Cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei
In M. Of. nr. 420 din 23 iunie 2010 a fost publicata Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007 in Cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei.
Din cuprins:
In cauzele Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din:
domnii B. M. Zupancic, presedinte, C. Birsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecatori, si domnul S. Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 3 mai 2007,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla doua cereri (nr. 77.193/01 si 77.196/03) indreptate impotriva Romaniei, prin care reclamantii Nicolae Dragatoniu si Ioan Militaru-Pidhorni, cetateni ai acestui stat (reclamantii), au sesizat Curtea la data de 8 septembrie 2000, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantii sunt reprezentati de domnul L. Bercea, avocat profesand in Timisoara. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de coagentul sau, doamna R. Pasoi, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 30 ianuarie 2006, Curtea a hotarat sa comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 29 & 3 din Conventie, aceasta a hotarat sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.
IN FAPT
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantii s-au nascut in anul 1951, respectiv 1948, si locuiesc la Timisoara.
A. Arestarea preventiva a reclamantilor
5. La data evenimentelor, reclamantii erau angajati la banca B., societate comerciala cu capital privat, in Timisoara, primul fiind contabilul-sef, iar al doilea, director.
6. La data de 15 septembrie 1994, primul reclamant a fost arestat pe baza ordonantei procurorului, fiind acuzat de luare de mita si de alte infractiuni. El a fost pus in libertate la data de 23 septembrie 1994.
7. La data de 20 ianuarie 1995, cei 2 reclamanti au fost arestati preventiv pentru infractiunile mentionate mai sus. Prin intermediul mai multor hotarari, Tribunalul Judetean Timis le-a prelungit arestarea preventiva. Reclamantii nu au introdus recurs impotriva acestor decizii de prelungire.
B. Procesul penal in fata instantelor interne
8. Prin Sentinta din 27 februarie 1996, Tribunalul Judetean Timis a constatat ca cei 2 reclamanti primisera fiecare, in 1991, o masina din partea lui S., in schimbul indeplinirii unor acte contrare obligatiilor lor profesionale si care urmareau sa acorde avantaje in favoarea lui S. De fapt, ei emisesera doua scrisori de garantie bancara, datate 12 august si 11 octombrie 1991, in favoarea acestuia din urma, desi el nu detinea provizionul bancar necesar. Prin urmare, Tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant, Nicolae Dragotoniu, pentru luare de mita, in temeiul art. 254 din Codul penal, si pentru alte infractiuni la pedeapsa de un an si o luna inchisoare si a dispus interzicerea exercitarii anumitor drepturi civile ale acestuia. De asemenea, l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant, Ioan Militaru-Pidhorni, pentru luare de mita si pentru o alta infractiune la pedeapsa de un an si o luna inchisoare si a dispus interzicerea exercitarii anumitor drepturi civile ale acestuia.
9. Reclamantii, precum si parchetul au introdus apel. Ei sustineau in special ca faptele de care erau acuzati nu constituiau infractiuni la momentul comiterii lor, conform legii nationale. In opinia lor, infractiunea de luare de mita presupunea ca autorul sa aiba calitatea de functionar public ori de functionar sau salariat al unei intreprinderi de stat, in timp ce ei erau angajatii unei banci private. Ei recunosc faptul ca la data pronuntarii sentintei faptele de care erau acuzati puteau fi considerate infractiuni conform legii penale, dar aceasta nu fusese modificata decat la data de 8 iulie 1992, si anume dupa un an de la comiterea faptelor respective.
10. Prin Decizia din 19 mai 1997, Curtea de Apel Timisoara a admis apelul parchetului, a confirmat condamnarea reclamantilor pentru infractiunea de luare de mita si a marit pedeapsa primului reclamant la 3 ani si 6 luni inchisoare si pe cea a celui de-al doilea reclamant la 3 ani inchisoare.
11. Admitand faptul ca, potrivit Codului penal, era necesara calitatea de functionar public sau de functionar ori salariat al unei intreprinderi de stat pentru a putea considera faptele incriminate drept luare de mita, Curtea de Apel Timisoara s-a pronuntat astfel:
“Notiunea de functionar aplicabila faptelor in cauza este definita de articolul 147 din Codul penal, referindu-se la salariatii unui organ sau ai unei institutii de stat, ai unei intreprinderi sau ai unei organizatii economice de stat.
Articolul 258 alineatul 2 din Codul penal prevede ca dispozitiile capitolului ce defineste infractiunea de luare de mita se aplica si altor salariati, tinand cont de acest lucru in momentul stabilirii pedepsei.
In Codul penal republicat, avand in vedere modificarile intervenite pana in prezent, notiunea de functionar este definita la articolul 147 primul alineat, in timp ce al doilea alineat prevede ca prin functionar trebuie inteles atat persoana vizata la primul alineat, precum si orice salariat ce exercita o misiune in serviciul unei alte persoane juridice pe langa cele prevazute la primul alineat.
In cursul perioadei actuale de tranzitie, care are in mod inevitabil repercusiuni asupra legislatiei, pot aparea lacune care sa influenteze derularea procesului penal fie punand capat acestuia, fie ajungand la solutii inechitabile. In astfel de cazuri, dificultatile vor putea fi solutionate fie prin interpretare analogica – analogie legislativa sau analogie de drept – fie prin interpretare rationala.
Conform articolului 258 alineatul 2 din Codul penal si tinand cont de intentia legiuitorului de a pedepsi functionarul vinovat de infractiunea inscrisa la articolul 254 [luare de mita], indiferent de calificarea persoanei juridice care l-a angajat pe functionarul respectiv – publica, de interes public sau privata – trebuie constatat faptul ca infractiunea de luare de mita se refera si la autorul angajat de o intreprindere privata, chiar dupa luna decembrie 1989 si inainte de adoptarea Legii nr. 65/1992. Scopul legiuitorului este sa pedepseasca persoana care are obligatii profesionale fata de o persoana juridica si care isi incalca aceste obligatii in raporturile sale cu o alta persoana.”
12. La o data neprecizata, reclamantii si parchetul au introdus recurs. Reclamantii si-au reiterat cererea referitoare la aplicarea prin analogie a Codului penal.
13. Prin Decizia din 27 iunie 2000, Curtea Suprema de Justitie a confirmat decizia Curtii de Apel Timisoara in ceea ce priveste condamnarea lor pentru luare de mita si a casat decizia referitoare la alte infractiuni, din cauza prescriptiei. Prin urmare, ea a diminuat pedeapsa aplicata primului reclamant la 3 ani inchisoare.
14. In decizia sa, Curtea Suprema de Justitie s-a pronuntat astfel:
“S.C. Bankcoop S.A. constituia o organizatie [dintre cele prevazute la articolul 145 din Codul penal], deoarece era vorba de o societate comerciala cu capital public, constituita in conformitate cu articolele 16 – 24 din Legea nr. 31/1990, desfasurand o activitate utila social si functionand in conformitate cu legea, conform articolului 145 din Codul penal in vigoare la momentul emisiunii scrisorilor.
(…)
Inculpatii Militaru Pidhorni Ioan – director de agentie intr-o institutie bancara constituita ca societate comerciala – si Dragatoniu Nicolae – contabil-sef al unei astfel de institutii – au calitatea de autori speciali, prevazuta de lege ca o conditie pentru existenta infractiunii de luare de mita. Exercitand functiile mentionate mai sus intr-o institutie bancara care, asa cum s-a demonstrat, era o organizatie dintre cele prevazute la articolul 145 din Codul penal, cei doi inculpati aveau calitatea de <<alti salariati>> in sensul articolului 148 & 1 din Codul penal, asa cum era el formulat la data evenimentelor. Or, conform articolului 258 & 2 din Codul penal, in formularea sa de la data evenimentelor, prevederile capitolului ce include infractiunea de luare de mita prevazuta de articolul 254 se aplicau si altor salariati, cum erau inculpatii.”
II. Dreptul intern pertinent
A. Codul penal
15. Prevederile pertinente din Codul penal, in vigoare la data comiterii faptelor imputate, sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 11
Neretroactivitatea legii penale
“Legea penala nu se aplica faptelor care, la data cand au fost savarsite, nu erau prevazute ca infractiuni.”
ARTICOLUL 145
Obstesc
“Prin termenul obstesc se intelege tot ce intereseaza organizatiile de stat, organizatiile obstesti sau orice organizatii care desfasoara o activitate utila din punct de vedere social si care functioneaza potrivit legii.”
ARTICOLUL 147
Functionar
“Prin functionar se intelege orice salariat care exercita, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent daca si cum a fost investit, o insarcinare in serviciul unui organ sau institutii de stat, ori unei intreprinderi sau organizatii economice de stat.
Sunt asimilate cu functionarii persoanele care indeplinesc o insarcinare in serviciul unei organizatii din cele prevazute in alin. 1, indiferent daca primesc sau nu o retributie.”
ARTICOLUL 148
Alti salariati
“Prin alti salariati se intelege salariatii care exercita, in conditiile art. 147 alin. 1, o insarcinare in serviciul uneia dintre celelalte organizatii prevazute in art. 145.
Sunt asimilate cu <<alti salariati>> persoanele care indeplinesc o insarcinare in serviciul unei organizatii din cele prevazute in alin. 1, indiferent daca primesc sau nu o retributie.”
ARTICOLUL 254
Luarea de mita
“Fapta functionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeste bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori accepta promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, in scopul de a indeplini, a nu indeplini, ori a intarzia indeplinirea unui act privitor la indatoririle sale de serviciu, sau in scopul de a face un act contrar acestor indatoriri, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au facut obiectul luarii de mita se confisca, iar daca acestea nu se gasesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor in bani.”
ARTICOLUL 258
Faptele savarsite de alti salariati
“Dispozitiile art. 248 si 249 privitoare la functionari se aplica si altor salariati, daca s-a cauzat o paguba avutului obstesc ori economiei nationale.
De asemenea, dispozitiile din prezentul capitol privitoare la functionari se aplica si altor salariati, cu exceptia cazurilor prevazute in alin. 1, maximul pedepsei reducandu-se insa cu o treime.”
B. Legea nr. 65/1992 pentru modificarea si completarea Codului penal, privind unele fapte de coruptie
16. Prevederile pertinente ale acestei legi sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 3
“Articolul 258 va avea urmatorul cuprins:
<<ARTICOLUL 258
Fapte savarsite de alti salariati
Dispozitiile prevazute in prezentul capitol privitoare la functionari se aplica si altor salariati din cadrul organizatiilor prevazute in art. 145, inclusiv al regiilor autonome si societatilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum si administratorilor si cenzorilor acestora.
Dispozitiile art. 254, 256 si 257 privitoare la functionari se aplica si salariatilor din cadrul societatilor comerciale cu capital privat, precum si administratorilor si cenzorilor acestora.>>”
17. Prin Decizia din 15 iulie 1996, Curtea Constitutionala a confirmat constitutionalitatea Legii nr. 65/1992, care extinsese raspunderea penala si asupra angajatilor societatilor comerciale cu capital privat. Persoanele interesate care au ridicat exceptia de neconstitutionalitate erau angajati ai unei banci, acuzati de luare de mita.
C. Codul de procedura penala
18. Prevederile pertinente sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 408^1
“1. Hotararile definitive pronuntate in cauzele in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a unui drept prevazut de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, daca consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca si nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotararii pronuntate.
2. Pot cere revizuirea:
a) persoana al carei drept a fost incalcat;
b) sotul si rudele apropiate ale condamnatului, chiar si dupa moartea acestuia;
c) procurorul.
3. Cererea de revizuire se introduce la Inalta Curte de Casatie si Justitie, care judeca cererea in complet de 9 judecatori.
4. Cererea de revizuire se poate face in termen de un an de la data ramanerii definitive a hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului.
(…)
8. Cand instanta constata ca cererea este fondata:
a) desfiinteaza, in parte, hotararea atacata sub aspectul dreptului incalcat si, rejudecand cauza, cu aplicarea dispozitiilor din capitolul III, sectiunea II, inlatura consecintele incalcarii dreptului;
b) desfiinteaza hotararea si, cand este necesara administrarea de probe, dispune rejudecarea de catre instanta in fata careia s-a produs incalcarea dreptului, aplicandu-se dispozitiile din capitolul III, sectiunea II (…).”
ARTICOLUL 504
“1. Persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, daca in urma rejudecarii cauzei s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare.
2. Are dreptul la repararea pagubei si persoana care, in cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal.
3. Privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j).
4. Are drept la repararea pagubei suferite si persoana care a fost privata de libertate dupa ce a intervenit prescriptia, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
IN DREPT
19. Curtea considera in primul rand ca, facand aplicarea art. 42 & 1 din Regulamentul Curtii, este necesar sa uneasca cererile inregistrate sub nr. 77.193/01 si 77.196/01, avand in vedere ca faptele aflate la originea celor doua cauze sunt in esenta aceleasi si ca cei 2 reclamanti au participat in cadrul aceleiasi proceduri in fata instantelor interne.
I. Asupra pretinsei incalcari a articolului 7 & 1 din Conventie
20. Reclamantii se plang de faptul ca au fost condamnati pentru fapte care, in momentul comiterii lor, nu constituiau o infractiune conform dreptului national sau international, asa cum prevede art. 7 & 1 din Conventie, care are urmatorul continut:
“Nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul in care a fost savarsita, nu constituia o infractiune, potrivit dreptului national sau international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severa decat aceea care era aplicabila in momentul savarsirii infractiunii.”
A. Asupra admisibilitatii
21. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 & 3 din Conventie. Mai mult, constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
a) Guvernul
22. Guvernul apreciaza ca faptele pentru care reclamantii au fost condamnati constituiau infractiuni conform dispozitiilor legale nationale in vigoare la momentul comiterii lor si ca instantele interne nu au procedat la o interpretare prin analogie si nici la o aplicare retroactiva a legii penale.
23. De asemenea, Guvernul arata ca nu este de competenta Curtii sa se pronunte asupra raspunderii penale individuale a reclamantilor, aceasta apreciere fiind in primul rand de competenta instantelor interne, ci sa analizeze din perspectiva art. 7 & 1 din Conventie daca, la momentul la care a fost comisa, fapta reclamantilor constituia o infractiune definita cu suficienta accesibilitate si previzibilitate de dreptul intern sau dreptul international.
24. In ceea ce priveste aplicarea retroactiva a Legii nr. 65/1992 pentru modificarea si completarea Codului penal, privind unele fapte de coruptie, Guvernul subliniaza ca, in decizia sa, Curtea Suprema de Justitie a aratat in mod expres faptul ca ea aplica legea penala in vigoare la data faptelor.
25. In ceea ce priveste aplicarea prin analogie a legii, Guvernul constata ca Decizia Curtii de Apel Timisoara din 19 mai 1997, care a folosit in mod expres aceasta modalitate de interpretare a legii penale, a fost casata prin Decizia Curtii Supreme de Justitie din 27 iunie 2000, care a oferit o noua motivare pentru condamnare, bazandu-se pe dispozitiile legale in vigoare la data faptelor.
26. Mai mult, Guvernul apreciaza ca interpretarea pe care Curtea Suprema a dat-o legii penale era previzibila, avand in vedere evolutiile doctrinare. Astfel, problema centrala consta in interpretarea expresiei “organizatie ce desfasoara o activitate social utila” din art. 145 alin. 1 din Codul penal. Or, in opinia Guvernului, Curtea Suprema de Justitie a apreciat in mod corect ca o banca desfasura o astfel de activitate pentru protectia clientilor si a bunastarii economice a tarii. Actionand ca intermediar in anumite domenii de activitate, mobilizand resurse, acordand credite si functionand ca centru de plati, ea avea influenta si asupra fluxurilor monetare.
27. In ceea ce priveste accesibilitatea legii, Guvernul scoate in evidenta ca in speta au fost vizate prevederile Codului penal publicate in Monitorul Oficial al Romaniei.
28. Referitor la previzibilitatea legii, Guvernul subliniaza ca autorul infractiunii de luare de mita era determinat in raport cu notiunile definite in Codul penal, si anume “public”, “functionar” si “alti salariati”. In speta, Curtea Suprema de Justitie a constatat ca reclamantii faceau parte din categoria “alti salariati” care exercitau functii intr-o “organizatie ce desfasoara o activitate social utila”. Or, aceasta ultima expresie este o notiune generala, din moment ce este dificil sa se elaboreze o norma juridica de o precizie absoluta, legiuitorul neputand stabili o enumerare limitativa in acest sens. Ca atare, interpretarea facuta in speta de Curtea Suprema de Justitie este rezonabila si, prin urmare, previzibila. In plus, avand in vedere faptul ca reclamantii erau profesionisti din domeniul bancar, ei ar fi putut prevedea in mod rezonabil consecintele actiunilor lor.
b) Reclamantii
29. Reclamantii arata ca Codul penal in vigoare la data faptelor nu incrimina decat actiunile persoanelor care exercitau functii intr-o organizatie publica si nu intr-o societate comerciala privata. Chiar titlul art. 145 din Codul penal care defineste notiunea “obstesc” justifica aceasta afirmatie. In plus, sensul termenului este legat de realitatea relatiilor sociale existente in momentul intrarii in vigoare a Codului penal, si anume 1 ianuarie 1969. Or, in acel moment, nu existau decat organizatii publice.
30. Pe de alta parte, reclamantii scot in evidenta faptul ca actiunile salariatilor societatilor private nu au fost incriminate decat prin Legea nr. 65/1992, care este ulterioara actiunilor lor. Ei fac, de asemenea, trimitere si la formularea Deciziei Curtii Constitutionale din 15 iulie 1996, care confirma constitutionalitatea Legii nr. 65/1992, si care prevede ca “legea a extins raspunderea penala si asupra salariatilor din cadrul societatilor comerciale cu capital privat”. In plus, Legea nr. 140/1996, publicata la 14 noiembrie 1996, a inlocuit notiunea “obstesc” din art. 145 din Codul penal cu notiunea “public”, ceea ce confirma inca o data faptul ca domeniul material de aplicare a art. 145 se extindea numai asupra organizatiilor de stat sau societatilor cu capital public.
31. Reclamantii recunosc ca incriminarea unei fapte ca infractiune nu depinde numai de prevederile legale, ci se poate baza si pe interpretarea jurisprudentiala a acestora. Cu toate acestea, trebuie aratat ca Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenta care sa extinda aplicarea art. 145 asupra bancilor, societatilor comerciale cu capital privat, referindu-se in observatiile sale numai la evolutiile doctrinare referitoare la expresia “organizatie ce desfasoara o activitate social utila”. Or, in acest caz, interpretarea Curtii Supreme de Justitie era lipsita de previzibilitate si, in plus, inaccesibila, deoarece in speta nu exista jurisprudenta care sa-i poata ghida pe reclamanti in comportamentul lor.
32. In final, reclamantii subliniaza ca Guvernul admite faptul ca instanta care a analizat apelul a procedat in mod expres la o aplicare extensiva a legii penale. Or, instanta de recurs nu a casat aceasta parte a deciziei, limitandu-se la a afirma ca reclamantii intruneau conditiile necesare pentru a fi considerati infractori, ceea ce constituie, dupa parerea lor, o confirmare a modalitatii de interpretare a instantei de apel.
2. Aprecierea Curtii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenta Curtii
33. Curtea reaminteste ca art. 7 & 1 din Conventie consacra, la modul general, principiul legalitatii delictelor si a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) si interzice, in mod special, aplicarea retroactiva a dreptului penal atunci cand ea se face in dezavantajul acuzatului (Kokkinakis impotriva Greciei, Hotararea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, & 52). Daca interzice in mod special extinderea domeniului de aplicare a infractiunilor existente asupra faptelor care, pana atunci, nu constituiau infractiuni, el prevede, pe de alta parte, neaplicarea legii penale in mod extensiv in dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezulta ca legea trebuie sa defineasca in mod clar infractiunile si sanctiunile care le pedepsesc (Achour impotriva Frantei [MC], nr. 67.335/01, & 41, 29 martie 2006).
34. Notiunea “drept” (“law”) folosita la art. 7 corespunde notiunii “lege” ce apare in alte articole din Conventie; ea inglobeaza dreptul de origine atat legislativa, cat si jurisprudentiala si implica conditii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilitatii si previzibilitatii (vezi, in special, Cantoni impotriva Frantei, Hotararea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-V, p. 1627, & 29, Coeme si altii impotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 si 33.210/96, & 145, CEDO 2000-VII, si E.K. impotriva Turciei, nr. 28.496/95, & 51, 7 februarie 2002).
35. Ea reaminteste ca semnificatia notiunii de previzibilitate depinde intr-o mare masura de continutul textului de care este vorba, de domeniul pe care il acopera, precum si de numarul si calitatea destinatarilor sai (Groppera Radio AG si altii impotriva Elvetiei, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, paragraful 68). Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana in cauza sa fie determinata sa recurga la indrumari clare pentru a putea evalua, intr-o masura rezonabila in circumstantele cauzei, consecintele ce ar putea rezulta dintr-o anumita fapta (vezi, printre altele, Tolstoy Miloslavsky impotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, & 37). La fel se intampla si cu profesionistii, obisnuiti sa dea dovada de o mare prudenta in exercitarea functiei lor. Astfel, ne putem astepta din partea lor sa acorde o atentie speciala evaluarii riscurilor pe care aceasta le prezinta (Cantoni, citata mai sus, & 35).
36. Curtea a constatat deja ca, tocmai in considerarea principiului generalitatii legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absoluta. Una dintre tehnicile-tip de reglementare consta in recurgerea la unele categorii mai degraba generale decat la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forta lucrurilor de formule mai mult sau mai putin vagi, pentru a evita o rigiditate excesiva si pentru a se putea adapta schimbarilor de situatie. Interpretarea si aplicarea acestor texte depind de practica (vezi, printre altele, Kokkinakis, citata mai sus, & 40, si Cantoni, citata mai sus, & 31).
37. Functia de decizie incredintata instantelor serveste tocmai inlaturarii indoielilor ce ar putea ramane in ceea ce priveste interpretarea normelor, tinandu-se cont de evolutia practicii cotidiene, cu conditia ca rezultatul sa fie coerent cu substanta infractiunii si rezonabil de previzibil (S.W. impotriva Regatului Unit, Hotararea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335- B, p. 41, & 36).
38. Prin urmare, Curtea trebuie sa cerceteze daca, in speta, textul prevederii legale, citita eventual in lumina jurisprudentei interpretative de care este insotita, respecta aceasta conditie la data faptelor (Cantoni, citata mai sus, & 32).
b) Aplicarea principiilor generale in speta
39. In ceea ce priveste interdictia de aplicare retroactiva a legii penale, Curtea observa ca, in Decizia sa din 27 iunie 2000, Curtea Suprema de Justitie a avut grija sa precizeze in mod expres ca a aplicat legea in vigoare la data faptelor. Prin urmare, nu i se poate reprosa ca ar fi procedat la aplicarea retroactiva a legii penale. Ramane de analizat daca interpretarea pe care a facut-o intra in sfera analogiei.
40. In opinia Curtii, chestiunea de fata trimite la principiile generale de drept, dar in special la cele ale dreptului penal. Ca urmare fireasca a principiului legalitatii condamnarilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretarii stricte.
41. Curtea este constienta ca coruptia constituie o amenintare pentru suprematia dreptului, pentru democratie si drepturile omului, ca erodeaza principiul bunei administrari, al echitatii si al justitiei sociale, denatureaza concurenta, franeaza dezvoltarea economica si pune in pericol stabilitatea institutiilor democratice si a fundamentelor morale ale societatii. Avandu-se in vedere aceste aspecte, principiile garantate de art. 7 se aplica, la fel ca oricarei alte proceduri penale, si procedurilor penale referitoare la infractiunile de coruptie.
42. Curtea constata ca, in speta, Guvernul nu a fost in masura sa prezinte hotarari ale instantelor interne, fie de la Curtea Suprema de Justitie, fie de la instantele de fond, care sa stabileasca faptul ca, inainte de decizia data in prezenta cauza, s-a statuat explicit ca faptele de luare de mita ale angajatilor societatilor comerciale cu capital privat constituiau infractiuni (vezi, mutatis mutandis, Pessino impotriva Frantei, nr. 40.403/02, & 34, 10 octombrie 2006).
43. Din interdictia de aplicare extensiva a legii penale rezulta ca, in lipsa cel putin a unei interpretari jurisprudentiale accesibile si rezonabil previzibile, cerintele art. 7 nu pot fi considerate ca respectate in privinta unui acuzat. Or, lipsa de jurisprudenta prealabila in ceea ce priveste asimilarea faptelor de luare de mita ale angajatilor unei banci cu cele ale “functionarilor” si ale “altor salariati” ai organizatiilor prevazute la art. 145 din Codul penal rezulta, in speta, din faptul ca Guvernul nu a furnizat precedente in acest sens. Faptul ca doctrina interpreteaza in mod liber un text de lege nu se poate substitui existentei unei jurisprudente. A judeca altfel ar insemna sa nu respectam obiectul si scopul acestei prevederi, care urmareste ca nimeni sa nu fie condamnat in mod arbitrar. Pe de alta parte, Curtea observa ca Guvernul nu a oferit niciun exemplu de interpretare din doctrina care sa consacre raspunderea penala a angajatilor bancilor pentru fapte de luare de mita.
44. In consecinta, chiar in calitate de profesionisti ce puteau sa apeleze la sfaturile juristilor, era dificil, daca nu chiar imposibil pentru reclamanti, sa prevada revirimentul jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie si, asadar, sa stie ca in momentul in care le-au comis faptele lor puteau duce la o sanctiune penala (a contrario, Cantoni, citata mai sus, & 35, si Coeme si altii, citata mai sus, & 150).
45. In plus si mai cu seama, Curtea observa ca instanta de apel a procedat in mod expres la o aplicare extensiva a legii penale (vezi paragraful 11 de mai sus). Instanta de recurs nu a inteles sa caseze aceasta parte a deciziei. Ea doar a constatat ca reclamantii intruneau conditiile necesare pentru a fi recunoscuti drept autori ai infractiunii, confirmand astfel interpretarea instantei de apel.
46. Pe de alta parte, Curtea observa ca inainte de adoptarea Legii nr. 65/1992, textele relevante din Codul penal nu prezentau bancile ca facand parte dintre organizatiile prevazute la art. 145 din Codul penal. Adoptarea acestei legi a constituit tocmai raspunsul legiuitorului la schimbarea de regim politic si economic al statului parat, asa cum a fost de altfel confirmat de Curtea Constitutionala in Decizia sa din 15 iulie 1996, atunci cand a analizat constitutionalitatea acestei noi legi.
47. In definitiv si tinand cont in special de titlul insusi al art. 145 din Codul penal (care defineste notiunea “obstesc”) si de faptul ca la intrarea in vigoare a Codului penal, si anume la 1 ianuarie 1969, nu existau decat organizatii de stat sau obstesti, Curtea este de parere ca, in conformitate cu Codul penal in vigoare la data faptelor, nu puteau fi incadrate la fapte de coruptie decat actiunile persoanelor care exercitau functii intr-o organizatie publica si nu intr-o societate comerciala privata.
48. In aceste conditii, Curtea apreciaza ca, in speta, a avut loc incalcarea art. 7 & 1 din Conventie.
II. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 & 1 c) din Conventie
49. Reclamantii se plang de faptul ca au fost arestati preventiv in lipsa oricarei suspiciuni plauzibile de a fi comis o infractiune. Ei invoca art. 5 & 1 c) din Conventie.
50. Curtea observa ca reclamantii au fost condamnati in prima instanta prin Sentinta Tribunalului Judetean Timis din 27 februarie 1996. Or, incepand de la aceasta data, arestul persoanelor in cauza intra pe terenul art. 5 & 1 a) din Conventie (vezi, de exemplu, B. impotriva Austriei, Hotararea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, & 36). Tinandu-se cont de faptul ca cererile au fost introduse la data de 8 septembrie 2000, rezulta ca reclamantii nu au respectat termenul de 6 luni prevazut de Conventie.
51. Rezulta ca acest capat de cerere este tardiv si trebuie respins, pentru a face aplicarea art. 35 && 1 si 4 din Conventie.
III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
52. Conform art. 41 din Conventie,
“Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
A. Prejudiciu
53. Cu titlu de prejudiciu material, reclamantii solicita rambursarea urmatoarelor sume: respectiv 466.100 euro (EUR) si 475.933 EUR pentru castigul pe care l-ar fi putut realiza din salariile corespunzatoare perioadei de detentie, celei in care nu au avut venituri sau au avut venituri insuficiente. In ceea ce priveste prejudiciul moral, reclamantii il estimeaza la 360.000 EUR pentru fiecare, avand in vedere inconvenientele cauzate de condamnarea pronuntata pe nedrept impotriva lor.
54. Guvernul apreciaza ca aceste cereri sunt evident excesive si ca reclamantii nu justifica nici caracterul cert al prejudiciilor invocate, care sunt in mare parte pur ipotetice, nici realitatea legaturii de cauzalitate dintre pretinsa incalcare a art. 7 & 1 din Conventie si prejudiciul material pretins de reclamanti. De asemenea, el arata ca, potrivit art. 408^1 & 1 din Codul de procedura penala, reclamantii pot solicita revizuirea procedurii care a dus la condamnarea lor.
55. Curtea reaminteste ca ea nu acorda nicio despagubire pecuniara in baza art. 41 decat atunci cand este convinsa ca pierderea sau prejudiciul pretins rezulta intr-adevar din incalcarea pe care a constatat-o. Ea constata ca singurul fundament de retinut pentru acordarea unei reparatii echitabile consta, in speta, in faptul ca reclamantii au fost condamnati pentru actiuni care, la momentul comiterii lor, nu constituiau infractiuni potrivit legii nationale. In cazul de fata, este incontestabil faptul ca reclamantii au suferit un prejudiciu moral din cauza condamnarii. Astfel, Curtea reaminteste ca, atunci cand un particular a fost condamnat, cu incalcarea art. 6 din Conventie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei interesate reprezinta, in principiu, un mijloc potrivit de reparare a incalcarii constatate (vezi Gencel impotriva Turciei, nr. 53.431/99, & 27, 23 octombrie 2003, si Tahir Duran impotriva Turciei, nr. 40.997/98, & 23, 29 ianuarie 2004). Un astfel de principiu se aplica si in cazul incalcarii art. 7 din Conventie. In aceasta privinta, ea observa ca art. 408^1 din Codul de procedura penala roman permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci cand Curtea a constatat incalcarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale unui reclamant. Mai mult, art. 504 din Codul de procedura penala permite acordarea unei reparatii in caz de condamnare nelegala sau de privare sau limitare nelegala de libertate (vezi paragraful 18 de mai sus).
56. In schimb, Curtea statueaza ca reclamantii au suferit un prejudiciu moral, care nu ar putea fi reparat numai printr-o constatare a incalcarii. Statuand in echitate, ea ii acorda fiecaruia suma de 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecata
57. Primul reclamant solicita, de asemenea, suma de 10.000 EUR pentru cheltuielile de judecata angajate in fata instantelor interne si a Curtii.
58. Guvernul subliniaza ca reclamantul nu a furnizat documente justificative pentru suma avansata.
59. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. In speta, Curtea observa ca primul reclamant nu a depus niciun document justificativ referitor la cheltuielile de judecata ocazionate de procedurile interne si de cele in fata Curtii. Tinand cont in plus de faptul ca al doilea reclamant nu a facut nicio cerere in acest sens si ca primul reclamant a beneficiat de asistenta judiciara in cauza de fata, Curtea inlatura cererea referitoare la cheltuielile de judecata.
C. Dobanzi moratorii
60. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. decide sa conexeze cele doua cereri;
2. declara cererile admisibile in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 7 & 1 si inadmisibile in rest;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 7 & 1 din Conventie;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa plateasca, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 & 2 din Conventie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) fiecarui reclamant cu titlu de daune morale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, suma ce va fi convertita in lei romanesti la cursul de schimb valabil la data platii;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, ulterior fiind comunicata in scris la data de 24 mai 2007 in conformitate cu art. 77 && 2 si 3 din Regulament.