Persoanele condamnate definitiv pentru infractiunile contra capacitatii de aparare a tarii, prevazute de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice

In M. Of. nr. 137 din  2 martie 2010 a fost publicata Decizia nr. 32/2009 a Inaltei Curti de casatie si Justitie, Sectiile Unite.
Din cuprins:
Dosar nr. 19/2009
Sub presedintia doamnei judecator Lidia Barbulescu, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie,
Inalta Curte de Casatie si Justitie, constituita in Sectii Unite, in conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-a intrunit pentru a examina recursul in interesul legii, cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, persoanelor care dupa data de 6 martie 1945 si pana in anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infractiunile de neprezentare la incorporare sau concentrare ori insubordonare prevazute si pedepsite de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta religioasa.
Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicata, fiind prezenti 69 de judecatori din 105 aflati in functie.
Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea – procuror sef al Biroului de reprezentare din cadrul Sectiei judiciare – Serviciul judiciar civil.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia in sensul de a se stabili ca persoanele condamnate definitiv pentru infractiunile contra capacitatii de aparare a tarii, prevazute de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta religioasa, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

SECTIILE UNITE,
deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:
In practica instantelor de judecata s-a constatat ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, persoanelor care dupa data de 6 martie 1945 si pana in anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infractiunile de neprezentare la incorporare sau concentrare ori de insubordonare, prevazute si pedepsite de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta religioasa.
Unele instante au apreciat ca persoanele condamnate definitiv pentru infractiunile de neprezentare la incorporare sau concentrare ori de insubordonare, savarsite din motive religioase dupa data de 6 martie 1945, se incadreaza in ipoteza normei juridice continute de art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.
S-a retinut ca infractiunile pentru care reclamantii au fost condamnati dobandesc, in contextul regimului de dictatura existent in acea perioada, natura unor infractiuni politice, deoarece limitarea libertatii de exprimare si a libertatii de constiinta a facut posibile astfel de condamnari.
Alte instante au respins cererile de recunoastere a drepturilor prevazute prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, considerand ca faptele pentru care reclamantii au fost condamnati nu constituie infractiuni cu caracter politic, ci infractiuni de drept comun, indreptate impotriva capacitatii de aparare a tarii.
Aceste din urma instante au interpretat si au aplicat corect legea.
Potrivit dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, “Constituie vechime in munca si se ia in considerare la stabilirea pensiei si a celorlalte drepturi ce se acorda, in functie de vechimea in munca, timpul cat o persoana, dupa data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsa privativa de libertate in baza unei hotarari judecatoresti ramase definitiva sau a fost lipsita de libertate in baza unui mandat de arestare preventiva pentru infractiuni politice; (…)”
In raport cu aceste dispozitii legale, rezulta ca, in esenta, problema de drept care se cere a fi solutionata prin recursul in interesul legii vizeaza stabilirea naturii infractiunii de neprezentare la incorporare sau concentrare si a celei de insubordonare, savarsite din motive de constiinta religioasa, si, pe cale de consecinta, a condamnarii dispuse pentru aceste infractiuni prin hotarare judecatoreasca definitiva, pronuntata in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, respectiv daca acestea trebuie privite ca avand caracter politic sau, dimpotriva, caracterul lor este de drept comun.
Cum in discutie sunt infractiunile prevazute de art. 334 si 354 din Codul penal, se cere aratat ca faptele persoanelor care, din motive de constiinta, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenenta la Organizatia Religioasa “Martorii lui Iehova”) au fost incadrate juridic in dispozitiile art. 354 din Codul penal (neprezentare la incorporare sau concentrare), respectiv in dispozitiile art. 334 din acelasi cod (insubordonarea) atunci cand, desi incorporata sau recrutata, persoana respectiva a refuzat executarea unui ordin cu privire la indatoririle de serviciu.
Aceste fapte au fost si sunt reglementate in titlul X al Codului penal “Infractiuni contra capacitatii de aparare a Romaniei”, cap. 1 “Infractiuni savarsite de militari” – sectiunea I “Infractiuni contra ordinii si disciplinei militare” (art. 334), respectiv cap. 3 “Infractiuni savarsite de civili” (art. 354).
Asezarea acestor texte in titlul si capitolele mentionate a fost facuta, in mod evident, avandu-se in vedere obiectul juridic al acestor infractiuni, care este cel al relatiilor sociale referitoare la capacitatea de aparare a tarii.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu tine de o anumita oranduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetatenilor sai si formele de participare la indeplinirea unei obligatii prevazute prin legea fundamentala.
Instituirea obligatiei de executare a serviciului militar a privit toti cetatenii apti sa il efectueze, fara nicio discriminare pe motive religioase sau de alta natura.
In aceste conditii nu se poate considera ca scopul acestor reglementari a fost determinat de ratiuni politice specifice oranduirii comuniste, caci ceea ce s-a urmarit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea data.
Or, in absenta unui asemenea scop al incriminarii, nu se poate pune problema existentei unei infractiuni cu caracter politic si, pe cale de consecinta, a unei condamnari avand un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infractiunile de insubordonare ori de neprezentare la incorporare sau concentrare nu poate fi inteleasa nici ca o incalcare a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale si culturale deoarece, in perioada la care ne referim, Constitutia garanta libertatea constiintei (art. 30), dar in acelasi timp, asa cum s-a mentionat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnarile pentru cele doua infractiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenta la un cult religios, ci pentru savarsirea unor fapte prevazute de norme penale care privesc organizarea si legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
De altfel, in perioada respectiva, problema compatibilitatii obiectiei de constiinta cu obligatia satisfacerii serviciului militar a fost pusa si in discutia institutiilor Consiliului Europei.
Astfel, aceasta problema a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, prin care s-au recomandat statelor membre recunoasterea obiectiei de constiinta in legatura cu serviciul militar obligatoriu si instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de constiinta sau din cauza unei credinte profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de alta natura similara, refuzau indeplinirea acestuia (Rezolutia nr. 337/1967, Recomandarea nr. 816/1977).
In anul 2001, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la obiectie de constiinta cu privire la serviciul militar in Conventia europeana a drepturilor omului, propunandu-se adoptarea unui protocol aditional care sa modifice art. 4 paragraful 3 lit. b si art. 9 din Conventie.
Comisia europeana a drepturilor omului a decis ca dispozitiile art. 4 paragraful 3 lit. b din Conventie nu obliga statele contractante sa prevada un serviciu civil de substitutie a serviciului militar pentru cei care nu sunt in masura sa il satisfaca din motive de constiinta, obligatia indeplinirii lui fiind compatibila cu exigentele textului Conventiei. (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit ca nu reprezinta o incalcare a art. 9 din Conventie, care garanteaza libertatea de gandire, constiinta si religie, condamnarea pentru refuzul de a indeplini serviciul militar, insa a fost recunoscuta posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaste refuzul indeplinirii serviciului militar din motive de constiinta si de a-l inlocui cu prestarea unei alte activitati sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elvetiei, 9 mai 1984).
Desi in acea perioada statul roman nu era parte la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, modalitatea de abordare juridica a obiectiei de constiinta, relativ la necesitatea legala a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferita de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Aceeasi orientare a Comisiei se mentine si in jurisprudenta recenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusa in anul 2002 pentru refuzul de indeplinire a serviciului militar din motive de constiinta, determinate de apartenenta persoanei la Organizatia Religioasa “Martorii lui Iehova”, a concluzionat ca art. 9 din Conventia europeana a drepturilor omului, interpretat in lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garanteaza dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de constiinta (Bayatyan c/a Armeniei, Hotararea din 27 octombrie 2009).
Asadar, restrangerea libertatii de constiinta, in legatura cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu tinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul institutional si legal de indeplinire a unei obligatii constitutionale, cadru mentinut si in perioada postcomunista, pana la reglementarea serviciului militar alternativ si apoi a celui profesionist.
Prin urmare, condamnarile penale pronuntate pentru infractiunile analizate nu au caracter politic in sensul Decretului-lege nr. 118/1990.
In consecinta, in temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, si ale art. 329 alin. 2 si 3 din Codul de procedura civila, urmeaza a se admite recursul in interesul legii si a se stabili ca dispozitiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, se interpreteaza in sensul ca persoanele condamnate definitiv pentru infractiunile contra capacitatii de aparare a tarii, prevazute de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:

Admit recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, se stabileste ca:
Persoanele condamnate definitiv pentru infractiunile contra capacitatii de aparare a tarii, prevazute de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedura civila.
Pronuntata in sedinta publica, astazi, 16 noiembrie 2009.