„Cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare – A sasea directiva TVA – Articolul 18 alineatul (4) – Legislatie nationala care prevede un termen de prescriptie de trei ani pentru rambursarea excedentelor de TVA” HOTARAREA CURTII DE JUSTITIE A COMUNITATII EUROPENE (Camera intai) 21 ianuarie 2010

In cauza C 472/08,
avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul articolului 234 CE de Augstākās Tiesas Senāts (Letonia), prin decizia din 23 octombrie 2008, primita de Curte la 4 noiembrie 2008, in procedura
Alstom Power Hydro
impotriva
Valsts ieņēmumu dienests,
CURTEA (Camera intai),
compusa din domnul A. Tizzano, presedinte de camera, domnii E. Levits, A. Borg Barthet, J. J. Kasel (raportor) si doamna M. Berger, judecatori,
avocat general: domnul P. Cruz Villalón,
grefier: doamna C. Strömholm, administrator,
avand in vedere procedura scrisa si in urma sedintei din 22 octombrie 2009,
luand in considerare observatiile prezentate:
– pentru Alstom Power Hydro, de V. Gencs, advokāts;
– pentru Valsts ieņēmumu dienests, de domnul D. Jakāns si de doamna I. Pētersone, in calitate de agenti;
– pentru guvernul leton, de domnul D. Jakāns, precum si de doamnele K. Drēviņa si E. Eihmane, in calitate de agenti;
– pentru guvernul Regatului Unit, de doamna H. Walker, in calitate de agent, asistata de domnul M. Angiolini, barrister;
– pentru Comisia Comunitatilor Europene, de domnul A. Sauka si de doamna M. Afonso, in calitate de agenti,
avand in vedere decizia de judecare a cauzei fara concluzii, luata dupa ascultarea avocatului general,
pronunta prezenta
Hotarare
1. Cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare priveste interpretarea articolului 18 alineatul (4) din A sasea directiva 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adaugata: baza unitara de evaluare (JO L 145, p. 1, denumita in continuare „A sasea directiva”).
2. Aceasta cerere a fost formulata in cadrul unui litigiu intre Alstom Power Hydro (denumita in continuare „Alstom”), filiala letona a societatii Alstom Hydro France, pe de o parte, si Valsts ieņēmumu dienests (administratia fiscala letona, denumita in continuare „VID”), pe de alta parte, referitor la rambursarea excedentelor de taxa pe valoarea adaugata (denumita in continuare „TVA”) platite de Alstom.
Cadrul juridic
A sasea directiva
3.  Articolul 18 alineatele (2)-(4) din A sasea directiva prevede:
„(2) Persoana impozabila efectueaza deducerea scazand din valoarea totala a taxei pe valoarea adaugata datorate pentru o anumita perioada fiscala valoarea totala a taxei pentru care, in aceeasi perioada, dreptul de deducere a aparut si este exercitat in conformitate cu alineatul (1).
[…]
(3) Statele membre stabilesc conditiile si procedurile prin care o persoana impozabila poate fi autorizata sa efectueze o deducere pe care nu a efectuat o in conformitate cu alineatele (1) si (2).
(4) Atunci cand, pentru o anumita perioada fiscala, valoarea deducerilor autorizate depaseste valoarea taxei datorate, statele membre pot fie efectua o rambursare, fie reporta excedentul in perioada urmatoare, in conditiile pe care le stabilesc.
Cu toate acestea, statele membre pot refuza rambursarea sau reportarea in cazul in care valoarea excedentului este nesemnificativa.” [traducere neoficiala]
Reglementarea nationala
4. Conform articolului 12 alineatul 10 din Legea privind taxa pe valoarea adaugata (likums par pievienotās vērtības nodokļi, Latvijas Vēstnesis, 1995, nr. 49, denumita in continuare „Legea privind TVA ul”), persoana impozabila poate solicita ca valoarea TVA ului platit fara a fi datorat sa fie reportata pentru plata altor impozite, taxe sau redevente datorate statului.
5. In temeiul articolului 12 alineatul 11 din aceeasi lege, VID dispune de 30 de zile de la primirea unei cereri intemeiate a persoanei impozabile, insotita de documente justificative, pentru a rambursa acesteia sumele percepute in plus.
6. Articolul 16 alineatul 10 din Legea privind impozitele si taxele (likums par nodokļiem un nodevām, Latvijas Vēstnesis, 1995, nr. 26, denumita in continuare „Legea privind impozitele si taxele”), aplicabila tuturor impozitelor si taxelor, prevede ca persoanele impozabile pot depune cererea lor de rambursare a impozitelor percepute in plus in termen de trei ani de la expirarea termenului de plata a acestor impozite.
7. Articolul 18 alineatul 2 din Legea privind impozitele si taxele confera VID misiunea de a verifica daca persoana impozabila a calculat corect impozitele si taxele respective si daca plata acestora a fost efectiv realizata. Conform articolului 23 alineatul 1 din aceasta lege, VID poate, atunci cand o investigatie dezvaluie existenta unei incalcari a dispozitiilor fiscale, sa rectifice valoarea TVA ului datorat si sa aplice amenzi in cursul unei perioade de trei ani de la expirarea termenului de plata a acestei taxe.
Actiunea principala si intrebarea preliminara
8. La 7 octombrie 2004, Alstom a solicitat, conform articolului 12 alineatele 10 si 11 din Legea privind TVA ul, rambursarea sumelor pe care considera ca le a platit fara a fi datorate pentru perioada cuprinsa intre 1998 pana la 1 octombrie 2004.
9. VID a decis sa nu ramburseze TVA ul in valoare de 288 184 LVL si sa initieze o investigatie cu privire la valoarea ramasa, care se ridica la 31 265 LVL. In decizia sa, acesta a constatat ca Alstom depasise termenul de trei ani prevazut pentru introducerea cererilor de rambursare a impozitelor percepute in plus prevazut la articolul 16 alineatul 10 din Legea privind impozitele si taxele.
10. Alstom a introdus o actiune impotriva acestei decizii sustinand, in special, ca VID era obligat sa aplice articolul 18 alineatul (4) din A sasea directiva, care nu prevede o limitare in timp a dreptului de a solicita rambursarea sumelor percepute in plus, si ca, prin urmare, acesta nu avea dreptul sa ii opuna termenul de prescriptie prevazut la articolul 16 alineatul 10 din Legea privind impozitele si taxele.
11. Actiunea sa fiind respinsa atat in prima instanta, cat si in apel, Alstom a formulat recurs la instanta de trimitere sustinand, in special, ca Republica Letona, in calitate de stat membru al Uniunii Europene, are obligatia de a transpune articolul 18 alineatul (4) din A sasea directiva in dreptul sau national si ca din jurisprudenta Curtii rezulta ca statele membre nu pot, precum in speta, sa desfiinteze dreptul la rambursarea TVA ului perceput in plus.
12. In decizia de trimitere, Augstākās Tiesas Senāts subliniaza ca, atunci cand VID examineaza cererile de rambursare a TVA ului perceput in plus, acesta are dreptul de a efectua investigatii. Cu toate acestea, intr o astfel de situatie, acesta ar trebui sa respecte termenul de trei ani prevazut la articolul 23 alineatul 1 din Legea privind impozitele si taxele. Or, in lipsa unui termen de prescriptie a dreptului persoanelor impozabile de a solicita rambursarea excedentelor de TVA corespunzatoare termenului in cursul caruia VID are dreptul de a lua o decizie fiscala de rectificare ca urmare a unui control, acesta ar fi obligat in toate cazurile sa examineze cererile. In aceste conditii, reglementarea nationala ar putea sa fie utilizata in mod abuziv de un contribuabil atunci cand acesta solicita rambursarea TVA ului perceput in plus intr o perioada in care VID nu mai dispune de posibilitatea de a efectua o investigatie.
13. In aceste imprejurari, Augstākās Tiesas Senāts a hotarat sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarea intrebare preliminara:
„Articolul 18 alineatul (4) din A sasea directiva […] trebuie interpretat in sensul ca aceasta dispozitie se opune ca un stat [membru] sa prevada in legislatia sa un termen de trei ani pentru prescrierea dreptului de a obtine rambursarea [TVA ului] perceput in plus (diferenta dintre taxa calculata si taxa platita in avans)?”
Cu privire la intrebarea preliminara
14. Prin intermediul intrebarii formulate, instanta de trimitere solicita, in esenta, sa se stabileasca daca articolul 18 alineatul (4) din A sasea directiva trebuie interpretat in sensul ca se opune reglementarii unui stat membru care prevede un termen de prescriptie de trei ani pentru introducerea unei cereri de rambursare a excedentelor de TVA percepute fara a fi datorate de administratia fiscala a acestui stat.
15. Trebuie subliniat de la bun inceput ca, desi este adevarat, astfel cum a subliniat Alstom, ca articolul 18 alineatul (4) din A sasea directiva nu prevede in mod explicit un astfel de termen de prescriptie, nu este mai putin adevarat ca aceasta imprejurare nu permite, in sine, sa se concluzioneze ca respectiva dispozitie trebuie interpretata in sensul ca exercitarea dreptului la rambursarea TVA ului perceput in plus nu poate fi insotita de un termen de prescriptie.
16. Astfel, pe de o parte, prin analogie cu ceea ce este valabil pentru exercitarea dreptului de deducere, posibilitatea de a introduce o cerere de rambursare a excedentelor de TVA fara nicio limitare in timp ar contraveni principiului securitatii juridice, care impune ca situatia fiscala a persoanei impozabile, din punctul de vedere al drepturilor si al obligatiilor fata de administratia fiscala, sa nu poata fi pusa in discutie la nesfarsit (Hotararea din 8 mai 2008, Ecotrade, C 95/07 si C 96/07, Rep., p. I 3457, punctul 44).
17. Pe de alta parte, potrivit unei jurisprudente constante, in lipsa unei reglementari comunitare in materia restituirii impozitelor nationale percepute fara a fi datorate, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru, printre altele, atributia de a desemna instantele competente si de a stabili modalitatile procedurale aplicabile actiunilor in justitie destinate sa asigure protectia drepturilor conferite justitiabililor de dreptul comunitar, cu conditia ca aceste modalitati sa nu fie mai putin favorabile decat cele aplicabile unor actiuni similare din dreptul intern (principiul echivalentei) si sa nu faca practic imposibila sau excesiv de dificila exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridica comunitara (principiul efectivitatii) (a se vedea in special Hotararea din 17 noiembrie 1998, Aprile, C 228/96, Rec., p. I 7141, punctul 18, precum si Hotararea din 11 iulie 2002, Marks & Spencer, C 62/00, Rec., p. I 6325, punctul 34).
18. In ceea ce priveste principiul echivalentei, nu rezulta din dosar si, in fond, nici nu s a sustinut in fata Curtii ca termenul de prescriptie prevazut la articolul 16 alineatul 10 din Legea privind impozitele si taxele nu respecta acest principiu.
19. In ceea ce priveste principiul efectivitatii, trebuie amintit ca anterior Curtea a recunoscut compatibilitatea cu dreptul Uniunii a stabilirii unor termene rezonabile de introducere a actiunilor, sub sanctiunea decaderii, in vederea asigurarii securitatii juridice, stabilire care protejeaza in acelasi timp si contribuabilul, si administratia interesati (a se vedea in acest sens Hotararea Aprile, citata anterior, punctul 19 si jurisprudenta citata). Astfel, asemenea termene nu sunt de natura sa faca practic imposibila sau excesiv de dificila exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridica a Uniunii.
20. In ceea ce priveste aspectul referitor la ceea ce trebuie sa se inteleaga prin termen „rezonabil”, trebuie amintit de asemenea ca deja Curtea s a pronuntat, in special, in sensul ca un termen de decadere de doi ani nu poate, in sine, sa faca practic imposibila sau excesiv de dificila exercitarea dreptului de deducere, dat fiind ca articolul 18 alineatul (2) din A sasea directiva permite statelor membre sa impuna persoanei impozabile sa isi exercite dreptul de deducere in cursul aceleiasi perioade in care a luat nastere acest drept (Hotararea Ecotrade, citata anterior, punctul 48).
21. Aceeasi concluzie se impune cu atat mai mult in ceea ce priveste un termen de prescriptie de trei ani, precum cel aplicabil in actiunea principala, din moment ce acest termen este, in principiu, de natura sa permita oricarei persoane impozabile normal de diligenta sa isi sustina in mod valabil drepturile de care beneficiaza in temeiul ordinii juridice a Uniunii.
22. Avand in vedere consideratiile de mai sus, trebuie sa se raspunda la intrebarea adresata ca articolul 18 alineatul (4) din A sasea directiva trebuie interpretat in sensul ca nu se opune reglementarii unui stat membru, precum cea in cauza in actiunea principala, care prevede un termen de prescriptie de trei ani pentru introducerea unei cereri de rambursare a excedentelor de TVA percepute fara a fi datorate de administratia fiscala a acestui stat.
Cu privire la cheltuielile de judecata
23. Intrucat, in privinta partilor din actiunea principala, procedura are caracterul unui incident survenit la instanta de trimitere, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observatii Curtii, altele decat cele ale partilor mentionate, nu pot face obiectul unei rambursari.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera intai) declara:
Articolul 18 alineatul (4) din A sasea directiva 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adaugata: baza unitara de evaluare trebuie interpretat in sensul ca nu se opune reglementarii unui stat membru, precum cea in cauza in actiunea principala, care prevede un termen de prescriptie de trei ani pentru introducerea unei cereri de rambursare a excedentelor de taxa pe valoarea adaugata percepute fara a fi datorate de administratia fiscala a acestui stat.
Sursa: site-ul Curtii de Justitie a Comunitatii Europene