Art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala. Exceptie de neconstitutionalitate admisa

In M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011 a fost publicata Decizia Curtii Constitutionale nr. 1483/2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala.

Din cuprins:

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala, exceptie ridicata de Adrian-Marius Ciura in Dosarul nr. 11.452/271/2010 al Judecatoriei Oradea – Sectia penala si care formeaza obiectul Dosarului Curtii Constitutionale nr. 4.782D/2010 si de Daniel Ciuciu in Dosarul nr. 10.631/271/2010 al Judecatoriei Oradea – Sectia penala si care formeaza obiectul Dosarului nr. 539D/2011.

Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din data de 3 noiembrie 2011, in prezenta reprezentantului Ministerului Public, si au fost consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, cand Curtea, in temeiul art. 57 si art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai buna studiere a problemelor ce formeaza obiectul cauzei, a amanat pronuntarea pentru data de 8 noiembrie 2011.

 

CURTEA,

avand in vedere actele si lucrarile dosarelor, retine urmatoarele:

Prin incheierile din 15 decembrie 2010 si 15 aprilie 2011, pronuntate in dosarele nr. 11.452/271/2010 si nr. 10.631/271/2010, Judecatoria Oradea – Sectia penala a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala.

Exceptia a fost ridicata de Adrian-Marius Ciura si Daniel Ciuciu cu ocazia solutionarii unor cauze penale.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorii acesteia sustin ca prevederile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala incalca principiul aplicarii legii penale mai favorabile, egalitatea in fata legii si a autoritatilor publice si dreptul la un proces echitabil, intrucat creeaza posibilitatea ca, in situatia in care 2 coautori sunt trimisi in judecata in dosare diferite, cercetarea judecatoreasca incepand pentru unul, iar pentru celalalt nu, doar acesta din urma sa beneficieze, in cazul recunoasterii vinovatiei, de reducerea limitelor de pedeapsa prevazute de lege. Mai arata ca momentul inceperii cercetarii judecatoresti poate fi influentat de factori independenti de vointa inculpatilor, precum operativitatea organelor de urmarire penala, indeplinirea procedurilor de citare, cereri de amanare a judecarii cauzei etc. Considera ca posibilitatea de a beneficia de aceasta cauza de reducere a pedepsei ar fi trebuit acordata tuturor inculpatilor, indiferent de faza in care se afla judecarea procesului penal. Fac trimitere, in acest sens, la deciziile Curtii Constitutionale nr. 86/2003 si nr. 932/2006.

Judecatoria Oradea – Sectia penala apreciaza, in Dosarul nr. 4.782D/2010, ca exceptia de neconstitutionalitate este intemeiata, avand in vedere necesitatea asigurarii unui tratament juridic identic pentru persoane aflate in situatii similare. Invoca, in acest sens, Decizia Curtii Constitutionale nr. 86/2003. De asemenea, arata ca prevederile art. 320^1 din Codul de procedura penala au un efect de drept substantial si constituie o cauza legala de reducere obligatorie a pedepsei, prin urmare noua lege penala este mai favorabila inculpatului si trebuie sa retroactiveze. Astfel, faptul ca, pentru infractiuni comise anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 202/2010, inculpatii fata de care s-a depasit etapa procesuala a citirii actului de sesizare nu beneficiaza de noile dispozitii referitoare la judecata in cazul recunoasterii vinovatiei creeaza discriminare in raport cu inculpatii fata de care nu s-a citit inca actul de sesizare a instantei si, totodata, incalca principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile.

Judecatoria Oradea – Sectia penala, in complet diferit, isi exprima opinia, in Dosarul nr. 539D/2011, in sensul netemeiniciei exceptiei de neconstitutionalitate, intrucat prevederile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala nu aduc nicio atingere dispozitiilor din Constitutie si din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale invocate. Arata ca prevederile de lege criticate sunt norme de procedura penala, acestea fiind de imediata aplicare, astfel ca, daca a fost inceputa cercetarea judecatoreasca inainte de data intrarii in vigoare a Legii nr. 202/2010, prin care au fost introduse in Codul de procedura penala dispozitiile art. 320^1, inculpatul nu mai poate beneficia de procedura simplificata. Considera ca, fiind vorba de norme de procedura penala, si nu de drept penal, instanta nu poate face aplicarea legii penale mai favorabile.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

Avocatul Poporului considera ca dispozitiile de lege criticate sunt neconstitutionale. Arata ca art. 320^1 din Codul de procedura penala reglementeaza o noua institutie in etapa judecarii in prima instanta, care presupune recunoasterea de catre inculpat a faptelor retinute in actul de sesizare a instantei. In absenta unor dispozitii cu caracter tranzitoriu, textul in discutie reprezinta o norma procedurala de imediata aplicare situatiilor ivite dupa intrarea sa in vigoare, adica doar inculpatilor care, pana la inceperea cercetarii judecatoresti, pot declara personal sau prin inscris autentic ca recunosc savarsirea faptelor retinute in actul de sesizare a instantei si solicita ca judecata sa se faca in baza probelor administrate in faza urmaririi penale. Sunt exclusi, asadar, de la beneficiul aplicarii regulilor privind judecata in cazul recunoasterii vinovatiei acei inculpati fata de care s-a depasit etapa procesuala a citirii actului de sesizare.

In ceea ce priveste criteriul de aplicare a art. 320^1 din Codul de procedura penala, arata ca acesta depinde de o serie de elemente neprevazute si neimputabile persoanei trimise in judecata, cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de indeplinirea procedurii de citare, exercitarea sau neexercitarea cailor de atac prevazute de lege si alte imprejurari care pot sa intarzie solutionarea cauzei. Or, toti infractorii care au comis acelasi gen de infractiuni anterior datei intrarii in vigoare a legii se afla intr-o situatie identica, inceperea cercetarii judecatoresti neavand nicio semnificatie in ceea ce priveste stabilirea unui tratament juridic diferentiat, intrucat aceasta depinde de factori straini conduitei procesuale a respectivelor persoane.

In consecinta, stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu si exterior conduitei persoanei trimise in judecata, este in contradictie cu principiul egalitatii in fata legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constitutie. Situatiile in care se afla anumite categorii de persoane trebuie sa difere in esenta pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta trebuie sa se bazeze pe un criteriu obiectiv si rational. Aceasta solutie este in concordanta si cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, conform careia orice diferenta de tratament facuta intre persoane aflate in situatii analoage trebuie sa isi gaseasca o justificare obiectiva si rezonabila (a se vedea Hotararea din 13 iunie 1979, pronuntata in Cauza Marckx contra Belgiei).

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

 

CURTEA,

examinand incheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele intocmite de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile de lege criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala, introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au urmatorul cuprins: “Pana la inceperea cercetarii judecatoresti, inculpatul poate declara personal sau prin inscris autentic ca recunoaste savarsirea faptelor retinute in actul de sesizare a instantei si solicita ca judecata sa se faca in baza probelor administrate in faza de urmarire penala.”

In sustinerea neconstitutionalitatii prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala, autorii exceptiei invoca incalcarea dispozitiilor constitutionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul aplicarii legii penale mai favorabile, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea in fata legii si a autoritatilor publice si ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum si a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, prevederi referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca dispozitiile art. 320^1 din Codul de procedura penala reglementeaza Judecata in cazul recunoasterii vinovatiei. Textul a fost introdus in Codul de procedura penala prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor.

Noua reglementare urmareste sa dea expresie dreptului la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil, inlaturandu-se o procedura judiciara indelungata si costisitoare. Astfel, daca in etapa judecatii in prima instanta inculpatul declara, pana la inceperea cercetarii judecatoresti, ca recunoaste savarsirea faptelor retinute in actul de sesizare a instantei si solicita ca judecata sa se faca pe baza probelor administrate in faza de urmarire penala, apare drept redundanta o readministrare de catre judecator a acelorasi probe care au dovedit acuzatia si despre care inculpatul a luat cunostinta cu prilejul prezentarii materialului de urmarire penala.

O astfel de procedura se subsumeaza exigentelor privind celeritatea si stabilirea adevarului in cauzele penale. Termenul pana la care se poate solicita procedura simplificata nu poate fi decat cel anterior inceperii cercetarii judecatoresti, pentru ca numai astfel se poate da expresie dreptului la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.

Dispozitii similare se regasesc si in alte legislatii, cu precadere in legislatia americana. Chiar daca acest sistem a suferit si o seama de critici, este de observat ca, desi pedeapsa aplicata ca urmare a intelegerii judiciare este mai mica decat cea pronuntata in cazul unui proces, are totusi un efect de prevenire a fenomenului infractional. In plus, prin condamnare se restrange libertatea infractorului, care va ramane sub supravegherea sistemului penal si dupa eliberare, iar daca va comite o alta fapta, va fi tratat ca recidivist.

Desi tarile europene au un sistem mai rigid, flexibilitatea americana a influentat unele legislatii. Astfel, art. 233 din Codul de procedura penala al Norvegiei prevede ca, daca suspectul isi recunoaste fapta, va fi intrebat daca admite ca e raspunzator din punct de vedere penal. Daca a marturisit fara rezerve si cazul poate fi judecat in procedura accelerata, suspectul va fi intrebat daca isi da consimtamantul pentru o asemenea procedura. Conform art. 248 din acelasi cod, daca raspunde afirmativ, procurorul va solicita instantei competente judecarea cauzei fara punere sub acuzare, printr-o singura infatisare. Cererea este aprobata daca instanta nu sesizeaza nimic indoielnic, iar speta se regaseste intr-una din urmatoarele ipoteze:

a) o infractiune care nu se pedepseste cu mai mult de 10 ani inchisoare, iar acuzatul si-a marturisit fara rezerve fapta in fata instantei, marturisirea fiind sustinuta si de alte dovezi;

b) o contraventie incriminata prin art. 22 din Codul rutier, iar acuzatul pledeaza vinovat;

c) o contraventie incriminata prin art. 24 primul paragraf din Codul rutier, iar acuzatul pledeaza vinovat in fata instantei.

Conform art. 292 din acelasi Cod de procedura penala, daca inculpatul marturiseste in fata instantei, dupa inaintarea rechizitoriului, instanta va hotari in ce masura mai sunt necesare a fi administrate si alte dovezi.

Alte legislatii (de exemplu art. 46 paragraful 2 din Codul penal german) nu prevad o procedura speciala, ci doar reducerea limitelor de pedeapsa tinandu-se seama de conduita faptuitorului dupa comiterea faptei, in mod special de eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuita ori pentru a ajunge la o intelegere cu persoana vatamata. Acestea sunt insa imprejurari care pot constitui circumstante atenuante, asa cum sunt prevazute si in art. 74 din Codul penal roman, si care nu au o importanta determinanta referitoare la analiza din prezenta cauza.

Revenind la speta dedusa judecatii, Curtea retine ca autorii exceptiei au criticat dispozitiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala intrucat prin termenul instituit, respectiv “pana la inceperea cercetarii judecatoresti”, este afectat principiul egalitatii in fata legii a cetatenilor, precum si principiul aplicarii legii penale mai favorabile pentru inculpatii care, desi se afla in aceeasi situatie juridica, din motive obiective independente de vointa lor pot fi sanctionati diferit pentru aceeasi fapta, in pofida faptului ca unii dintre acestia pot fi chiar coautori.

Curtea constata ca dispozitiile contestate nu dispun in terminis cu privire la o sanctionare diferita a persoanelor care se afla in aceeasi situatie juridica. Institutia fiind nou-introdusa, implementarea ei in sistemul procesual penal poate genera, din cauza interpretarilor diferite, consecinte de anihilare a aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile pe considerente discriminatorii ce nu tin de o anumita atitudine asumata de catre inculpati ori de alte ratiuni obiective si rezonabile. Astfel de neajunsuri ar fi putut fi inlaturate prin introducerea in corpul Legii nr. 202/2010 a unor norme tranzitorii. In absenta acestora, prevederile criticate, in acord cu art. 126 alin. (2) din Constitutie, sunt de imediata aplicare, sens in care Curtii Constitutionale, fiindu-i interzis sa se pozitioneze in postura de legiuitor pozitiv, ii revine sarcina sa analizeze conformitatea acestora, respectiv a intelesului lor, intr-o interpretare sau alta, cu exigentele constitutionale. Altfel spus, prin constatarea compatibilitatii/incompatibilitatii prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala cu Legea fundamentala, Curtea Constitutionala nu se substituie competentei Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care, potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentala, este singura in drept sa hotarasca asupra interpretarii si aplicarii unitare a legii. Aceasta deoarece, in timp ce dezlegarea obligatorie data prin recursul in interesul legii, adresandu-se judecatorului, are drept scop interpretarea si, respectiv, aplicarea unitara a normei juridice, prin considerentele si dispozitivul unei decizii a Curtii Constitutionale se asigura conformitatea normei juridice, adica a intelesului sau ori a unei anumite interpretari sau a alteia, cu principiile si regulile constitutionale. Pe de alta parte, chiar daca, printr-o decizie pronuntata in solutionarea unui recurs in interesul legii, instanta suprema da o dezlegare obligatorie cu privire la interpretarea si aplicarea normei juridice, aceasta nu inseamna ca instanta de contencios constitutional nu poate examina constitutionalitatea textului de lege, in interpretarea astfel stabilita (in acelasi sens, a se vedea si Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011).

Asa fiind, pentru o analiza fundamentata a compatibilitatii prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala cu dispozitiile si principiile constitutionale invocate, Curtea urmeaza a stabili natura juridica a institutiei consacrate prin art. 320^1 din Codul de procedura penala.

Din perspectiva continutului, acordul de recunoastere a vinovatiei are o dubla natura – pe de o parte, este o institutie procesuala, iar pe de alta parte, este o institutie de drept material. Astfel, potrivit art. 320^1 alin. 7 teza intai din Codul de procedura penala, “instanta va pronunta condamnarea inculpatului, care beneficiaza de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsa prevazute de lege, in cazul pedepsei inchisorii, si de reducerea cu o patrime a limitelor de pedeapsa prevazute de lege, in cazul pedepsei amenzii.” Desi judecatorul este tinut de principiul cu rang constitutional al aplicarii legii penale mai favorabile, Curtea constata ca norma de drept penal se regaseste in corpul unei norme de procedura si este conditionata de indeplinirea anumitor conditii procedurale.

Cat priveste criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedura penala, Curtea constata ca asezarea acestor norme in Codul penal sau in Codul de procedura penala nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, daca se ia in considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constata ca art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedura penala este o norma care priveste cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infractiuni, putand fi incadrata in categoria normelor de drept substantial, si nu in categoria celor de procedura penala. La aceeasi concluzie se ajunge si daca se ia in considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o norma care sa reglementeze proceduri. Totodata, nu poate fi inlaturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la raspunderea penala pe care o poate inlatura, reduce sau agrava. In masura in care aplicarea concreta a unei norme la o speta dedusa judecatii, indiferent de ramura de drept careia ii apartine, aduce o schimbare cu privire la conditiile de incriminare, de tragere la raspundere penala si de aplicare a pedepselor, aceasta va cadea sub incidenta legii penale mai favorabile. Asadar, faptul ca textul in discutie figureaza in Codul de procedura penala nu este un impediment in considerarea lui ca fiind o norma de drept penal susceptibila de a fi aplicata retroactiv, in cazul in care este mai blanda.

In acest sens s-a pronuntat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului cand, prin Hotararea din 17 septembrie 2009, pronuntata in Cauza Scoppola impotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 111, 112 si 113, a statuat ca simpla apartenenta a art. 442, referitor la o procedura simplificata, la Codul de procedura penala italian nu poate fi decisiva. Prin urmare, chiar daca acesta, alaturi de alte articole, descrie domeniul si etapele unei proceduri simplificate, sumare, alin. 2 al art. 442 din Codul de procedura penala italian are in vedere durata pedepsei care urmeaza a fi aplicata si care va fi redusa cu o treime. Nu exista nicio indoiala ca sanctiunile prevazute de art. 442 alin. 2 din Codul de procedura penala italian sunt cele care urmeaza a fi impuse in cazul condamnarii, fiind calificate dispozitii de fond de drept penal al caror scop a fost de descurajare. Asa fiind, instanta europeana a statuat ca art. 442 alin. 2 din discutie reprezinta o dispozitie de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmeaza a fi aplicata in caz de condamnare in urma unei proceduri simplificate, intrand in domeniul de aplicare al art. 7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

In virtutea rolului sau de garant al suprematiei Constitutiei, Curtea este singura autoritate care are dreptul si obligatia de a examina constitutionalitatea prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala. Prin urmare, Curtea urmeaza a analiza compatibilitatea dispozitiilor de lege criticate cu Legea fundamentala, pornind de la natura juridica a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedura penala, asa cum a fost stabilita mai sus.

Este recunoscut, de principiu, ca impunerea prin lege a unor exigente, cum ar fi instituirea unor termene sau conditii procesuale pentru valorificarea de catre titular a dreptului sau subiectiv, are o indiscutabila justificare prin prisma finalitatii urmarite, constand in limitarea in timp a starii de incertitudine in derularea raporturilor juridice si in restrangerea posibilitatilor de exercitare abuziva a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigura ordinea de drept, indispensabila pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atat a intereselor generale, cat si a drepturilor si intereselor legitime ale celorlalti titulari, carora statul este tinut, in egala masura, sa le acorde ocrotire.

Avand dezlegarea constitutionala sa procedeze ca atare, legiuitorul trebuie sa fie preocupat ca exigentele astfel instituite sa fie indeajuns de rezonabile incat sa nu antreneze o restrangere excesiva a exercitiului vreunui drept, de natura sa puna sub semnul intrebarii insasi existenta acestuia (a se vedea in acest sens Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

Durata procesului si finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de indeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului si alte imprejurari care pot sa intarzie solutionarea cauzei (de exemplu, in situatia disjungerii cauzei fata de un coautor, acesta, gratie intarzierii finalizarii fazei de urmarire penala, spre deosebire de celalalt coautor, poate apela la procedura simplificata). De asemenea, in numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea partilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla in situatii de natura obiectiva, ci se datoreaza unor alte circumstante, care tin de organizarea justitiei si de gradul de incarcare a activitatii parchetelor si instantelor.

Pe de alta parte, incalcarea principiului egalitatii si nediscriminarii exista atunci cand se aplica un tratament diferentiat unor cazuri egale, fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila, sau daca exista o disproportie intre mijloacele folosite si scopul urmarit. Asa fiind, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constitutie, Parlamentul are competenta exclusiva de a reglementa prin lege organica infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora. In virtutea acestei prevederi constitutionale, legiuitorul este liber sa aprecieze, pe langa pericolul social in functie de care urmeaza sa stabileasca natura juridica a faptei incriminate, si conditiile raspunderii juridice pentru aceasta fapta. Reglementarea unui regim sanctionator in functie si de atitudinea de recunoastere a vinovatiei este expresia principiului egalitatii in fata legii, care impune ca la aceleasi situatii juridice sa se aplice acelasi regim, iar la situatii juridice diferite tratamentul juridic sa fie diferentiat. Prin urmare, dispozitiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala nu contravin principiului egalitatii in drepturi, fiind operante pentru toti inculpatii aflati in aceeasi situatie juridica.

Referitor la critica potrivit careia dispozitiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala contravin principiului aplicarii legii penale mai favorabile, Curtea constata urmatoarele:

Acest principiu are in primul rand rang constitutional si, in subsidiar, rang legal, asa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentala si art. 13 din Codul penal. Pe cale de consecinta, teza potrivit careia producerea efectului in materia dreptului penal (art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedura penala) este conditionata de indeplinirea cerintelor de drept procesual penal (art. 320^1 alin. 1 – 6 din Codul de procedura penala) nu poate fi primita, deoarece principiul aplicarii imediate a legii procesual penale nu poate infrange principiul constitutional al aplicarii legii penale mai favorabile. In esenta sa, acest din urma principiu are in vedere situatiile in care anumite infractiuni sunt savarsite sub legea veche, dar judecate sub imperiul legii noi.

Cat priveste determinarea concreta a legii penale mai favorabile, este de observat ca aceasta vizeaza aplicarea legii, si nu a dispozitiilor mai blande, neputandu-se combina prevederi din vechea si din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, in pofida dispozitiilor art. 61 din Constitutie, ar permite judecatorului sa legifereze.

Or, dispozitiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala fiind de imediata aplicare, coroborat cu natura substantial penala a alin. 7, este evident ca acestea sunt mai favorabile atat timp cat, anterior solutionarii definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsa in cazul recunoasterii vinovatiei. Determinarea caracterului “mai favorabil” are in vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau continutul pedepselor, conditiile de incriminare, cauzele care exclud sau inlatura responsabilitatea, influenta circumstantelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativa, recidiva etc. Asa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au in vedere atat conditiile de incriminare si de tragere la raspundere penala, cat si conditiile referitoare la pedeapsa. Cu privire la aceasta din urma, pot exista deosebiri de natura (o lege prevede ca pedeapsa principala amenda, iar alta inchisoarea), dar si deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsa si evident la modalitatea stabilirii acestora in mod concret. Sunt numeroase situatiile care impun aplicarea legii mai blande, dar pentru care nici Codul penal si nici Codul de procedura penala nu cuprind vreo dispozitie tranzitorie. Acest fapt nu este insa de natura a nega existenta principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constitutie, reflectat in art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constitutie, Curtea constata ca acesta are caracter axiomatic si, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de indeplinirea unor conditii procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.

Este indeobste admis ca procesul penal se desfasoara sub autoritatea ordinii normative de drept, care capata caracter efectiv prin constrangere si conformare.

Prin urmare, desi legiuitorul nu a prevazut in terminis care este calea de urmat in cazul recunoasterii vinovatiei de catre inculpatii care au fost trimisi in judecata sub imperiul legii vechi, dar care, depasind momentul procesual al inceperii cercetarii judecatoresti si pana la solutionarea definitiva a cauzei, se judeca potrivit noii legi, Curtea constata ca intr-o atare situatie este incident principiul legii penale mai favorabile. In cazul acestor situatii tranzitorii trebuie sa se tina seama de caracterul mixt al dispozitiilor art. 320^1 din Codul de procedura penala, care consacra un caracter mai bland prin reducerea limitelor de pedeapsa, iar instantelor de judecata, singurele in drept sa hotarasca cu privire la aplicarea legii in interpretarea constitutionala astfel statuata, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecarei spete in parte.

Totodata, Curtea constata ca o dispozitie legala care a comportat abordari similare se regaseste si in art. 10 alin. (1) teza intai din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Potrivit textului, beneficiau de cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsa numai inculpatii care au achitat integral prejudiciul cauzat pana la primul termen de judecata, ceea ce a determinat existenta unor critici in sensul ca se incalca principiul legii penale mai favorabile. S-a aratat ca cei care au depasit acel moment procesual, in pofida principiului legii penale mai favorabile, erau discriminati in raport cu primii. Curtea a dat o dezlegare similara problemei, statuand, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, ca orice lege se aplica numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile, care are efecte si asupra raporturilor juridice penale sau contraventionale nascute anterior intrarii sale in vigoare. In speta examinata, Curtea a constatat ca primul termen de judecata poate fi considerat cel imediat urmator datei intrarii in vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza in care se afla judecarea procesului penal.

Pe cale de consecinta, aceleasi ratiuni sunt valabile si in ceea ce priveste procedura in cazul recunoasterii vinovatiei, textul fiind constitutional in masura in care se intelege ca, pana la incetarea starii de tranzitie, in virtutea principiului constitutional al retroactivitatii legii penale mai favorabile, se aplica tuturor inculpatilor care au fost trimisi in judecata inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 202/2010, dar care au depasit momentul procesual al inceperii cercetarii judecatoresti. In acest sens s-a pronuntat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin Hotararea din 17 septembrie 2009, pronuntata in Cauza Scoppola impotriva Italiei (nr. 2), paragraful 106, potrivit careia in Europa si pe plan international s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal, in sensul aplicarii unei legi penale care prevede o pedeapsa mai ingaduitoare chiar daca a fost adoptata dupa comiterea infractiunii.

In concluzie, Curtea constata ca dispozitiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala sunt neconstitutionale in masura in care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situatiilor juridice nascute sub imperiul legii vechi si care continua sa fie judecate sub legea noua, pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare.

 

Pentru considerentele expuse, in temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1 – 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

 

CURTEA CONSTITUTIONALA

In numele legii

DECIDE:

 

Admite exceptia de neconstitutionalitate si constata ca dispozitiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala sunt neconstitutionale in masura in care inlatura aplicarea legii penale mai favorabile, exceptie ridicata de Adrian-Marius Ciura in Dosarul nr. 11.452/271/2010 si de Daniel Ciuciu in Dosarul nr. 10.631/271/2010, dosare ale Judecatoriei Oradea – Sectia penala.

Definitiva si general obligatorie.

Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului.

Pronuntata in sedinta publica din data de 8 noiembrie 2011.

 

 

 

 

Adauga comentariu

*