DCC nr. 511/2013 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal. Opinie separata

In M. Of. nr. 75 din 30 ianuarie 2014 a fost publicata Decizia Curtii Constitutionale nr. 511/2013 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal.

Din cuprins:

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Minca.

 

Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal, exceptie ridicata de Nicolae Trebuian Junior in Dosarul nr. 32/753/2012 al Curtii de Apel Timisoara – Sectia penala si care formeaza obiectul Dosarului Curtii Constitutionale nr. 1.596D/2012.

Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din 24 septembrie 2013 si au fost consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, cand Curtea, in temeiul art. 57 si art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai buna studiere a problemelor ce formeaza obiectul cauzei, a amanat pronuntarea pentru 15 octombrie 2013, data la care, constatand ca nu sunt prezenti toti judecatorii care au participat la dezbateri, in temeiul art. 57 si art. 58 alin. (1) teza intai din Legea nr. 47/1992, a amanat pronuntarea asupra cauzei pentru 21 noiembrie 2013. Prin incheierea din 21 noiembrie 2013, Curtea, avand in vedere necesitatea lamuririi suplimentare a unor aspecte, in temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 12 decembrie 2013.

La apelul nominal raspunde, pentru autorul exceptiei, avocatul Gheorghe Marinescu, cu delegatie de substituire de la aparatorul ales Romeo Balan.

Cauza este in stare de judecata.

Presedintele acorda cuvantul avocatului autorului exceptiei, care solicita admiterea acesteia pentru motivele invocate in notele scrise depuse la dosar la termenul din 24 septembrie 2013, prin care sustine ca dispozitiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea executarii pedepsei si la infractiunile de omor si la cele intentionate urmate de moartea victimei al caror termen de prescriptie a executarii nu s-a implinit la data intrarii in vigoare a Legii nr. 27/2012, incalca principiul neretroactivitatii legii statuat in art. 15 alin. (2) din Constitutie. Considera ca este dreptul legiuitorului sa modifice regimul prescriptiei in raport cu cerintele sociale si cu politica penala a statului, insa legea noua trebuie sa respecte suveranitatea legii anterioare si sa nu intervina asupra efectelor raportului executional penal deja stabilit, intre care si termenul de prescriptie. Nu este legal si constitutional ca legea noua sa se aplice unei infractiuni savarsite anterior intrarii ei in vigoare. De asemenea, dispozitiile art. 125 alin. 3 din Codul penal impiedica aplicarea principiului legii penale mai favorabile, principiu de rang constitutional care are o sfera mai larga de aplicare decat reglementarea cuprinsa in art. 13, 14 si 15 din Codul penal. Arata ca teoria extraactivitatii legii penale mai favorabile are la baza principiul legalitatii incriminarii si al legalitatii pedepsei. In plus fata de motivarea initiala, invoca si incalcarea art. 16 alin. (1) din Constitutie, intrucat, prin Decizia nr. 1.092/2012, Curtea Constitutionala a statuat ca dispozitiile art. 124 din Codul penal referitor la prescriptia speciala sunt constitutionale in masura in care nu impiedica aplicarea legii penale mai favorabile faptelor savarsite sub imperiul legii vechi. Or, pentru egalitate de tratament juridic si nediscriminare, principiul legii penale mai favorabile ar trebui sa se aplice si referitor la prescriptia executarii pedepsei.

Reprezentantul Ministerului Public arata ca pentru a raspunde criticii de neconstitutionalitate aduse dispozitiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal trebuie stabilita natura juridica a prescriptiei executarii pedepsei, si anume daca aceasta este o institutie de drept penal substantial ori procesual. Daca plecam de la premisa ca este o institutie de drept penal substantial – dat fiind sediul materiei, care se afla in partea generala a Codului penal -, evident, aceasta trebuie sa fie in acord cu art. 15 alin. (2) din Constitutie. Regula de solutionare a conflictelor de legi in timp, in materie penala, impune aplicarea normelor mai putin severe, mai blande, in raport cu dispozitia constitutionala invocata. In masura in care prescriptia executarii pedepsei ar fi o institutie de drept substantial – in raport cu caracterul axiomatic al art. 15 alin. (2) din Constitutie, avand in vedere ca principiul consacrat ca atare nu poate fi limitat la indeplinirea unor conditii procedurale, care, din motive obiective, nu au putut fi anticipate, cunoscute de destinatarii sai -, atunci Decizia nr. 1.092/2012 ar fi pe deplin incidenta.

In continuare, reprezentantul Ministerului Public arata ca, daca plecam de la premisa ca prescriptia executarii pedepsei are o natura preponderent procesual penala, in sensul ca, desi este reglementata in Codul penal -, datorita elementelor componente, si anume faza in care intervine, intrucat aceasta este incidenta in faza executarii pedepsei, care nu este supusa acelorasi reguli, rigori care guverneaza urmarirea penala sau judecata; este susceptibila de intrerupere sau amanare, care, in materia executarii pedepsei, sunt institutii de drept procesual penal, caracter pe care il imprima si prescriptiei executarii pedepsei -, atunci, data fiind natura sa mixta, preponderent procesual penala, putem aprecia ca norma este de imediata aplicare raporturilor juridice care se definitiveaza in timp ce ea este in vigoare. De altfel, de prescriptia executarii pedepsei se prevaleaza exclusiv persoana condamnata care se sustrage executarii mandatului emis in baza hotararii penale prin care a fost condamnata definitiv.

In raport cu cele expuse, reprezentantul Ministerului Public apreciaza ca, in ciuda topografiei, prescriptia executarii pedepsei are o natura juridica mixta, preponderent procesual penala, context in care norma criticata nu incalca rigoarea constitutionala, astfel ca pune concluzii de respingere, ca neintemeiata, a exceptiei de neconstitutionalitate.

 

CURTEA,

avand in vedere actele si lucrarile dosarului, retine urmatoarele:

Prin Decizia penala nr. 1.687/R din 5 decembrie 2012, pronuntata in Dosarul nr. 32/753/2012, Curtea de Apel Timisoara – Sectia penala a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal.

Exceptia a fost ridicata de Nicolae Trebuian Junior cu ocazia solutionarii recursului intr-o contestatie la executare prin care a invocat implinirea termenului de prescriptie a executarii pedepsei.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine ca dispozitiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea executarii pedepsei si la infractiunile de omor si la infractiunile intentionate urmate de moartea victimei al caror termen de prescriptie a executarii nu s-a implinit la data intrarii in vigoare a Legii nr. 27/2012, incalca principiul neretroactivitatii legii statuat in art. 15 alin. (2) din Constitutie, care prevede ca „Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile”. Consacrat constitutional, principiul neretroactivitatii legii trebuie respectat si in procesul de legiferare, fiindu-i interzis legiuitorului sa emita reglementari legale retroactive, sens in care face trimitere la Decizia Curtii Constitutionale nr. 90/1999. Legea nr. 27/2012 reglementeaza o institutie de drept penal material, introducand in dreptul penal romanesc imprescriptibilitatea in cazul infractiunilor de omor si al infractiunilor intentionate urmate de moartea victimei. Este dreptul legiuitorului sa modifice si sa completeze regimul prescriptiei penale, insa, pentru a fi respectata Constitutia, modificarea trebuia sa priveasca doar infractiunile savarsite dupa intrarea in vigoare a legii. Prin dispozitiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, introduse de Legea nr. 27/2012, legiuitorul a hotarat ca noile dispozitii privind prescriptia executarii pedepsei sa se aplice si infractiunilor al caror termen de prescriptie a executarii nu era implinit la momentul intrarii in vigoare a legii. Prin aceasta, legea penala noua, contrar principiului enuntat, retroactiveaza, respectiv se aplica unor raporturi executional penale stabilite anterior si ale caror efecte s-au realizat inainte de intrarea in vigoare a legii noi. Face trimitere, in acest sens, la Decizia Curtii Constitutionale nr. 830/2008 si considera ca legea noua trebuia sa respecte suveranitatea legii anterioare si sa nu intervina asupra efectelor raportului executional penal deja stabilit, inclusiv asupra termenului. Subiectii raportului executional penal au, pe langa obligatia de a suporta rigorile legii, si dreptul de a beneficia de prescriptia executarii pedepsei. Acest drept s-a constituit sub legea anterioara si nu poate fi nesocotit de legea ulterioara. Invoca si Decizia nr. 73/1995, prin care Curtea Constitutionala a retinut ca: „Solutionarea conflictului legilor in timp face necesara diferentierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel nascut potrivit legii posterioare; aceasta din urma lege nu poate, fara a avea caracter retroactiv, sa aduca atingere modalitatii in care legea anterioara a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernata de principiul tempus regit actum.” In fine, arata ca retroactivitatea dispozitiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal nu este acoperita nici de exceptia legii penale mai favorabile, deoarece legea noua este, in mod evident, mai putin favorabila, reglementand in premiera imprescriptibilitatea pentru astfel de infractiuni, sens in care face trimitere la Decizia Curtii Constitutionale nr. 303/2001.

Curtea de Apel Timisoara – Sectia penala apreciaza ca dispozitiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care extind imprescriptibilitatea si la infractiunile de omor si la cele intentionate urmate de moartea victimei al caror termen de prescriptie a executarii nu s-a implinit la intrarea in vigoare a Legii nr. 27/2012, sunt neconstitutionale, intrucat incalca principiul neretroactivitatii legii statuat in art. 15 alin. (2) din Constitutie.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernul si Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

 

CURTEA,

examinand actul de sesizare, raportul intocmit de judecatorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, sustinerile avocatului autorului exceptiei, concluziile procurorului, dispozitiile de lege criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, introduse prin art. I pct. 4 din Legea nr. 27/2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al Romaniei si a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012. Textul de lege criticat are urmatorul cuprins: „Prescriptia nu inlatura executarea pedepselor principale nici in cazul infractiunilor prevazute la alin. 2 lit. b) pentru care, la data intrarii in vigoare a acestei dispozitii, nu s-a implinit termenul de prescriptie a executarii.” Alineatul 2 lit. b) al art. 125 din Codul penal, la care dispozitiile de lege criticate fac trimitere, prevede ca: „Prescriptia nu inlatura executarea pedepselor principale in cazul: […] b) infractiunilor prevazute la art. 174 – 176 si al infractiunilor intentionate urmate de moartea victimei.”

In sustinerea neconstitutionalitatii acestor dispozitii de lege, autorul exceptiei invoca incalcarea prevederilor constitutionale ale art. 15 alin. (2), potrivit carora „Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile”, si ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.

Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata urmatoarele:

Exceptia de neconstitutionalitate a fost ridicata de Nicolae Trebuian Junior cu ocazia solutionarii recursului intr-o contestatie la executare prin care a invocat implinirea termenului de prescriptie a executarii pedepsei. Autorul exceptiei a fost condamnat definitiv, prin Decizia penala nr. 2.128 din 16 mai 2000 a Curtii Supreme de Justitie – Sectia penala, la o pedeapsa de 6 ani inchisoare pentru complicitate la tentativa de omor. Executarea pedepsei a fost intrerupta, la cerere, in perioada 4 aprilie – 4 august 2001, dupa care persoana condamnata nu s-a mai prezentat la penitenciar. Potrivit art. 127 alin. 2 din Codul penal, de la data sustragerii de la executare a inceput sa curga un nou termen de prescriptie a executarii pedepsei, care urma sa se implineasca la 4 august 2012, data ulterioara, insa, intrarii in vigoare a Legii nr. 27/2012.

Ca urmare a adoptarii Legii nr. 27/2012, dispozitiile art. 125 alin. 3 din Codul penal consacra solutia legislativa potrivit careia prescriptia nu inlatura executarea pedepsei principale in cazul infractiunilor de omor si al celor intentionate urmate de moartea victimei pentru care la data intrarii in vigoare a legii nu se implinise termenul de prescriptie. Cu alte cuvinte, noul regim al prescriptiei se aplica si infractiunilor savarsite inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 27/2012, in masura in care prescriptia nu era implinita la acest moment.

 

I. Premisele controlului de constitutionalitate

In dreptul penal se face distinctia intre prescriptia raspunderii penale si prescriptia executarii pedepsei. In timp ce prescriptia raspunderii penale curge de la data savarsirii infractiunii si are ca efect impiedicarea exercitarii actiunii penale si, pe cale de consecinta, a pronuntarii unei hotarari de condamnare, prescriptia executarii pedepsei curge de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare si are ca efect inlaturarea executarii pedepsei. Prescriptia raspunderii penale este o cauza de inlaturare a raspunderii penale ca urmare a neexercitarii in timp util de catre stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsa, avand ca efect stingerea acestui drept si a obligatiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sanctiuni penale. Justificata prin varii motive de ordin social si juridic, prescriptia raspunderii penale apare ca o institutie juridica cu efecte atat pe planul dreptului penal substantial, neimplinirea termenului fiind o conditie de pedepsibilitate, cat si pe planul dreptului procesual penal, fiind o conditie de procedibilitate, implinirea termenului de prescriptie impiedicand exercitarea actiunii penale.

Complementara institutiei prescriptiei raspunderii penale, prescriptia executarii pedepsei este reglementata ca o modalitate de stingere a dreptului statului de a pune in executare pedeapsa stabilita printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si, in mod corelativ, a obligatiei condamnatului de a se supune acestei masuri. De aceea, se apreciaza ca prescriptia executarii pedepsei are caracterul unei renuntari anticipate la dreptul de a cere executarea pedepsei, conditionat de trecerea unui interval de timp in care condamnatul nu a mai savarsit nicio infractiune.

1. In dreptul roman, prescriptia a fost considerata de catre legiuitor o institutie de procedura penala de la intrarea in vigoare, in 1865, a Codului de procedura penala al Principatelor Unite Romane, care reglementa prescriptia in art. 593 – 600, si pana la reforma legislativa in materie penala din 1936. Aceasta a adus o schimbare de viziune a legiuitorului cu privire la prescriptie, solutia calificarii ca institutie de drept substantial fiind consacrata explicit in art. 5 al Codului penal Carol al II-lea, care stipula ca, „in caz de conflict intre doua sau mai multe legi succesive, privitoare la prescriptiunea actiunii publice sau a pedepselor, se aplica legea care prevede prescriptiunea cea mai scurta”. Este stiut faptul ca in secolul al XIX-lea opera legislativa de la noi a fost puternic influentata de legislatia franceza, unde prescriptia actiunii publice era, ca si astazi, de altfel, tratata ca o institutie de drept procesual. Explicatia modificarii de tratament juridic in materia prescriptiei raspunderii rezida in faptul ca reforma legislativa penala din 1936 a fost marcata de influenta Codului penal italian din 1930, unde institutia prescriptiei era tratata ca una de drept material. In aceste conditii, si in dreptul roman prescriptia a fost legiferata in Codul penal din 1936.

In prezent, sediul materiei prescriptiei raspunderii penale il constituie art. 121 – 124 si art. 128 – 129 din Codul penal, iar sediul materiei prescriptiei executarii pedepsei este reprezentat de art. 125 – 130 din acelasi cod. Cu privire, insa, la delimitarea normelor de drept material de cele de procedura in functie de situarea acestora in Codul penal sau in Codul de procedura penala, Curtea Constitutionala a Romaniei, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, a retinut ca asezarea normelor in Codul penal sau in Codul de procedura penala nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute in vedere obiectul de reglementare si scopul normei. De altfel, potrivit acestor din urma criterii, Curtea a constatat, prin decizia mai sus amintita, ca art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedura penala, care priveste cuantumul pedepsei aplicabile in cazul recunoasterii vinovatiei, se incadreaza in categoria normelor de drept substantial, si nu in categoria celor de procedura penala, astfel incat acordul de recunoastere a vinovatiei are o dubla natura, pe de o parte este institutie procesuala, iar pe de alta parte – institutie de drept material.

2.1. In dreptul german, institutia prescriptiei, atat a raspunderii penale, cat si a executarii pedepsei, este reglementata in Codul penal. Discutiile privind natura prescriptiei s-au accentuat in preajma anului 1965, cand se implinea termenul de prescriptie pentru asasinatele comise in timpul regimului national-socialist. Solutia gasita atunci, prin Legea din 13 aprilie 1965, a fost aceea de a considera ca termenul de prescriptie pentru aceste fapte a fost suspendat in perioada 8 mai 1945 – 31 decembrie 1949, incepand sa curga de la 1 ianuarie 1950. Mai tarziu, cand termenele de prescriptie erau iarasi pe punctul de a se implini, a fost consacrata legislativ imprescriptibilitatea pentru infractiunile pentru care legea stabilea pedeapsa detentiunii pe viata, si anume infractiunile de genocid si de omor calificat, prevazandu-se expres aplicarea noului regim si cu privire la faptele al caror termen de prescriptie nu se implinise la data intrarii in vigoare a legii noi. Astfel, atat dispozitiile privind suspendarea cursului prescriptiei, cat si cele referitoare la imprescriptibilitate au fost conditionate de neimplinirea termenelor anterioare de prescriptie.

In dreptul francez, solutia traditionala era considerarea ca apartinand procedurii penale a dispozitiilor privind prescriptia raspunderii penale, respectiv dreptului penal substantial a prevederilor referitoare la prescriptia executarii pedepsei. Codul penal, intrat in vigoare in 1994, in forma initiala, a suprimat aceasta diferenta de regim, prevazand in art. 112-2 ca dispozitiile privind prescriptia se aplica si prescriptiilor neimplinite la data intrarii in vigoare a legii noi, cu exceptia situatiilor in care ar conduce la o agravare a situatiei celui in cauza, supunand, prin urmare, reglementarile privitoare la prescriptie principiului aplicarii legii penale mai favorabile. Dupa 10 ani, prin legea din 9 martie 2004, legiuitorul francez, prin modificarea Codului penal, a schimbat aceasta regula, stabilind ca legile referitoare la prescriptia actiunii publice si la prescriptia pedepselor atunci cand termenul de prescriptie nu s-a implinit sunt aplicabile imediat, deci si in ipoteza in care infractiunile au fost comise inainte de intrarea in vigoare a legilor.

In Elvetia, prescriptia este reglementata in Codul penal, care prevede expres aplicarea unor noi dispozitii din materia prescriptiei, mai severe, inclusiv pentru infractiuni comise anterior, daca termenul de prescriptie pentru acestea nu s-a implinit inca. Dreptul elvetian consacra, prin urmare, regula potrivit careia dispozitii legale noi pot modifica termene de prescriptie aflate in curs, pe motiv ca asemenea reglementari nu au efect retroactiv. Interdictia de a contraveni principiului neretroactivitatii nu se aplica decat modificarilor referitoare la elementele constitutive ale infractiunii si la pedeapsa, iar nu si celor privind reglementarea prescriptiei.

In Suedia, Codul penal a suferit modificari, in anul 2010, cu privire la regimul prescriptiei, legile de modificare cuprinzand dispozitii exprese care stabilesc aplicarea noilor reglementari si infractiunilor comise anterior, daca termenul de prescriptie inca nu s-a implinit.

In fine, in Belgia, Curtea de Casatie a consacrat principiul potrivit caruia legile care prelungesc termenele de prescriptie a actiunii penale sunt de aplicare imediata si sunt incidente si in cazul tuturor procedurilor promovate inainte de intrarea acestora in vigoare, care la aceasta data nu erau inca prescrise.

2.2. Doctrina din tarile mai sus mentionate considera prescriptia o institutie de drept procesual, indiferent unde este situata reglementarea ei – in codul penal sau in codul de procedura penala -, astfel incat prescriptia este supusa regulii aplicarii imediate a legii noi, ce guverneaza aplicarea in timp a normelor de procedura. Pentru fundamentarea acestei calificari a prescriptiei, se arata ca atat inculpatul, cat si condamnatul nu au un drept castigat cu privire la timpul cat ar trebui sa se sustraga, primul – de la judecata, iar cel de-al doilea – de la executarea pedepsei, pentru a fi exonerati de raspundere, respectiv de efectele acesteia. In plus, existenta cauzelor de intrerupere a cursului prescriptiei, care nu depind, de regula, de vointa celui in cauza, confirma faptul ca autorul nu poate avea o asteptare certa cu privire la durata de timp in care se prescrie raspunderea pentru fapta sa.

In alte state europene, doctrina apreciaza ca prescriptia apartine dreptului substantial, intrucat, in functie de aceasta, exista dreptul statului de a aplica o sanctiune sau de a determina executarea ei. Aceasta opinie este impartasita, in principal, de doctrina spaniola si italiana.

In fine, exista si o a treia solutie doctrinara, care admite caracterul mixt al prescriptiei, ca institutie care apartine deopotriva dreptului penal substantial si dreptului procesual. Autorii care impartasesc aceasta opinie arata insa ca, fata de orientarea constanta a practicii instantelor penale si a celor constitutionale din unele state europene de a admite posibilitatea modificarii termenelor de prescriptie in curs, chiar in defavoarea inculpatului sau a condamnatului, discutia privind natura juridica a prescriptiei prezinta doar un interes academic.

In doctrina romaneasca se regasesc toate cele trei opinii, insa cea majoritara este aceea care considera prescriptia ca fiind o institutie de drept penal substantial, abordare in care legea penala privitoare la prescriptie este supusa regulii aplicarii legii penale mai favorabile.

3. In ceea ce priveste jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, aceasta a stabilit ca, daca legea nationala a unui stat considera o regula in materie de prescriptie penala ca fiind mai degraba de procedura decat de fond, este posibila modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescriptie in ceea ce priveste infractiunile pentru care nu s-a implinit deja acest termen la momentul modificarii. Astfel, prin Hotararea din 22 iunie 2000, pronuntata in Cauza Coeme si altii impotriva Belgiei, paragrafele 147 – 149, Curtea de la Strasbourg a statuat ca prelungirea termenului de prescriptie nu implica o incalcare a drepturilor garantate de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, intrucat nu se poate interpreta aceasta dispozitie ca impiedicand prelungirea, prin efectul aplicarii imediate a unei legi de procedura, a termenelor de prescriptie atunci cand faptele imputate nu fusesera niciodata prescrise. In numeroase randuri, instanta europeana a amintit ca normele privind neretroactivitatea legii penale prevazute de art. 7 din Conventie se aplica numai dispozitiilor care definesc infractiunile si pedepsele pentru acestea. In acelasi timp, Curtea a considerat ca este rezonabil ca instantele nationale sa aplice principiul tempus regit actum cu privire la legile de procedura. Astfel, pe langa hotararea pronuntata in Cauza Coeme si altii impotriva Belgiei, precitata, sunt de mentionat si Decizia din 12 februarie 2004, pronuntata in Cauza Mione impotriva Italiei, si Decizia din 10 iulie 2007, pronuntata in Cauza Rasnik impotriva Italiei, ambele referitoare la noi reglementari privind termenele pentru exercitarea unor cai de atac, si Decizia din 12 aprilie 2007, pronuntata in Cauza Martelli impotriva Italiei, privind aplicarea unei legi care stabileste noi reguli de apreciere a probelor.

4. In acelasi sens este si punctul de vedere formulat ca amicus curiae de Comisia Europeana pentru Democratie prin Drept (Comisia de la Venetia), la solicitarea Curtii Constitutionale a Georgiei, cu privire la retroactivitatea regulilor in materie de prescriptie, adoptat de Comisie la cea de a 78-a sesiune plenara (Venetia, 13 – 14 martie 2009)*1), prin care aceasta evoca jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit ca, daca legea nationala a unui stat considera o regula in materie de prescriptie ca fiind mai degraba de procedura decat de fond, este permisa modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescriptie cu efect retroactiv in ceea ce priveste infractiunile pentru care nu se implinise termenul de prescriptie la momentul modificarii. Mai arata ca instanta de contencios al drepturilor omului nu a decis daca o prelungire retroactiva este permisa in cazul infractiunilor pentru care termenul de prescriptie a expirat deja. Totodata, Comisia de la Venetia precizeaza ca principiul neretroactivitatii nu se aplica dreptului penal procedural, care e distinct de dreptul penal substantial. Totusi, calificarea unei dispozitii ca fiind de drept substantial sau procedural trebuie facuta intr-o perspectiva functionala. Cand un termen de prescriptie este deja implinit, principiul legalitatii poate fi invocat pentru a evita reactivarea sa.

————

*1) Disponibil la http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2009)012-f

 

5. Anterior jurisprudentei Curtii de la Strasbourg mai sus mentionate, Curtea Constitutionala Federala a Germaniei a retinut, in materie de prescriptie a crimelor comise in timpul regimului national-socialist si in perioada postbelica, prin Hotararea celei de a Doua Camere din 26 februarie 1969, ca postulatul intrinsec al sigurantei juridice din principiul statului de drept cere ca cetateanul sa poata prevedea interventiile posibile ale statului asupra sa, asa incat sa se poata adapta in mod corespunzator. Astfel, cetateanul trebuie, in principiu, sa se poata baza pe faptul ca legiuitorul nu va stabili pentru situatii incheiate consecinte mai putin favorabile decat erau ele previzibile la momentul incheierii situatiei (retroactivitate autentica). In anumite circumstante, increderea cetateanului insasi poate reclama protectie, pentru ca situatia juridica proprie sa nu isi piarda valoarea proprie, ceea ce inseamna ca dispozitiile sa produca efecte numai pentru situatii actuale, inca nefinalizate (retroactivitate neautentica). Siguranta juridica inseamna pentru cetatean, in primul rand, protectia increderii. Pe de alta parte, din legalitatea constitutionala face parte nu doar siguranta juridica, ci si egalitatea materiala, insa cele doua laturi ale principiului statului de drept nu pot fi luate in considerare de catre legiuitor in toate cazurile. In cazul in care siguranta juridica se afla in contradictie cu echitatea, este, in primul rand, atributia legiuitorului sa decida in favoarea uneia sau a alteia dintre parti. Daca acest lucru se intampla fara interventia arbitrariului, nu se poate obiecta impotriva deciziei legislative din motive constitutionale. Astfel, Curtea Constitutionala Federala a Germaniei a stabilit, cu acelasi prilej, ca Legea privind calcularea termenelor de prescriptie in materie penala din 13 aprilie 1965 are ca efect doar prelungirea in viitor a unor termene de prescriptie care inca nu s-au implinit si nu se aplica faptelor a caror urmarire se prescrisese deja la intrarea in vigoare a legii, neputandu-se sustine ca face schimbari in situatii incheiate in trecut. Prin urmare, prelungirea termenelor de prescriptie pentru urmarirea infractiunilor care se pedepsesc cu pedeapsa inchisorii pe viata nu a avut drept consecinta constitutionala un prejudiciu de incredere relevant.

 

II. Concluzii

Din analiza de drept comparat, reiese ca legiuitorul din diverse state europene a plasat institutia prescriptiei raspunderii penale si a prescriptiei executarii pedepsei in codul penal sau in codul de procedura penala, fara ca sediul materiei sa determine calificarea ferma a naturii juridice a prescriptiei.

Curtea Constitutionala observa existenta in legislatia unor tari europene a normelor care reglementeaza aplicarea imediata a dispozitiilor din materia prescriptiei, mai severe, inclusiv pentru infractiuni comise anterior, daca termenul de prescriptie pentru acestea nu s-a implinit inca. Astfel, potrivit celor aratate mai sus, asemenea prevederi exista in legislatia germana, franceza, elvetiana, suedeza si belgiana, chiar si in cazul in care sediul materiei prescriptiei este situat in codul penal al statului respectiv, solutia adoptata de legiuitorul roman prin textul de lege criticat fiind identica cu cea din legislatiile invocate. Toate aceste reglementari consacra, la nivel de lege, teoria „retroactivitatii neautentice”, asa cum a fost aceasta definita in jurisprudenta Curtii Constitutionale Federale a Germaniei, dispozitiile de modificare a termenelor de prescriptie producand efecte juridice numai pentru situatii actuale, inca nefinalizate la data intrarii in vigoare a noii legi.

Potrivit art. 7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care consacra principiul legalitatii incriminarii si pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege): „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul savarsirii, nu constituia o infractiune potrivit dreptului national sau international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severa decat aceea aplicabila in momentul savarsirii infractiunii.” Astfel, legea noua care incrimineaza o fapta sau stabileste o pedeapsa mai grava pentru o fapta deja incriminata nu poate fi aplicata in vederea condamnarii persoanelor care au savarsit astfel de fapte anterior incriminarii lor, respectiv anterior agravarii pedepsei. Cu alte cuvinte, in lumina Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si a jurisprudentei dezvoltate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in aplicarea dispozitiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, in sensul agravarii, conditiile de incriminare a faptei si pedeapsa pentru aceasta.

Dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridica a institutiei prescriptiei, ceea ce este cert si constituie un reper juridic important in analiza controlului de constitutionalitate este faptul ca legislatiile statelor semnatare ale Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale trebuie sa respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din aceasta conventie, care reprezinta fundamentul protectiei juridice sub aspectul neretroactivitatii legii.

Astfel, indiferent de modul in care legislatia sau doctrina califica institutia prescriptiei, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeasi in toate sistemele de drept europene, in sensul ca, dupa trecerea unui anumit interval de timp, statul renunta la dreptul de a mai aplica o pedeapsa infractorului sau de a mai dispune executarea unei pedepse.

Curtea retine, de asemenea, ca solutia legislativa criticata priveste declararea imprescriptibilitatii executarii pedepselor principale in cazul infractiunilor de omor si al infractiunilor intentionate urmate de moartea victimei, care, data fiind gravitatea atingerii aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea lor, reclama nevoia unei reactii ferme din partea statului, o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data savarsirii lor. Memoria unor astfel de fapte nu se estompeaza cu trecerea timpului cuprins in intinderea obisnuita a unui termen de prescriptie, iar reactia din partea comunitatii constituie atat o datorie de constiinta, cat si o dovada de respect fata de soarta victimelor. Potrivit formularilor Curtii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viata, statuat in art. 2 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, reprezinta „regele drepturilor”, un drept ce consacra una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcatuiesc Consiliul Europei, numarandu-se printre prevederile primordiale ale Conventiei. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acorda preeminenta, in jurisprudenta sa, articolului 2, avand in vedere faptul ca dreptul la viata se bucura de un statut special printre dispozitiile Conventiei pe care aceasta le considera primordiale.

Prin urmare, Curtea Constitutionala retine ca dreptul la viata constituie un atribut inalienabil al persoanei si reprezinta valoarea suprema in ierarhia drepturilor omului, intrucat este un drept fara de care exercitarea celorlalte drepturi si libertati garantate de Constitutie si de instrumentele internationale de protectie a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determina caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atat un drept subiectiv, cat si o functie obiectiva, aceea de principiu calauzitor al activitatii statului, acesta din urma avand obligatia de a proteja dreptul fundamental la viata al persoanei. Preeminenta dreptului la viata este, astfel, cea care justifica posibilitatea legiuitorului de a stabili imprescriptibilitatea executarii pedepselor principale in cazul infractiunilor prevazute la art. 174 – 176 din Codul penal si al infractiunilor intentionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrarii in vigoare a dispozitiilor de lege criticate, nu s-a implinit termenul de prescriptie a executarii.

Intr-o atare situatie, legiuitorul a avut de ales intre principiul securitatii raporturilor juridice si echitatea juridica, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului sa decida carui principiu ii acorda prevalenta, acesta, fara a interveni arbitrar si tinand seama de valoarea primordiala a dreptului la viata consacrat de art. 22 alin. (1) din Constitutia Romaniei, a optat pentru aplicarea imediata a dispozitiilor din materia prescriptiei, mai severe, inclusiv pentru infractiuni comise anterior, pentru care termenul de prescriptie a executarii pedepsei nu s-a implinit inca.

Curtea constata ca optiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilitatii executarii pedepselor principale in cazul infractiunilor prevazute la art. 174 – 176 din Codul penal si al infractiunilor intentionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrarii in vigoare a dispozitiilor de lege criticate, nu s-a implinit termenul de prescriptie a executarii, nu are drept consecinta un prejudiciu constitutional relevant. Prin urmare, reglementarea cuprinsa in art. 125 alin. 3 din Codul penal nu incalca Constitutia, fiind compatibila cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.

 

Pentru considerentele expuse, in temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1 – 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

 

CURTEA CONSTITUTIONALA

In numele legii

DECIDE:

 

Respinge, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate ridicata de Nicolae Trebuian Junior in Dosarul nr. 32/753/2012 al Curtii de Apel Timisoara – Sectia penala si constata ca dispozitiile art. 125 alin. 3 din Codul penal sunt constitutionale in raport cu criticile formulate.

Definitiva si general obligatorie.

Decizia se comunica Curtii de Apel Timisoara – Sectia penala si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Pronuntata in sedinta din data de 12 decembrie 2013.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

 

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puica

 

*

 

OPINIE SEPARATA

 

Consideratii generale

In dezacord cu decizia adoptata prin majoritate de voturi, consideram ca sunt neconstitutionale prevederile*1) art. 125 alin. 3 din Codul penal, prevederi potrivit carora Prescriptia nu inlatura executarea pedepselor principale nici in cazul infractiunilor prevazute la alin. 2 lit. b) pentru care, la data intrarii in vigoare a acestei dispozitii, nu s-a implinit termenul de prescriptie a executarii. Prin noua reglementare devine imprescriptibila si executarea pedepselor pentru infractiunile de omor, omor calificat, omor deosebit de grav, precum si pentru infractiunile intentionate urmate de moartea victimei.

————

*1) Consacrate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 27/2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al Romaniei si a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 189 din 20 martie 2012.

 

De subliniat este faptul ca obiectul exceptiei de neconstitutionalitate a constat in prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal, referitoare la prescriptia executarii pedepsei, si nu prevederile art. 121 alin. 3 din Codul penal, referitoare la prescriptia raspunderii penale.

Neconstitutionalitatea prevederilor art. 125 alin. 3 din Codul penal se deduce din incalcarea principiului constitutional referitor la retroactivitatea legii penale mai favorabile, principiu consacrat prin art. 15 alin. 2 din Constitutie, potrivit caruia Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile.

In acord cu obiectul exceptiei de neconstitutionalitate invocate, considerentele deciziei ar fi trebuit sa se circumscrie exclusiv analizei prescriptiei executarii pedepsei, si nu prescriptiei raspunderii penale, exceptie cu care Curtea nu a fost sesizata.

 

Prescriptia executarii pedepsei

Prin prescriptie se intelege, in general, stingerea unui drept prin trecerea timpului, potrivit conditiilor prevazute de lege. Daca prescriptia raspunderii penale are in vedere stingerea oricarei forme de raspundere pentru o fapta penala, prescriptia executarii pedepsei vizeaza consecintele unei condamnari care nu a fost pusa in executare o anumita perioada determinata. Legea penala tine seama de asemenea situatii si realitati si le-a cuprins in reglementarile ei sub denumirea de „Cauze care inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii”. Prescriptia face parte din aceasta categorie de cauze, fiind deopotriva o cauza care inlatura raspunderea penala, precum si o cauza care inlatura consecintele condamnarii. De prescriptie, ca o cauza juridica, legea penala leaga anumite efecte juridice, in sensul ca se produc anumite schimbari in raportul privitor la executarea pedepsei. Astfel, primul efect al acesteia consta in stingerea executarii pedepsei principale. De asemenea, prescriptia apare, ca natura juridica, in lumina efectelor sale juridice, ca o cauza de inlaturare a executarii pedepsei. Prin trecerea intervalului de timp prevazut de lege se sting atat dreptul si datoria statului de a pune in executare acea pedeapsa, cat si obligatia condamnatului de a executa pedeapsa. In sfarsit, inlaturarea executarii pedepsei in urma implinirii termenului de prescriptie isi gaseste justificare in imprejurarea ca, in intervalul scurs, nu mai persista starea de tulburare sociala. Totodata, executarea tardiva a pedepsei nu mai corespunde unor necesitati sociale si de politica penala si nu mai contribuie la realizarea scopurilor pedepsei.

Prin urmare, prescriptia executarii pedepsei este sub raportul naturii sale juridice o cauza de stingere a executarii pedepsei pronuntate printr-o hotarare de condamnare, creand astfel certitudinea inlaturarii simultane atat a obligatiei condamnatului de a executa pedeapsa, cat si a dreptului autoritatii statului de a cere executarea ei.

Din punctul de vedere al rolului si efectelor pe care prescriptia le are in campul dreptului penal, ea constituie o situatie de fapt producatoare de consecinte juridice referitoare la raportul juridic de drept penal, pe de o parte, sub aspectul activ al acestuia, adica al dreptului de a aplica pedeapsa si de a impune executarea acesteia, iar, pe de alta parte, sub aspectul pasiv al acestui raport, adica al obligatiei de a suporta si executa pedeapsa aplicata.

Cu alte cuvinte, prescriptia constituie o cauza prin care se inlatura incidenta legii penale, prin stingerea dreptului de a cere executarea unei pedepse si, pe cale de consecinta, prin stingerea obligatiei de a executa o pedeapsa.

Daca institutia prescriptiei raspunderii penale a fost cunoscuta atat in dreptul roman, cat si in dreptul statelor din evul mediu, prescriptia executarii pedepsei este mai recenta, intrucat in dreptul vechilor legiuiri era greu de conceput sustragerea de la o condamnare pronuntata. Aceasta prescriptie a fost legiferata pentru prima data in Codul penal francez de la 1791. Codul penal francez de la 1810 cuprinde dispozitii atat cu privire la prescriptia actiunii, cat si cu privire la prescriptia executarii pedepsei. Sub influenta acestuia majoritatea statelor europene au adoptat aceasta institutie. Urmand modelul francez legislatia penala romana de la 1864 a preluat institutia prescriptiei speciale care era prevazuta in art. 593 – 600 din Codul de procedura penala. Codul penal din 1936 continea dispozitii (art. 164 – 171) prin care se reglementa institutia prescriptiei in doua sectiuni. Din prima sectiune faceau parte dispozitiile privitoare la prescriptia „incriminarii”, adica a raspunderii penale, iar din a doua sectiune faceau parte dispozitiile privitoare la prescriptia executarii pedepsei. Asadar, din punct de vedere normativ, prevederile referitoare la prescriptie din Codul penal in vigoare au precedente legislative in dreptul nostru penal.

Dispozitiile art. 125 alin. 3 din Codul penal actual, criticate in prezenta cauza, consacra imprescriptibilitatea executarii pedepsei in cazul infractiunilor prevazute de art. 174 – 176 si al infractiunilor intentionate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrarii in vigoare a Legii nr. 27/2012, nu s-a implinit termenul de prescriptie a executarii.

Standard constitutional. Principiul retroactivitatii legii penale si contraventionale mai favorabile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constitutie

Legiuitorul are deplina libertate de a dispune cu privire la imprescriptibilitatea executarii pedepsei referitoare la anumite infractiuni grave, insa potrivit dispozitiilor art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei, reflectate in art. 13 din Codul penal, legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile. Din aceasta perspectiva, spre deosebire de alte state europene care nu au o reglementare constitutionala similara, standardul constitutional national privind protectia drepturilor fundamentale este superior celui reglementat de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminarii ori a pedepsei.

Jurisprudenta*2) Curtii Constitutionale a constatat ca pana la intrarea in vigoare a Constitutiei din anul 1991 principiul neretroactivitatii legii era inscris, in materie civila, numai in art. 1 din Codul civil existent la acea data „Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva”, astfel incat, nefiind un principiu constitutional, doctrina si jurisprudenta au considerat in mod constant ca el constituia o regula de interpretare obligatorie pentru judecator, dar nu il obliga pe legiuitor, care putea dispune si altfel. De aceea au existat si legi cu caracter retroactiv, atat de drept material, cat si de drept procesual. Dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constitutional. Regula instituita de norma constitutionala are deci caracter imperativ, de la care nu se poate deroga. Chiar si in ipoteza in care legiuitorul ar dori in mod justificat sa inlature sau sa atenueze unele situatii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care sa aiba caracter retroactiv, ci trebuie sa caute mijloacele adecvate care sa nu vina in contradictie cu acest principiu constitutional.

————

*2) A se vedea Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994.

 

Consecintele inscrierii principiului neretroactivitatii in Constitutie, ca un principiu cu aplicabilitate generala, sunt foarte severe si, probabil, tocmai de aceea, solutia aceasta nu se intalneste in foarte multe tari, dar, in acelasi timp, ridicarea la rangul de principiu constitutional se justifica prin faptul ca asigura in conditii mai bune securitatea juridica si increderea cetatenilor in sistemul de drept, precum si datorita faptului ca blocheaza nesocotirea separatiei dintre puterea legislativa, pe de o parte, si puterea judecatoreasca sau cea executiva, pe de alta parte, contribuind in acest fel la consolidarea statului de drept.

Analiza compatibilitatii prevederilor legale criticate cu dispozitiile art. 15 alin. (2) din Constitutie nu decurge doar din principiul legalitatii incriminarii si pedepsei, ci se intemeiaza si pe principiul securitatii juridice.

Or dreptul la siguranta persoanei, consacrat de art. 23 din Constitutie, include si securitatea juridica a individului in raporturile cu puterea*3). Astfel, securitatea juridica semnifica un cumul de principii care structureaza ordinea juridica fundamentata pe legalitate si ierarhie normativa, carora li se subsumeaza toate principiile consacrate de legislatie, inclusiv cel referitor la neretroactivitatea legii, cu exceptia legii penale mai favorabile. Principiul securitatii juridice nu impune determinarea anticipata si cu exactitate a datei de la care persoana nu mai poate fi supusa la executarea pedepsei, dar presupune cunoasterea unor criterii si reguli certe pe baza carora se va stabili aceasta data*4). Or prelungirea ulterioara a termenului de prescriptie sau declararea imprescriptibilitatii lipseste de valabilitate tocmai criteriile avute in vedere initial.

————

*3) I. Deleanu, Institutii si proceduri constitutionale, Ed. Servo Sat, Arad, 2001, p. 243.

*4) F. Streteanu, Consideratii privind modificarea Codului penal din Legea nr. 27/2012, Revista Caiete de Drept Penal, nr. 1/2012, p. 7.

 

In acelasi timp, principiul neretroactivitatii implica, pe langa siguranta cetateanului in fata jus puniendi al Statului, si interdictia pentru legiuitor de a edicta legi sub influenta unor fapte sau evenimente deja petrecute sau de a le modifica pentru a acoperi si aceste fapte, cu atat mai mult cu cat o astfel de atitudine tinde sa indulceasca o anumita pasivitate a autoritatilor ce au ramas inactive o perioada indelungata. Nu trebuie uitat ca, in fapt, prescriptia se datoreaza fie pasivitatii organelor statului, fie pasivitatii victimei care nu doreste sa sesizeze autoritatile*5).

————

*5) Idem, p. 7.

 

Garantia de obiectivitate a legii impune ca aceasta sa nu fie edictata ca o masura impotriva unor autori deja cunoscuti, ci in mod anticipat si cu valabilitate generala. Acest principiu, in materia prescriptiei, impune ca termenele sa nu fie prelungite retroactiv. Acest procedeu afecteaza principiul impartialitatii si obiectivitatii statului si poate permite crearea conditiilor de manipulare politica a procedurii penale*6).

————

*6) Avizul Comisiei de la Venetia cu privire la retroactivitatea regulilor in materie de prescriptie, adoptat de Comisie la cea de a 78-a sesiune plenara (Venetia, 13 – 14 martie 2009, pag. 2, paragraful 11, disponibil la http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2009)012-f

 

Standard legal. Principiul legalitatii incriminarii si al pedepsei consacrat in legislatia romana corelativ art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale

1. Principiul legalitatii presupune in materie penala ca o persoana trebuie sa fie condamnata si pedepsita numai in baza unei legi – nullum crimen sine lege nulla poena sine lege. Obiectul si scopul garantiei instituite de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sunt un element esential al statului de drept ce ofera reale garantii impotriva arbitrariului.

Posibilitatea extinderii noilor termene de prescriptie asupra prescriptiei neimplinite in materia executarii pedepsei este indisolubil legata de natura juridica a institutiei prescriptiei penale.

Chiar considerentele deciziei prezente (nr. 511/2013) releva ca doctrina romaneasca este majoritara in a statua asupra caracterului penal substantial al institutiei prescriptiei. Aceasta este viziunea corecta ce ar fi trebuit fi avuta in vedere de Curtea Constitutionala cu prilejul analizarii prezentei exceptii de neconstitutionalitate pentru urmatoarele considerente:

Asezarea unor norme in Codul penal sau in Codul de procedura penala nu constituie un criteriu de distinctie al caracterului de drept material ori procedural al acestora si ceea ce prevaleaza consta tocmai in obiectul de reglementare si in scopul normei. Astfel, daca se ia in considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constata ca art. 125 alin. 3 din Codul penal este o norma care priveste pedeapsa, putand fi incadrata in categoria normelor de drept penal substantial. La aceeasi concluzie se ajunge si daca se ia in considerare criteriul scopului normei, care tinde la inlaturarea executarii unei pedepse si nu vizeaza o modalitate procedurala de punere in executare a acesteia. Totodata, nu poate fi inlaturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la consecintele condamnarii, instituind, in situatii tranzitorii, un arbitrariu cu privire la inlaturarea lor. In masura in care aplicarea concreta a unei norme la o speta dedusa judecatii, indiferent de ramura de drept careia ii apartine, aduce o schimbare cu privire atat la conditiile de incriminare, de tragere la raspundere penala si de aplicare a pedepselor, cat si cu privire la executarea lor, aceasta va cadea sub incidenta legii penale mai favorabile*7), esentiala fiind stabilirea rolului functional al institutiei prescriptiei executarii pedepsei in sistemul de drept*8).

————

*7) A se vedea Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011.

*8) A se vedea, in acest sens, si Avizul Comisiei de la Venetia cu privire la retroactivitatea regulilor in materie de prescriptie, adoptat de Comisie la cea de a 78-a sesiune plenara (Venetia, 13 – 14 martie 2009, pag. 3, paragraful 10, disponibil la http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2009)012-f

 

De aceea, cum institutia prescriptiei, fie ca se refera la raspunderea penala, fie la consecintele condamnarii, este o norma de drept substantial, in situatia in care termenul de prescriptie a inceput sa curga sub imperiul reglementarii anterioare, dar care urmeaza a se implini sub taramul legii noi, atunci este evidenta necesitatea aplicarii legii mai favorabile.

Aceasta a fost si ratiunea pentru care legiuitorul roman a inteles sa scoata reglementarea prescriptiei de sub taramul regulii tempus regit actum din Codul de procedura penala de la 1864 si sa o introduca din anul 1936 in Codul penal pentru a urma regula mitior lex.

Pentru stabilirea legii penale mai favorabile se au in vedere o serie de criterii referitoare atat la incadrarea faptei penale, cat si la termenul de prescriptie al acesteia, fie ca este prescriptie referitoare la raspunderea penala, fie ca este prescriptie referitoare la consecintele condamnarii.

Acelasi regim juridic de exceptie de la principiul neretroactivitatii legii penale il prezinta si materia contraventionala. In acest sens Curtea Constitutionala a Romaniei a statuat ca „respectarea principiului retroactivitatii legii contraventionale mai favorabile incumba, pe de-o parte, celui care este chemat sa aplice legea (organul care constata si aplica sanctiunea contraventionala/instanta de judecata), iar, pe de alta parte, legiuitorului, care nu poate impiedica producerea efectului retroactiv al legilor contraventionale mai favorabile.”*9)

————

*9) Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013.

 

Prin urmare, Curtea Constitutionala a retinut ca „prevederile art. 124 din Codul penal referitoare la prescriptia speciala a raspunderii penale sunt constitutionale in masura in care nu impiedica aplicarea legii penale mai favorabile faptelor savarsite sub imperiul legii vechi. Cu acel prilej, s-a aratat ca prescriptia are, asadar, caracterul unei renuntari a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o fapta savarsita, cu conditia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data savarsirii faptei.”*10)

————

*10) Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013.

 

Asadar, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constitutie, Curtea a constatat ca acesta are „caracter axiomatic si, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de indeplinirea unor conditii care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.”*11)

————

*11) A se vedea Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011.

 

Distinctiile dintre prescriptia raspunderii penale si prescriptia executarii pedepsei nu sunt de natura sa schimbe natura juridica a acestora, ambele consacrand institutii de drept penal substantial. Pe de alta parte, modificarile survenite cu privire la prescriptia raspunderii penale au in vedere un numar nedeterminat de beneficiari, in timp ce modificarile survenite cu privire la prescriptia executarii pedepsei devin incidente in cauze cunoscute, cu beneficiari determinati.

Legea penala mai favorabila trebuie aplicata chiar si atunci cand norma juridica are o dubla natura – pe de o parte, este o institutie procesuala, iar, pe de alta parte, este o institutie de drept material. In acest sens, jurisprudenta constitutionala a statuat faptul ca in masura in care aplicarea concreta a unei norme la o speta dedusa judecatii, indiferent de ramura de drept careia ii apartine, aduce o schimbare cu privire la conditiile de incriminare, de tragere la raspundere penala si de aplicare a pedepselor, aceasta va cadea sub incidenta legii penale mai favorabile*12).

————

*12) Deciziile nr. 1.470 si nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011.

 

2. In analiza drepturilor garantate de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale Curtea europeana s-a raportat la natura juridica a institutiei prescriptiei conferita de jurisdictiile interne in absenta unei notiuni autonome.

Prin urmare, in Cauza Coeme si altii impotriva Belgiei*13), Curtea de la Strasbourg, fara a face rabat de la principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile si de la jurisprudenta sa unitara*14) a calificat regulile in materie de prescriptie drept reguli de procedura asa dupa cum ele sunt considerate in dreptul belgian, retinand ca aplicarea imediata a unei legi de procedura care prelungeste termenul de prescriptie a raspunderii penale nu aduce atingere drepturilor garantate prin art. 7 din Conventie, deoarece prescriptia se raporteaza la pedeapsa aplicata, si nu la cea prevazuta de lege.

————

*13) Hotararea din 22 iunie 2000 pronuntata in Cauza Coeme si altii impotriva Belgiei.

*14) Stubbings si altii contra Marii Britanii din 22 octombrie 1996, Hotararea din 17 septembrie 2009, pronuntata in Cauza Scoppola impotriva Italiei.

 

De altfel, dupa ce Curtea a admis aplicarea imediata a unui drept procedural, chiar daca a fost mai sever decat in legea anterioara*15), a subliniat ca principiile enuntate in propria jurisprudenta privind aplicarea art. 7 din Conventie reprezinta regula calauzitoare potrivit careia legea penala nu trebuie sa fie interpretata in detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie*16). Tot astfel Curtea Europeana a Drepturilor Omului*17) a statuat ca art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale cere, in virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „sa interzica aplicarea retroactiva a legislatiei penale mai punitive in detrimentul acuzatului si sa garanteze aplicarea retroactiva a legislatiei mai favorabile”.*18)

————

*15) Hotararea din 22 iunie 2000 pronuntata in Cauza Coeme si altii impotriva Belgiei.

*16) Aceeasi solutie izvoraste si din Hotararea din 25 mai 1993, pronuntata in Cauza Kokkinakis impotriva Greciei, paragraful 52, si Hotararea din 27 septembrie 1995, pronuntata in Cauza G. impotriva Frantei, paragraful 26.

*17) A se vedea Hotararea din 24 ianuarie 2012, pronuntata in Cauza Mihai Toma impotriva Romaniei, paragraful 26, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012.

*18) A se vedea Hotararea din 17 septembrie 2009, pronuntata in Cauza Scoppola impotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93 si 109.

 

Tot astfel, in Cauza Previti*19) Curtea a retinut ca regulile privind prescriptia nu definesc infractiunile si pedepsele pe care le reprima si, prin urmare, pot fi interpretate ca reglementand o conditie prealabila pentru examinarea cauzei. In consecinta, deoarece modificarea denuntata de reclamant a privit o lege de procedura, in absenta arbitrariului nimic in Conventie nu impiedica legiuitorul italian de a reglementa aplicarea sa proceselor in curs la momentul intrarii sale in vigoare, neexistand in aceste circumstante nicio violare a art. 7 din Conventie data fiind calificarea prescriptiei ca o institutie de drept procedural, si nu de drept material conform dreptului italian.

————

*19) Previti contra Italia, Decizia de inadmisibilitate din 12 februarie 2013 – Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Note de informare nr. 160 din februarie 2013.

 

Chiar daca ne-am raporta exclusiv la art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, vom constata ca in jurisprudenta sa*20) Curtea de la Strasbourg a statuat ca modul de redactare a art. 7 paragraful 1 teza a doua indica faptul ca punctul de plecare in orice evaluare a existentei unei sanctiuni este daca masura in cauza a fost impusa in urma condamnarii pentru o „infractiune”. Cu toate acestea, Curtea a admis si existenta unor alti factori relevanti care pot fi luati in considerare, cum ar fi, de pilda, natura si scopul masurii in cauza, conformitatea cu legislatia nationala si chiar procedurile implicate in realizarea si punerea in aplicare a masurii. In acest scop atat Comisia, cat si Curtea au facut o distinctie clara intre o masura care constituie in esenta o „pedeapsa” si o masura care se refera la „executarea” sau „punerea in aplicare a pedepsei”. In consecinta, in cazul in care natura si scopul unei masuri se refera la iertarea de o pedeapsa sau la o schimbare a regimului referitor la eliberarea anticipata, aceasta nu face parte din categoria notiunii de „pedeapsa” vizate de art. 7. Drept urmare, Curtea europeana a statuat ca legea prin care se modifica criteriile de calcul referitoare la posibilitatea eliberarii anticipate, in functie de durata muncii prestate, a avut un impact semnificativ asupra duratei efective a pedepsei in detrimentul condamnatului, pedeapsa care a fost prelungita retroactiv cu aproape noua ani. Pe cale de consecinta, desi masura contestata se referea la regimul de executare al pedepsei, s-a tinut seama si de faptul ca pentru persoana interesata a fost dificil sau chiar imposibil sa prevada la momentul savarsirii faptelor ca ar fi posibila o astfel de recalculare retroactiva.

————

*20) A se vedea Hotararea din 10 iulie 2012, pronuntata in Cauza Del Rio Prada impotriva Spaniei, paragrafele 48, 58, 59 si 63.

 

3. Distinct de argumentele avute in vedere de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si cu precadere Cauza Coeme si altii impotriva Belgiei, aratam ca aceasta nu este relevanta si nu poate sprijini ideea aplicarii cu caracter retroactiv a dispozitiilor privind regimul prescriptiei penale, intrucat insasi instanta europeana a facut trimitere deseori in analiza sa si la alti factori cum ar fi conformitatea cu legislatia nationala*21).

————

*21) A se vedea Hotararea din 10 iulie 2012, pronuntata in Cauza Del Rio Prada impotriva Spaniei.

 

In mod esential trebuie remarcata incidenta in cauza a dispozitiilor art. 20 din Constitutie. Prevederile art. 20 din Constitutie stabilesc standarde superioare de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale, standarde care nu pot fi coborate prin raportare la actele internationale. In acest sens, potrivit art. 20 alin. (2) din Constitutie, daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile. Din aceasta perspectiva, prevederile art. 15 alin. (2) din Constitutie, care consacra principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile, stabilesc standarde superioare de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale. Principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile este de aplicare generala si, in consecinta, nu este posibil ca in afara exceptiilor stabilite in insusi textul constitutional privitor la legea penala si contraventionala mai favorabila sa ii poata fi aduse alte limitari fara a fi manifest neconstitutionale.

Asa fiind, considerentele dezvoltate de instanta europeana nu isi gasesc aplicabilitatea in dreptul roman, unde in mod traditional din perioada interbelica si pana in prezent prescriptia a fost considerata ca institutie apartinand dreptului penal material sau cel mult una cu caracter mixt, dar niciodata ca o institutie apartinand procedurii penale, sens in care a statuat si instanta de contencios constitutional.

Totodata, este indiscutabil recunoscut in teoria juridica ca regula generala de solutionare a conflictelor de legi in timp, in materie penala, impune aplicarea normelor mai putin severe si ca, dincolo de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, care din aceasta perspectiva este mai restrictiva, Constitutia Romaniei dispune in art. 20 alin. (2) asupra prioritatii dreptului intern in materia drepturilor si libertatilor fundamentale in ipoteza in care acestea cuprind dispozitii mai favorabile.

Imprejurarea ca de aceasta data controlul Curtii Constitutionale a Romaniei este cantonat asupra prescriptiei executarii pedepsei din perspectiva instituirii imprescriptibilitatii anumitor infractiuni pentru care nu s-a implinit termenul de prescriptie pana la aparitia legii noi nu inlatura argumentele de mai sus. In cazul prescriptiei executarii pedepsei astfel consacrate de art. 125 alin. 3 din Codul penal este afectat in mod flagrant principiul aplicarii legii penale mai favorabile pentru faptele care, desi savarsite sub imperiul legii vechi, au fost sanctionate definitiv printr-o hotarare judecatoreasca de condamnare anterioara aparitiei noilor reglementari.

4. Desi considerentele deciziei nu trimit expres la infractiunile de omor comise in timpul evenimentelor din decembrie 1989, ci la imprescriptibilitatea executarii pedepselor principale in cazul infractiunilor de omor si al infractiunilor intentionate urmate de moartea victimei, care reclama o reactie ferma din partea statului si o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin scurgerea vremii de la data sesizarii lor, jurisprudenta Curtii europene pronuntata cel putin in Cauza „Asociatia 21 Decembrie 1989” si altii impotriva Romaniei*22) ne prilejuieste cateva reflectii.

————

*22) Hotararea pronuntata la data de 24 mai 2011 in Cauza „Asociatia 21 Decembrie 1989” si altii impotriva Romaniei.

 

Astfel, Curtea a retinut „importanta dreptului victimelor si a celor in drept de a cunoaste adevarul cu privire la circumstantele evenimentelor ce implica incalcarea masiva a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viata, ce implica dreptul la o ancheta judiciara efectiva si eventualul drept la reparatie. Din acest motiv, in cazul utilizarii masive a fortei letale impotriva populatiei civile in timpul manifestatiilor antiguvernamentale precedand tranzitia de la un regim comunist la un regim democrat cum este cazul de fata, Curtea nu poate accepta ca o ancheta sa fie efectiva in cazul in care se termina prin efectul prescriptiei raspunderii penale, in vreme ce insesi autoritatile au ramas inactive.”*23)

————

*23) Hotararea pronuntata la data de 24 mai 2011 in Cauza „Asociatia 21 Decembrie 1989” si altii impotriva Romaniei, paragraful 144.

 

Asa fiind, doar pasivitatea autoritatilor a condus la incheierea anchetei prin efectul prescriptiei raspunderii penale si a atras consecinta inefectivitatii anchetelor efectuate. De aici rezulta ca numai desfasurarea unor acte de urmarire eficiente ar putea duce la indeplinirea obligatiilor rezultand din latura procedurala a art. 2 din Conventie, si nu lipsa de diligenta a autoritatilor ori abolirea prescriptiei. Aceasta cu atat mai mult cu cat Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat incalcarea art. 2 din Conventie si in situatia in care cercetarea a avut ca rezultat condamnari inainte de expirarea termenului de prescriptie, insa durata excesiva a procedurii nu ii confera un caracter efectiv.*24)

————

*24) Sandru contra Romaniei, 8 decembrie 2009, Lapusan contra Romaniei, 8 martie 2011.

 

5. In ce priveste practica altor instante de contencios constitutional cum ar fi Curtea Constitutionala Federala a Germaniei*25), vom observa ca in acel caz nu exista, asemeni Romaniei, bariere constitutionale care sa interzica aplicarea retroactiva a normei referitoare la termenul de prescriptie. Astfel, art. 103 II GG interzice atat stabilirea infractiunii in mod retroactiv, cat si agravarea pedepsei in mod retroactiv (corelativ cu art. 13 din Codul penal roman). Legile retroactive nu sunt neadmisibile in toate cazurile – cu exceptia domeniului la care se refera art. 103. Limitele constitutionale rezulta si din acest caz din principiul sigurantei juridice care face parte din principiul statului de drept.

————

*25) 171) BVerfGE 25, 269 (Verfongungsverjahrung/Prescriptia raspunderii penale) – Selectie de decizii ale Curtii Constitutionale Federale a Germaniei, Fundatia Konrad Adenauer, Ed. CH. Beck, 2013, p. 656 – 657.

 

Chiar daca Curtea Constitutionala a Germaniei a dat prevalenta principiului echitatii in raport cu siguranta juridica, insasi decizia sa motiveaza acest procedeu prin lipsa unor interdictii de ordin constitutional. Astfel decizia citata retine: „in masura in care nu contine reglementari si precizari pentru anumite domenii in baza Constitutiei scrise, nu ofera nici exigente si interdictii de rang constitutional determinate in mod echivoc, ci constituie un principiu constitutional care necesita concretizare in functie de conditiile obiective date.”*26)

————

*26) Idem.

 

In plus, Decizia Curtii Constitutionale Federale a Germaniei invocata in considerente se refera la prescriptia raspunderii penale, si nu la prescriptia executarii pedepsei.

Prin urmare, standardul legal consacrat de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale nu poate infrange standardul constitutional consacrat de art. 15 alin. (2) din Constitutie.

In consecinta, consideram ca prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal sunt neconstitutionale, fiind adoptate prin incalcarea art. 15 alin. (2) din Constitutie.

 

Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru,

Valentin Zoltan Puskas,

prof. univ. dr. Tudorel Toader

 

 

Adauga comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Informații suplimentare

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close