Cui ii e frica de nerezidenti?

feature photo

.

.
.

.
.

.

.
Dragos Patroi

Managing partner DRP TAX WIZARDS

Iata ca, respectand „traditia” deja consacrata a anilor anteriori, si noul an 2013 debuteaza cu modificari ale legislatiei fiscale, aduse la nivelul principalelor categorii de impozite reglementate de Codul fiscal, in special prin O.G. nr. 8/2013 – ale carei prevederi au intrat in vigoare de la 1 februarie 2013.

Parcurgand actul normativ anterior invocat, mi-a atras atentia, printre altele, noul regim fiscal aplicabil veniturilor obtinute de nerezidenti, ca urmare a serviciilor prestate catre entitati cu rezidenta fiscala in Romania. Pentru inceput, este de remarcat ca – prin reformularea continutului art. 115 lit. k) Cod fiscal – se introduce extinderea impozitarii la toate serviciile efectuate de un nerezident in favoarea unui rezident, indiferent de locul prestarii acestora, atat in tara, cat si – spre deosebire de reglementarile existente pana la data de 31 ianuarie 2013 – in strainatate.

In forma reglementata de ordonanta, textul de lege ar fi fost greu sau chiar ilogic de aplicat in cazul unor servicii (cum ar fi cazarea in strainatate, transportul local sau serviciile de service auto efectuate in alte state etc.), tocmai de aceea apreciez clarificarile aduse prin proiectul normelor metodologice de aplicare (publicat in prezent pe site, spre dezbatere publica) ca fiind de bun-simt si utile in raport de operationalizarea efectiva a textelor de lege in practica de zi cu zi.

Marea noutate adusa insa de O.G. nr. 8/2013 este corelarea regimului fiscal (aplicat de rezident veniturilor platite catre nerezident) de existenta unui instrument juridic care sa permita schimbul de informatii, incheiat intre Romania si statul in care veniturile sunt platite efectiv nerezidentului – asa cum rezulta din cuprinsul art. 116 alin. (2) lit. c1 Cod fiscal. Practic, incepand cu data de 1 februarie 2013, nu mai avem cota unica de 16%, deoarece se introduce o noua cota de impozitare de 50%, pentru veniturile (cu anumite exceptii) platite intr-un stat cu care Romania nu are incheiat un instrument juridic, in baza caruia sa se permita facilitarea schimbului de informatii. Bine, intre noi fie vorba, cota unica nu a fost de fapt niciodata atat de unica pe cat au lasat autoritatile publice sa se inteleaga…

Din economia textului de lege, rezulta ca impozitarea se realizeaza, in primul rand, in functie de existenta instrumentului juridic cu statul in care se afla banca la care se efectueaza plata si doar in subsidiar in functie de jurisdictia de rezidenta fiscala a prestatorului – fapt confirmat, de altfel, si de forma actuala a proiectului normelor metodologice publicate in prezent pe site. Practic, in opinia mea, rationamentul ar fi urmatorul:
– daca plata serviciilor se realizeaza intr-un cont bancar aflat intr-o jurisdictie cu care Romania nu are incheiat un instrument juridic care sa permita schimbul de informatii, atunci impozitul, retinut de platitorul de venit rezident in Romania, va fi de 50%, indiferent de rezidenta fiscala a prestatorului nerezident;

– daca plata serviciilor se realizeaza intr-un cont bancar aflat intr-o jurisdictie cu care Romania are incheiat un instrument juridic care sa permita schimbul de informatii, atunci se analizeaza rezidenta fiscala a prestatorului si pot aparea doua situatii:

– daca acesta este stabilit, din punct de vedere fiscal, intr-o tara cu care Romania nu are incheiata Conventie de evitare a dublei impuneri sau, desi este stabilit intr-o tara cu care Romania nu are incheiata Conventie, dar nu prezinta un certificat de rezidenta fiscala valabil la momentul platii venitului, atunci impozitul retinut de rezidentul din Romania va fi de 16%;

– daca prestatorul este stabilit intr-o tara cu care Romania are incheiata Conventie de evitare a dublei impuneri si, in mod corelativ, prezinta si un certificat de rezidenta fiscala valabil la momentul platii venitului, atunci regimul fiscal incident in cauza se determina prin raportare la prevederile Conventiei incheiate in cauza, aplicandu-se cota de impozitare mentionata in aceasta. In acest context, este de mentionat ca – tot in baza actului normativ supus prezentei analize, in speta O.G. nr. 8/2013 – se completeaza si se reformuleaza prevederile art. 11 Cod fiscal, conform caruia autoritatile fiscale pot reincadra continutul economic al unei tranzactii, in sensul ca se limiteaza posibilitatea aplicarii regimului fiscal rezultat din Conventiile de evitare a dublei impuneri in situatiile in care tranzactiile nu au substanta economica si scopul vadit al acestora consta doar in obtinerea unui avantaj fiscal.

Ce am inteles eu din cele prezentate mai sus? Ca autoritatile publice isi recunosc practic neputinta in a instrumenta – prin mijloacele specifice de administrare si de apreciere a probelor in materie fiscala, reglementate de Codul de procedura fiscala – situatiile in care contribuabilii recurg la scheme de optimizare fiscala (sa recunoastem, mai mult sau mai putin legale), in baza carora realizeaza transferul unor sume de bani catre jurisdictii aflate in afara posibilitatilor de instrumentare, in baza unui schimb de informatii (de regula, paradisuri fiscale).

Practic, nici nu se mai pune problema sa se instrumenteze caracterul efectiv, real, al serviciilor facturate unui rezident din Romania de un rezident fiscal stabilit intr-un paradis fiscal si care incaseaza contravaloarea serviciilor respective intr-un cont bancar din paradisul fiscal in care isi are rezidenta. Autoritatile publice romane probabil au gandit situatia „la rece„ astfel: decat sa angajez o serie de resurse materiale, umane si de timp, iar, in final, sa existe riscul sa nu pot proba nimic, mai bine merg pe principiul jumatate eu ca stat, jumatate contribuabilul.

Ce se va intampla insa in cazul serviciilor facturate de o firma tip BV din Olanda catre un rezident fiscal din Romania, a caror contravaloare se incaseaza intr-un cont bancar din Olanda. Cine va impiedica firma din Olanda sa-si transfere ulterior banii astfel incasati intr-un cont bancar dintr-un paradis fiscal? De unde, eventual, sa se intoarca – evident, sub o forma disimulata si cu o aparenta de legalitate – catre adevaratul beneficiar din Romania? Care ar fi solutia in acest caz? Probabil sa fie chiar Romania insasi un paradis fiscal, deoarece nu ar mai exista nici un fel de motivatie pentru acest „circuit„…si atunci, probabil, si statul ar incasa ceva banuti (e adevarat, nu atat de multi pe cat si-ar dori, dar facil si sigur!).

Articolul a fost preluat din Business Magazin.

Adauga comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Informații suplimentare

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close