definitiva care sa fi confirmat dreptul reclamantului.

    Aprecierea in acest sens este data de faptul ca, prin raportare la art. 376 din Codul de procedura civila, asemenea hotarari reprezinta titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silita, apte sa duca la nasterea unei valori patrimoniale in favoarea partii (multi dintre beneficiarii unor asemenea hotarari procedand de altfel, de indata, la punerea in executare silita).

    Desi dreptul stabilit prin hotarari definitive era unul revocabil, intrucat nu fusese epuizat exercitiul cailor de atac, aceasta revocabilitate trebuie apreciata din perspectiva caii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitata si care nu permitea decat un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronuntarii hotararii definitive.

 

    D) Principiul nediscriminarii

    Dreptul la nediscriminare, asa cum rezulta el din continutul art. 14 din Conventia europeana a drepturilor omului, nu are o existenta de sine statatoare, independenta, ci trebuie invocat in legatura cu drepturile si libertatile reglementate de Conventie, considerandu-se ca acest text face parte integranta din fiecare dintre articolele Conventiei.

    Chiar daca dreptul la nediscriminare poate intra in discutie fara o incalcare a celorlalte drepturi garantate de Conventia europeana a drepturilor omului, prezentand astfel o anumita autonomie, nu s-ar putea sustine ca are a se aplica daca faptele litigiului nu intra „sub imperiul” macar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adica ale textului care garanteaza celelalte drepturi si libertati fundamentale.

    Astfel cum s-a aratat anterior, prin pronuntarea deciziilor Curtii Constitutionale, ca urmare a sesizarii acesteia cu exceptia de neconstitutionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil si nici dreptului la un bun decat in masura in care partea beneficia deja de o hotarare definitiva, intrata in puterea lucrului judecat, care ii confirma dreptul la despagubiri morale.

    In acelasi timp trebuie observat ca principiul nediscriminarii cunoaste limitari deduse din existenta unor motive obiective si rezonabile.

    Situatia de dezavantaj sau de discriminare in care s-ar gasi unele persoane (cele ale caror cereri nu fusesera solutionate de o maniera definitiva la momentul pronuntarii deciziilor Curtii Constitutionale) are o justificare obiectiva, intrucat rezulta din controlul de constitutionalitate, si rezonabila, pastrand raportul de proportionalitate dintre mijloacele folosite si scopul urmarit (acela de inlaturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instantele la acordarea de despagubiri de sute de mii de euro, intr-o aplicare excesiva si nerezonabila a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare – conform considerentelor deciziei Curtii Constitutionale).

    Izvorul „discriminarii” consta in pronuntarea deciziei Curtii Constitutionale si a-i nega legitimitatea inseamna a nega insusi mecanismul vizand controlul de constitutionalitate ulterior adoptarii actului normativ, ceea ce este de neacceptat intr-un stat democratic, in care fiecare organ statal isi are atributiile si functiile bine definite.

    De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curtii Constitutionale se inlatura imprevizibilitatea jurisprudentei, care, in aplicarea unei norme incoerente, era ea insasi generatoare de situatii discriminatorii.

    In acelasi timp nu poate fi vorba de o incalcare a principiului nediscriminarii nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 aditionalla Conventiaeuropeana a drepturilor omului, care garanteaza, intr-o sfera mai larga de protectie decat cea reglementata de art. 14, „exercitarea oricarui drept prevazut de lege, fara nicio discriminare, bazata, in special, pe sex, pe rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau oricare alta situatie”.

    Este vorba asadar de garantarea dreptului la nediscriminare in privinta tuturor drepturilor si libertatilor recunoscute persoanelor in legislatia interna a statului.

    In situatia analizata insa drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoastere in legislatia interna a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, asa cum s-a aratat anterior, nu interventiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constitutionalitate.

    Fata de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci si la blocul de conventionalitate, reprezentat de textele Conventiei europene a drepturilor omului si de jurisprudenta instantei europene creata in aplicarea acestora, se concluzioneaza ca efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 si nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curtii Constitutionale nu pot fi ignorate si ele trebuie sa isi gaseasca aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate in curs de desfasurare.

    Totusi, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdictional definitiv, incidenta deciziilor mentionate nu va fi recunoscuta in faza procesuala a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limiteaza la verificarea bazei legale de la momentul pronuntarii hotararii.

 

    Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedura civila, astfel cum a fost modificat si completat prin Legea nr. 202/2010,

 

    INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

    In numele legii

    DECIDE:

 

    Admite recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Colegiul de conducere al Curtii de Apel Bucuresti si Colegiul de conducere al Curtii de Apel Galati.

    Stabileste ca, urmare a deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozitiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au incetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv la data publicarii deciziilor instantei de contencios constitutional in Monitorul Oficial.

    Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedura civila.

    Pronuntata in sedinta publica, astazi, 19 septembrie 2011.

Adauga comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Informații suplimentare

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close