A aparut Noul Cod al insolventei si reglementarile anterioare – prezentare comparativa

Prezenta lucrare, coordonată si prefatata de prof. univ. dr. Gheorghe Piperea, contine o prezentare comparativa a Codului insolventei si a reglementărilor anterioare.

Astfel, alaturi de OUG 91/2013 sunt incluse Legea 85/2006 si actele normative abrogate integral sau partial prin Codul insolventei.

Pentru a facilita examinarea comparativa a noilor si vechilor reglementari, sunt incluse tabele de corespondente intre legislatia anterioara si Codul insolventei:

Legea 85/2006
Legea 637/2002
OG 10/2004
Legea 503/2004
Legea 381/2009

.

.
.

— ♦ —

Gh. Piperea“Noul „Cod” al insolventei. Despre predictibilitate si hazard

„Everybody has a plan until they get punched in the face” (Mike Tyson)

1. Surprize

Mult-asteptatul „Cod al insolventei” a fost adoptat prin ordonanta de urgenta, desi, dupa toate probabilitatile si asteptarile, ar fi trebuit sa fie adoptat prin lege, dupa o minima dezbatere in Parlament si sa intre in vigoare in 2014, dupa o minima perioada de studiu si pregatire logistica si administrativa pentru punerea sa in aplicare. Adoptarea prin ordonanta de urgenta (tehnica de legiferare care in Romania este utilizata pentru evitarea dezbaterilor in Parlament) este, in sine, o surpriza, dar aceasta noua reglementare ne rezerva si alte surprize, unele dintre ele neplacute.

1.1. In primul rand, in art. 348 alin. (1) din O.U.G. nr. 91/2013 se prevede intrarea sa abrupta in vigoare, in data de 25 octombrie. Practicienii insolventei vor trebui sa invete sa inoate in acest fluviu. Alineatul imediat urmator prevede aplicabilitatea noii reglementari si la procedurile in curs. Desi, din perspectiva predictibilitatii, solutia are potentialul de a da coerenta negocierilor si actului de justitie aferente procedurilor de (preventie a) insolventa (ei), prin raportarea tuturor procedurilor la un singur act normativ), totusi, exista pericolul tulburarii si mai mari a acestor proceduri. Asa cum am mai declarat, procedura insolventei nu este altceva decat incercarea de a gestiona un scandal: faptul ca un profesionist nu isi plateste la timp datoriile, cauzand celorlalti profesionisti consecinte negative in lant, este un scandal. A avea mai multe reglementari succesive potential aplicabile unei astfel de proceduri de gestionare a unui scandal sau, mai mult, a modifica prea des si prea profund reglementarea acestei proceduri este un scandal si mai mare. Ramane de vazut cum vor aplica judecatorii acest text, insa, in opinia mea, trebuie facuta o distinctie necesara: intre normele procedurale, pe de o parte, si normele substantiale, pe de alta parte. Normele procedurale sunt, evident, de imediata aplicare. Caile de atac, contestatiile, probatoriile sunt chestiuni de procedura si, in consecinta, noile reglementari sunt de imediata aplicare. Nu va fi discutabil faptul ca actiunile in despagubire formulate de tertul contractant al debitorului (pentru cazul in care administratorul judiciar a luat masura incetarii contractului) se vor judeca in cadrul procedurii de judecatorul-sindic si nu de instanta de drept comun. Nu va fi discutabil nici faptul ca cererea debitorului nu se va mai judeca in 5 zile, ci in 10 zile, precum nu va fi discutabila aplicabilitatea textului de la art. 70 alin. (5) care permite creditorilor sa ceara luarea unor masuri vremelnice pentru asigurarea integritatii patrimoniului debitorului. Pe de alta parte, normele de drept substantial nu pot fi aplicate situatiilor juridice aflate in curs. In caz contrar, ar fi afectat principiul neretroactivitatii legii. De altfel, din art. 102-103 din Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil, rezulta ca incheierea, interpretarea, efectele, executarea si incetarea contractului se supun legii in vigoare la data cand contractul a fost incheiat, iar obligatiile nascute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozitiilor legii in vigoare la data producerii ori, dupa caz, a savarsirii lor. Mai complicata, insa, va fi stabilirea unei linii clare de demarcatie intre norma de drept substantial si norma procedurala in situatia votului si confirmarii planului (care este un contract judiciar), a omologarii unui concordat (avand aceeasi natura), precum si in situatia unei fapte juridice delictuale a debitorului pentru care victima a formulat actiune inainte de data deschiderii procedurii, dar actiunea s-a suspendat, urmand a se repune in discutie in procedura insolventei, in fata judecatorului-sindic (stiut fiind ca o astfel de creanta a victimei nu devine certa decat la data pronuntarii unei hotarari care sa o constate). Si exemplele de astfel de situatii de granita pot fi multiplicate.

1.2. In al doilea rand, art. 75 alin. (4) din O.U.G. nr. 91/20013 permite executarea silita a creantelor nascute dupa data deschiderii procedurii insolventei, cu conditia ca debitorul sa nu fi efectuat platile in termen de 90 de zile de la scadenta. Aceste potentiale executari silite sunt scutite de efectul suspendarii de drept a actiunilor si urmaririlor silite, prevazut de art. 75 alin. (1) din O.U.G. nr. 91/2013 (reglementat intr-o maniera destul de diferita fata actuala forma a acestui principiu de art. 36 din Legea insolventei nr. 85/2006). Efectul suspendarii de drept vizeaza, deci, doar creantele anterioare deschiderii procedurii insolventei. Adaugand regula deja consacrata dupa care creantele nascute dupa data deschiderii se achita conform documentelor din care rezulta [fostul art. 64 alin. (6) din Legea insolventei nr. 85/2006, actualul art. 102 alin. (6) din O.U.G. nr. 91/2013], rezulta ca aceste creante, cel putin pana la trecerea la faliment, „scap’” procedurii, in sensul ca nu sunt afectate de consecintele obisnuite ale insolventei (suspendarea urmaririlor silite, „inghetarea” valorii la momentul deschiderii procedurii, ordinea de preferinta la plata etc.). Trebuie precizat insa ca norma are in vedere exclusiv executarea silita a unor creante nascute dupa data deschiderii procedurii si care nu sunt achitate in termen de 90 de zile de la scadenta. In perioada de 90 de zile de la scadenta, nu se poate pune problema unei executari silite; practic, termenul de 90 de zile este un impediment la executare (probabil ca in practica se vor „inventa” si metode sau mecanisme de suspendare sau de intrerupere a acestui termen; de altfel, consider ca este posibila o suspendare judiciara a executarii acestor creante ulterioare deschiderii procedurii, spiritul reglementarii fiind acela de a inlatura efectul suspendarii de drept si nu al oricarei suspendari). Daca creanta, chiar nascuta ulterior deschiderii procedurii, nu este constatata printr-un titlu executoriu, nu se va pune problema executarii decat dupa data la care, intr-o eventuala actiune solutionata de judecatorul-sindic, se va fi emis o sentinta care sa constate creanta respectiva. Daca titlul executoriu, chiar emis ulterior deschiderii procedurii, constata o creanta anterioara deschiderii procedurii, el nu va „scapa” efectelor obisnuite ale procedurii.
Asadar, ipoteza noului text, desi neexprimata, prezuma preexistenta unui titlu executoriu constatator al unei creante nascute dupa data deschiderii procedurii. De regula, acestea sunt din categoria titlurilor executorii fiscale, a contractelor de credit bancar si a titlurilor comerciale de valoare – cambie, bilet la ordin sau cec. Se poate prezuma ca, in fapt, intentia noii reglementari este aceea de a reda posibilitatea executarii silite a creantelor fiscale, acestea fiind principalele creante curente care erau in „suferinta” in procedurile de insolventa, fiind omise la plata si care, in acelasi timp, nu dadeau nici posibilitatea titularului lor de a cere trecerea la faliment pentru acumularea de noi datorii. Adevarul este ca multe planuri de reorganizare erau construite in asa fel incat, in timp ce se acumulau noi datorii, inclusiv catre fisc, si se defereau platile pentru creantele anterioare deschiderii procedurii catre finalul perioadei de reorganizare, erau generate, voluntar sau involuntar, pierderi care duceau, ineluctabil si aproape invariabil, catre esecul de la final. Falimentul „firesc” al debitorului antrena si stergerea datoriilor, inclusiv cele generate in timpul perioadei de observatie sau al reorganizarii. Creantele ulterioare deschiderii procedurii nu erau inscrise decat cu titlu exceptional in tabelul creantelor (cu consecinta lipsei calitatii de creditor indreptatit sa participe la procedura si a neincluderii in programul de plati), pe motiv ca aceste creante se achita pe masura scadentei lor, conform documentelor din care rezulta, nefiind obligatoriu – dar nici interzis – sa fie trecute pe tabelul creantelor. Omisiunea, cu stiinta sau involuntara, de a plati aceste creante ulterioare deschiderii procedurii nu era sanctionata in nici un fel, de unde impresia autoritatilor ca, prin aceste planuri de „reorganizare”, se practica un tip special de evaziune fiscala, precum si convingerea creditorilor institutionali ca e mai bine sa se tina la distanta de astfel de „afaceri”. De altfel, omisiunea de a plati aceste datorii curente, mai ales cele care se platesc prin retinere la sursa, au antrenat si alte consecinte, actualmente vizibile: raspundere penala a celor care nu au efectuat platile prin retinere la sursa si imposibilitatea celor indreptatiti de a-si incasa prestatiile de tip social (pensii, ajutor de somaj, indemnizatii de crestere a copilului). Pentru aceste motive, probabil ca masura este laudabila. De altfel, un debitor care nu isi plateste datoriile curente in perioada de observatie sau chiar in timpul planului de reorganizare nu e un debitor care sa merite altceva decat falimentul. Trecerea la faliment intervine, de regula, ca o sanctiune a esecului planului, adica atunci cand debitorul nu se conformeaza planului, desfasoara activitati care produc pierderi sau acumuleaza noi datorii [art. 143 alin. (1) din O.U.G. nr. 91/2013, echivalentul imbunatatit al actualului art. 105 din Legea insolventei nr. 85/2006). In plus, conform unei reguli nou introduse de O.U.G. nr. 91/2013, recte, art. 143 alin. (3), titularul unei creante curente lichide cu o exigibilitate mai mare de 30 de zile si cu o valoare mai mare decat valoarea-prag (40 mii lei), poate cere trecerea la faliment, oricand in timpul planului de reorganizare sau chiar dupa indeplinirea obligatiilor de plata asumate in plan, cererea sa putand fi respinsa de judecatorul-sindic doar daca creanta nu e datorata, daca este achitata sau daca debitorul incheie o conventie de plata cu acest creditor. Exigibilitatea „mai mare de 30 de zile” nu inseamna o perioada de minim 30 de zile de neplata, ci faptul ca dreptul de a cere trecerea la faliment nu apartine oricarui creditor titular al unei creante curente, ci numai celui care are o creanta curenta lichida cu un termen de minim de 30 de zile.
Dincolo de comentariile si conjecturile de mai sus, raman o serie de incertitudini ale textului, precum si o problema de principiu. Astfel, trebuie vazut, in practica, daca aceasta executare silita se efectueaza in afara procedurii sau in interiorul acesteia. In privinta titlurilor executorii fiscale, este greu de crezut ca autoritatile si instantele de contencios fiscal vor accepta ca aceste executari si eventualele incidente relative la ele sa se desfasoare in cadrul procedurii insolventei. Mai degraba, va fi vorba de un sistem paralel de actiuni in contencios administrativ si de contestatii fiscale. De asemenea, se va putea pune problema daca textul are in vedere doar inlaturarea efectului suspensiv automat (ope legis) sau chiar si posibilitatea suspendarii judiciare, in cadrul procedurii sau in procedurile exterioare de contencios administrativ sau de contestare a titlului executoriu. A doua varianta de raspuns ar fi inadmisibila si absurda, intrucat ar crea fiscului sau oricarui alt creditor ce ar detine contra debitorului un titlu executoriu o situatie mai favorabila decat cea normala, in care se poate obtine, in conditiile legii, o suspendare judiciara. Or, printre altele, debitorul este in insolventa si pentru a se pune sub protectia tribunalului…
De altfel, aceasta este si problema de principiu a noii reglementari: asistam la o potentiala afectare a caracterului concursual al procedurii. Protectia sub care se afla debitorul de la data deschiderii procedurii este si o protectie a tuturor creditorilor aflati in concurs fata de o potentiala favorizare sau fata de un tratament preferential al unuia sau mai multora dintre ei, in defavoarea tuturor celorlalti. Suspendarea urmaririlor silite si a actiunilor judiciare sau extrajudiciare individuale nu-l protejeaza doar pe debitor de atacul multiplicat la infinit al creditorilor individuali, ci si colectivitatea creditorilor de potentialul de tulburare a sanselor lor de recuperare ordonata si egalitara sau de impartire echitabila a riscului de pierdere a creantelor lor. Daca unui creditor a carui creanta se naste ulterior deschiderii procedurii i se permite sa urmareasca silit, in mod individual si, eventual, in afara procedurii, bunuri ale debitorului care sunt grevate de garantii pentru creante anterioare, atunci efortul acelui creditor de a-si preconstitui garantii devine inutil, cata vreme el nu ar putea participa la impartirea rezultatelor urmaririi silite, din moment ce e tinut atat de efectul suspensiv, cat si de ordinea de preferinta sau de programul de plati. La fel, daca urmarirea silita ar purta asupra unor bunuri care nu sunt purtatoare de garantii (eventual, dupa ce vor fi fost liberate de garantii prin efortul administratorului judiciar sau prin acordul cu creditorul, ambele orientate catre crearea posibilitatii de a garanta credite noi, utilizabile drept capital de lucru pentru continuarea afacerii debitorului), inseamna ca sansele tuturor creditorilor cu creante anterioare de a incasa ceva din valorificarea acelui bun ori a potentialului sau economic ar fi neutralizate. Si, chiar mai grav, daca executarea silita va purta asupra fondurilor care se acumuleaza sau pastreaza in contul unic al procedurii de insolventa, atunci intreaga procedura ar putea fi periclitata de o singura executare silita. Sa ne imaginam o situatie practica, perfect posibila: un numar de salariati sunt concediati, ca parte a programului de restructurare a afacerii debitorului; ei primesc atat de la debitor, cat si din fonduri publice indemnizatii de somaj si venituri de completare minimale, pe o perioada suficienta pentru a-si regasi locuri de munca; dar, intrucat in contractul colectiv de munca sunt prevazute si diverse sporuri, bonusuri, tichete de masa ori cadouri care completau veniturile salariale pe perioada cand societatea era in bonis, precum si plati compensatorii pentru concediere, acesti fosti salariati cer in justitie si aceste venituri de completare de tip cadou; intrucat nu este clar in noua reglementare, nu este exclus ca aceste actiuni sa fie formulate in fata instantelor specializate in litigii de munca, iar instanta sa dispuna, cu omisiunea de a observa specificul procedurii insolventei, precum si a faptului ca noua reglementare presupune preexistenta unui titlu executoriu pentru a se putea vorbi de inlaturarea efectului suspensiv, sa dispuna, la cerere, si sechestrarea unor bunuri ale debitorului sau poprirea contului unic al procedurii de insolventa. Si, in acest caz, nu doar debitorul, ci si toti ceilalti participanti la procedura vor avea de suferit sacrificii inutile, alaturate celorlalte sacrificii, inerente procedurii.
Interesant va fi de vazut cum va reactiona jurisprudenta in cazul in care un astfel de creditor titular al unei creante curente, fie in perioada de pana la obtinerea titlului executoriu, fie in perioada de 90 de zile in care este amanata executarea silita, va solicita un sechestru sau o poprire asiguratorie. Intrucat aceste masuri asiguratori se presupun a pregati o executare, permisa de noua reglementare, inseamna ca, teoretic, nu se poate respinge o astfel de masura ca inadmisibila (asa cum se procedeaza in cazul in care un creditor cu creanta anterioara cere o astfel de masura). Este evident, insa, ca judecatorul-sindic (sau instanta de drept comun) ar avea putine motive sa admita astfel de masuri, cata vreme procedura insolventei este sub controlul si supravegherea administratorului judiciar (care, la randul sau, este sub controlul judiciar al judecatorului-sindic si sub controlul de oportunitate al creditorilor) si, deci, nu exista motive sa se creada ca patrimoniul debitorului ar fi afectat prin externalizari frauduloase sau pagubitoare la adresa creditorului urmaritor.
Se poate spune, totusi, dincolo de problema de principiu ridicata de noua reglementare, ca exista si o parte pozitiva: debitorul nu va mai putea acumula creante curente neplatite timp de 90 de zile, caci creditorii anteriori, ca sa evite riscul de executare silita, il vor presa pe debitor sa plateasca; in caz contrar, se va trece inevitabil la faliment, cu consecintele sacrificiale aferente acestuia.

1.3. In al treilea rand, termenul reorganizarii judiciare a fost redus de la trei ani (cu posibilitatea de prelungire cu pana la un an) la un an (cu posibilitatea de prelungire cu pana la un an). Votul asupra unui plan de reorganizare, in vederea conformarii sale, se va supune conditiei dublei majoritati: (i) majoritatea pe categorii, pastrandu-se acelasi 4 categorii, la care se va putea adauga categoria speciala a creditorilor indispensabili; (ii) majoritatea de minim 50% din valoarea totala a creantelor. O.U.G. nr. 91/2013 opereaza si o ridicare a pragului de vot necesar omologarii unui concordat preventiv la 90%. In varianta initiala a proiectului, procentul votului asupra planului era de 30%, iar procentul votului asupra concordatului era de 80%, de unde speculatiile dupa care Guvernul roman intentioneaza inasprirea conditiilor salvgardarii intreprinderilor, cu consecinta accelerarii falimentelor.
Daca ne-am ghida dupa statistici, cifra de 4-6% din totalul dosarelor de insolventa aflate pe rol (35.000 la nivel de 2013), care ar reprezenta cazuri de reorganizari judiciare, ar parea dezarmanta. Dar cifra trebuie reanalizata; statistica ne poate juca, uneori, feste, stiut fiind ca este o stiinta care ne poate demonstra cu cifre ca o femeie este mai mult sau mai putin gravida; ca numarul de societati aflate in aceasta procedura de reorganizare judiciara, raportat la numarul celor care se afla in faliment, nu s-ar putea spune ca reorganizarea este o cale de succes de solutionare a dificultatilor intreprinderii. Dar, in numarul imens de dosare de faliment trebuie contabilizate dosarele de faliment in procedura simplificata, adica acele proceduri care nu pot fi, din start, reorganizari judiciare. Cele mai multe afaceri dispar prin faliment pentru ca au fost concepute de la inceput ca aventuri sortite esecului, pentru ca s-au dizolvat inainte de vreme, pentru au fost vehicule cu scop limitat, mai mult sau mai putin atins, pentru ca au camuflat afaceri frauduloase, spalari de bani sau evaziuni fiscale (societati-fantoma), pentru ca si-au epuizat durata sau obiectul de activitate etc. Niciuna din aceste societati nu ar fi trebuit sa existe sau nu ar fi trebuit sa continue sa existe. Pe de alta parte – si acest lucru este mult mai important – concordatul sau reorganizarea judiciara sunt utile ori chiar necesare in societati mijlocii si mari, cu un mare numar de stakeholders, cu mari cifre de afaceri, cu dependente pe orizontala si potential de a declansa, odata cu falimentul propriu, alte falimente, in cascada. In societatile aflate in prezent in insolventa lucreaza, dupa unele statistici, in jur de 200.000 de salariati. Taxele si impozitele generate de aceste societati reprezinta procente importante din PIB. Daca s-ar lua in calcul la stabilirea gradului de succes al unor reorganizari aceste cifre si nu doar numarul total de reorganizari aflate pe rol, relativ la numarul total al dosarelor de insolventa, atunci raportul ar fi pur si simplu inversat: probabil ca intre 94-96% din numarul total de salariati, din cifra de afaceri totala si din volumul total de taxe si impozite platite de intreprinderile aflate in cele 35 de mii de dosare de insolventa sunt societati aflate in diverse stadii de incercare de salvare de la faliment. De aceea, falimentul in aceste 4-6% din cazuri (ca sa ma refer la cifrele din statistica oficiala, dar gresita) nu ar insemna numai disparitia acestor intreprinderii (si eventuala sanctionare a titularilor lor pentru cauzarea falimentului), ci disparitia acestor locuri de munca, a acestei contributii majore la PIB, precum si disparitia unor mari contribuabili si generatori de taxe si impozite (pe salarii, TVA, CAS, CASS etc.).
De aceea, ca politica economica, migrarea catre falimentul accelerat ar trebui sa vizeze afacerile care nu au nicio sansa si fata de care extinctia personalitatii juridice sau a parasirea mediului afacerilor, urmata de descarcarea de datorii nu poate insemna decat un beneficiu. Iar mediul economic ar putea iesi mai intarit dupa trecerea prin focul acestor falimente.

1.4. In al patrulea rand, conform art. 81 alin. (3) din O.U.G. nr. 91/2013, societatile care opereaza televiziuni sau radiouri, odata ce intra in insolventa, raman temporar fara obiectul de activitate, intrucat licentele audiovizuale se suspenda, pana la momentul in care se confirma un plan de reorganizare. Norma nu face parte din legislatia audiovizualului, asa cum ne-am fi putut astepta. Este o eroare de reglementare care trebuie corectata cat mai repede, eventual prin eliminarea textului tot prin ordonanta de urgenta, cu efect imediat.
Intre momentul deschiderii procedurii insolventei si momentul confirmarii unui plan de reorganizare exista o perioada de minim cinci luni (in situatii obisnuite, perioada este, de fapt de 9 luni pana la un an) intrucat un plan nu se poate propune decit dupa definitivarea tabelului creantelor, lucru care intervine dupa solutionarea multiplelor contestatii la tabel. Or, o reorganizare, de succes sa nu, presupune continuarea activitatii, conform regulii business as usual. Afacerea tv si radio este emisiunea, iar emisiunea nu poate exista fara licenta de emisiune. In prezenta acestei noi reguli, o societatea care ruleaza o televiziune sau un radio nu se mai poate pune sub protectia tribunalului si nici nu mai poate spera la salvarea afacerii prin reorganizare, ca toti mirenii. Nu e bine. Suna discriminatoriu si, in plus, lasa vaga impresie ca a fost pusa acolo ca sa sanctioneze pe cineva si nu ca sa remedieze sau sa sanctioneze o situatie (de exemplu, neplata taxelor si impozitelor ori incalcarea in alt fel a legii ori a eticii jurnalistice).

2. Partea pozitiva

2.1. Sunt introduse proceduri de preventie, acestea fiind alaturate, in cuprinsul aceleiasi reglementari, procedurilor propriu-zise de insolventa. Din pacate, acestea nu sunt proceduri mai suple si nici mai eficiente, intrucat se mentin greselile conceptuale din Legea nr. 381/2009 (de exemplu: decaderi din dreptul la o procedura de preventie prin concordat pentru fapte penale ale actionarilor), precum si cerinta ca votul fiscului sa fie precedat de o procedura de aprobare a ajutorului de stat; in plus, pragul de 90% pentru omologare este prohibitiv; este evident ca, daca fiscul este prezent in masa credala chiar si cu 10%, nu va exista un concordat omologat.

2.2. Este de remarcat efortul de a facilita sau chiar de a favoriza finantarea debitorului aflat in perioada de observatie sau in executarea unui plan de reorganizare. Noua reglementare instituie un super-privilegiu (credit senior) in favoarea creditorului care finanteaza activitatea debitorului in aceasta perioada. Acesta este trecut in randul creditelor beneficiari de garantii anterioare deschiderii procedurii, asa cum rezulta din art. 87 alin. (4) [care trimite la art. 159 alin. (2)] din O.U.G. nr. 91/2013.

2.3. Noile dispozitii vor favoriza, cu siguranta, migrarea catre un faliment accelerat, in cazul IMM-urilor, refuzand reorganizarea judiciara acelor debitori care nu vor reusi sa intruneasca majoritatea de 50% din valoarea creantelor. Este evident ca cel mai mare impact il vor avea aceste noi reglementari in cazul societatilor din domeniul dezvoltarilor imobiliare, al comertului de tip hiper-market sau lanturi de magazine si, in genere, al societatilor care s-au construit si dezvoltat pe credite bancare. Fara acordul bancilor, nu va mai exista reorganizare judiciara. In orice caz, acolo unde macar teoretic s-ar putea obtine votul creditorilor majoritari, pentru evitarea acestui deznodamant ce pare ca devine o tinta a noii reglementarii, actorii (debitorul si principalii creditori) ar trebui sa opteze pentru mai multa onestitate, pentru negociere, pentru proceduri de reorganizare de tip pre-pack („pre-ambalare”) sau pentru divizari ori separari ale activelor rele de activele bune (eventual prin crearea de SPV-uri). Operatiunea de pregatire a insolventei ar trebui sa se pastreze in limitele eticii afacerilor (pentru a nu risca diverse contestatii ale creditorilor mici, de natura a denatura demersul de salvare), iar actele juridice de separare a activelor rele de activele bune ar trebui incheiate, de preferinta, cu ocazia unei insolvente si nu pentru evitarea unei insolvente, pentru a nu exista riscul unei anulari a tranzactiei pentru motivul ca va fi fost facuta in perioada suspecta.

2.4. In plan procedural, s-au adus unele imbunatatiri ale reglementarii anterioare. Spre exemplu, precizarea conform careia proba in cererile de deschidere a procedurii se va putea face doar cu inscrisuri este binevenita, fiind recomandata de mine inca din 2007. De asemenea, s-a stabilit ca actiunile privind creantele ulterioare deschiderii procedurii urmeaza a fi judecate in cadrul procedurii, de catre judecatorul-sindic. Regula se extinde si la actiunile anterioare, suspendate, dar reluate in cadrul procedurii. Si acestea se vor solutiona de judecatorului-sindic. De asemenea, acelasi regim de competenta functionala se aplica si actiunilor in despagubiri pentru desfiintarea unor contracte prin masuri ale administratorului judiciar/lichidatorului (sau pentru alte motive). Regula solutionarii de catre judecatorul-sindic a acestor actiuni nu se refera la creantele curente, care se achita conform documentelor din care rezulta sau, dupa caz, daca sunt stabilite prin titluri executorii (datorii fiscale, datorii catre banci rezultate din contracte de credit, titluri comerciale de valoare etc.), pot fi executate, fara a li se putea opune efectul suspensiv.
Dintre cele mai interesante si pozitive noutati se remarca titlul referitor la insolventa grupului de societati, care reprezinta o premiera europeana. Nefiind locul pentru un amplu comentariu aici relativ la aceasta tema, este de remarcat ca solutia noii reglementari este in linie cu cea preconizata de mine, inca din 2010, in materie de concordat aplicabil intregului grup de societati).

3. Omisiunile

Noua reglementare omite sa reglementeze sau sa clarifice multe dintre lacunele si, respectiv, dilemele actuale din insolventa. Evident, enumerarea de mai jos nu le va putea epuiza:
– lipseste in continuare definitia insolventei instalate; in schimb, se mentine impartirea gresita in insolventa „prezumata ca fiind vadita” si insolventa iminenta, fara a se sti ce inseamna insolventa instalata, desi doar dupa momentul aparitiei/instalarii starii de insolventa se stabileste termenul de 30 de zile in care debitorul este obligat sa isi declarare starea de insolventa, respectiv, de 6 luni dupa expirarea primelor 30 de zile, dupa care debitorul este vinovat de bancruta simpla pentru nedeclararea in termen a starii de insolventa; tot dupa aceasta „aparitie” se stabileste si cine este responsabil de cauzarea insolventei, in caz de succesiune de consilii de administratie ale debitorului; se mentine, de asemenea, referirea gresita la insolventa ca stare a patrimoniului (raport dintre activ si pasiv, adica balance-sheet), cand, de fapt, este vorba de fluxul de lichiditati (cash flow); un profesionist poate fi in insolventa chiar daca starea patrimoniului sau este pozitiva (A ≥ P), intrucat nu isi poate face platile pentru datoriile scadente din lipsa de lichiditati, fiind posibila si varianta inversa, adica, in prezenta unei stari negative a patrimoniului (A ≤ P), daca dispune de lichiditati sau de credit (facilitati de creditare, credit furnizor, credit comercial), profesionistul nu este in insolventa;
– nu se impune judecatorului sa stabileasca data instalarii starii de insolventa, desi perioada suspecta se calculeaza dupa aceasta data;
– nu se stabileste obligatia judecatorului-sindic de a stabili daca un faliment este sau nu scuzabil, fapt in functie de care sa se stie daca se opereaza descarcarea de datorii consecutiva falimentului sau nu.”

Prof. univ. dr. Gheorghe Piperea

Adauga comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Informații suplimentare

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close