Cauza Valentin Dumitrescu impotriva Romaniei
In M. Of. nr. 423 din 24 iunie 2010 a fost publicata Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 1 aprilie 2008 in Cauza Valentin Dumitrescu impotriva Romaniei.
Din cuprins:
In Cauza Valentin Dumitrescu impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecatori, si din Stanley Naismith, grefier adjunct de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 11 martie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 36.820/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care 2 cetateni ai acestui stat, domnul Valentin Dumitru Dumitrescu si, mama sa, doamna Iordana Cornelia Dumitrescu (reclamantii), au sesizat Curtea la data de 2 octombrie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantii au fost reprezentati de doamna N. Popescu, avocat profesand in Bucuresti, renuntand la serviciile doamnei avocat dupa depunerea observatiilor. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R. H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantii au sustinut in special ca li s-au incalcat dreptul de acces la o instanta si dreptul la respectarea bunurilor din cauza neexecutarii unei hotarari definitive si a refuzului instantelor de a analiza pe fond cererea de restituire a unui teren pe vechiul amplasament si s-au plans de durata excesiva a procedurilor civile de restituire a terenului respectiv.
4. La data de 24 ianuarie 2006, Curtea a decis sa comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 29 & 3 din Conventie, aceasta a decis sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.
5. In observatiile sale din data de 31 iulie 2006, reclamantul, mostenitor legal al reclamantei, a informat Curtea despre decesul acesteia, ce a avut loc la data de 13 aprilie 2006. Din motive de ordin practic, prezenta hotarare va continua sa faca referire, in faptele pertinente, la reclamanti, desi in prezent calitatea de reclamant trebuie atribuita numai domnului Valentin Dumitru Dumitrescu.
IN FAPT
I. Circumstantele cauzei
6. Reclamantul s-a nascut in anul 1948 si locuieste in Bucuresti. Reclamanta s-a nascut in anul 1914.
7. O ruda a reclamantilor, D.G., a dobandit in anul 1940, printr-un contract de vanzare-cumparare, un teren agricol in suprafata de 4 ha, care a fost nationalizat in anul 1953 de catre autoritatile comuniste si folosit de o societate agricola de stat. Terenul in discutie, situat intr-o regiune de campie, in comuna Chiajna, in apropiere de Bucuresti, a facut obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991) si a fost recalificat in anul 1996 de catre autoritati ca teren situat in zona construibila a orasului Bucuresti (teren intravilan). Cu toate acestea, comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din Chiajna (Comisia Chiajna) a ramas competenta cu aplicarea acestei legi in privinta tuturor terenurilor ce fusesera administrate inainte de 1990 de societatea agricola din Chiajna, asa cum a fost si cazul terenului in cauza.
A. Actiune in reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului in suprafata de 4 ha
8. In anul 1991, in temeiul Legii nr. 18/1991, reclamantii le-au solicitat succesiv comisiilor Chiajna si Bucuresti sa le reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 4 ha in cauza.
9. In 1992 si 1994, Comisia Chiajna i-a pus pe niste fosti functionari ai primariei locale in posesia terenului revendicat de reclamanti. In anul 1995 si la data de 28 martie 1996, ea le-a eliberat titluri de proprietate asupra acestui teren, care a fost vandut in aprilie 1996 de catre noii proprietari unei societati comerciale.
10. La data de 9 mai 1996, comisia abilitata cu aplicarea Legii nr. 18/1991 in Bucuresti si in judetul Ilfov, din care facea parte comuna Chiajna, (Comisia Ilfov) a respins cererea formulata de reclamanti in anul 1991, din cauza ca acestia nu au dovedit ca avusesera un drept de proprietate asupra terenului in discutie in momentul nationalizarii.
11. Reclamantii au sesizat Judecatoria Buftea cu o actiune impotriva Prefecturii Bucuresti si a Prefecturii Ilfov in anularea Hotararii din data de 9 mai 1996. In cursul procedurii, Comisia Chiajna a informat instanta ca i-a pus pe niste terti, conform Legii nr. 18/1991, in posesia unui teren din care facea parte si parcela revendicata de reclamanti. Prin Sentinta din data de 26 noiembrie 1996, Judecatoria Buftea a admis actiunea reclamantilor cu motivarea ca isi dovedisera, prin contractul de vanzare-cumparare din anul 1940 si prin martori, dreptul de proprietate pe care il aveau asupra terenului in suprafata de 4 ha. In temeiul Legii nr. 18/1991, instanta a statuat ca reclamantilor trebuia sa li se reconstituie dreptul de proprietate “asupra terenului in suprafata de 4 ha, pe raza comunei Chiajna”. Din sentinta reiese ca reclamantii nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecata. Aceasta sentinta a ramas definitiva prin nerecurare de catre partile in litigiu.
B. Cererea de interventie voluntara intr-o procedura ce viza recunoasterea dreptului de proprietate asupra terenului in litigiu si punerea in posesie asupra acestui teren
12. La data de 14 februarie 1995, reclamantii au depus concluzii de interventie voluntara intr-o procedura aflata pe rol in fata sectiei de contencios administrativ a Tribunalului Bucuresti, procedura care se desfasura intre fostii functionari mentionati mai sus, alti terti si autoritatile locale si care avea ca obiect anularea titlului administrativ de proprietate eliberat in anul 1995 pentru o parte din terenul in cauza (vezi paragraful 9 de mai sus). Plangandu-se de abuzurile Comisiei Chiajna, ei i-au solicitat instantei sa anuleze titlul de proprietate din anul 1995, sa le recunoasca dreptul de proprietate asupra celor 4 ha dobandite de ruda lor in anul 1940 si sa oblige autoritatile competente sa ii puna in posesia acestui teren.
13. Dupa ce tribunalul si-a declinat competenta in favoarea Curtii de Apel Bucuresti, la termenul de judecata din 23 ianuarie 1996, Curtea de Apel a supus dezbaterii partilor si a declarat admisibila cererea partilor interesate.
14. Prin Incheierea de sedinta din data de 25 iunie 1996, Sectia de contencios administrativ a Curtii de Apel Bucuresti si-a constatat din oficiu necompetenta si a trimis cauza in fata instantelor civile.
15. Dupa ce a tinut o prima sedinta de judecata la data de 9 decembrie 1996, prin Sentinta din data de 10 martie 1997, pe baza contractului de vanzare-cumparare din anul 1940 si a Sentintei definitive din data de 26 noiembrie 1996 mentionate mai sus, Judecatoria Sectorului 6 Bucuresti a admis cererea de interventie voluntara a reclamantilor si a obligat Prefectura Bucuresti si Comisia Chiajna la reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantilor asupra terenului in suprafata de 4 ha, precizand amplasamentul exact al acestuia, si la punerea lor in posesia acestui teren.
16. Dupa casarea cu trimitere spre rejudecare a sentintei mentionate mai sus din 12 octombrie 1998, pentru viciu de procedura, prin Sentinta din 12 noiembrie 1999, Judecatoria Sectorului 6 Bucuresti a respins cererea reclamantilor de a le reconstitui dreptul de proprietate ca fiind lipsita de obiect, pe motivul ca “sentinta definitiva din 26 noiembrie 1996 (…) le recunoscuse si reconstituise deja dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 4 ha”. Judecatoria a anulat titlul de proprietate eliberat fostilor functionari ai primariei in anul 1995.
17. Reclamantii au formulat apel impotriva acestei sentinte, cu motivarea ca cererea lor de reconstituire a dreptului de proprietate urmarise intr-adevar revendicarea terenului cumparat de ruda lor in anul 1940 si ca Sentinta definitiva din data de 26 noiembrie 1996 nu identificase cu exactitate amplasamentul terenului care trebuia sa le fie restituit, de unde interesul de a interveni in procedura. Ei au solicitat tribunalului sa dispuna o expertiza tehnica topografica pentru a identifica terenurile in litigiu si pentru a le constata dreptul de a li se restitui terenul rudei lor.
18. In sedinta de judecata din data de 24 martie 2000, Tribunalul Bucuresti a amanat cauza pentru data de 9 mai 2000, deoarece unuia dintre judecatori nu ii era ingaduit sa judece, intrucat se pronuntase deja la judecarea in prima instanta a cauzei. La aceasta data, reclamantii i-au cerut instantei sa stabileasca un nou termen pentru a-si putea pregati apararea.
19. Prin Decizia din data de 11 octombrie 2000, Tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantilor. Pasajele relevante ale deciziei sunt urmatoarele:
“Dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 4 ha le-a fost reconstituit intervenientilor prin sentinta ramasa definitiva din data de 26 noiembrie 1996 a Judecatoriei Buftea. Instanta a decis in mod corect doar sa reconstituie dreptul de proprietate asupra celor 4 ha de teren pe raza comunei Chiajna, in conformitate cu posibilitatile instantelor in temeiul Legii nr. 18/1991, deoarece stabilirea dreptului de proprietate si a amplasamentului terenului in discutie este un drept exclusiv al comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991. A admite un punct de vedere contrar ar avea drept consecinta interventia nelegala a justitiei in atributiile prevazute de lege pentru comisiile mentionate mai sus.
Cererea de interventie din data de 14 februarie 1995 nu poate fi calificata drept cerere in revendicare a parcelei de teren in suprafata de 4 ha, deoarece din cerere reiese ca reclamantii nu au solicitat decat reconstituirea dreptului de proprietate. Conform articolului 294 & 1 din Codul de procedura civila, reclamantii nu-si pot modifica cererea in apel.”
20. Dupa ce a tinut o prima sedinta de judecata la data de 22 februarie 2001, cand a amanat cauza, stabilind un nou termen din motiv de viciu de procedura de citare, asa cum s-a intamplat si la datele de 5 aprilie, 13 septembrie, 8 noiembrie si 20 decembrie 2001, prin Decizia din data de 4 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucuresti a respins recursul formulat de reclamanti, confirmand Decizia din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Bucuresti.
21. La o data neprecizata in anul 2003, Prefectura Ilfov, de care apartine comuna Chiajna, le-a precizat reclamantilor ca, in temeiul normelor de aplicare a Legii nr. 18/1991, comisiile aveau competenta exclusiva in ceea ce priveste punerea in posesie si stabilirea amplasamentelor terenurilor ce trebuiau restituite partilor interesate. Ea a observat ca Sentinta din 26 noiembrie 1996 nu precizase in dispozitivul sau ca punerea in posesie a reclamantilor trebuia sa se faca pe vechiul amplasament al terenului ce ii apartinuse rudei lor.
C. Contestatia referitoare la executarea Sentintei din 26 noiembrie 1996
22. La data de 20 septembrie 1999, reclamantii au sesizat Judecatoria Buftea cu o contestatie referitoare la executarea Sentintei din 26 noiembrie 1996 a aceleiasi instante, urmarind interpretarea dispozitivului acestei sentinte (contestatie la titlu). In mod special, ei doreau sa afle daca terenul in suprafata de 4 ha ce trebuia sa le fie restituit era cel ce facuse obiectul contractului de vanzare-cumparare din anul 1940, mentionat in considerentele sentintei.
23. Prin Sentinta din data de 28 octombrie 1999, instanta a statuat ca cererea lor nu putea fi analizata in cadrul unei astfel de actiuni, deoarece dispozitivul Sentintei din 26 noiembrie 1996 era foarte clar, referindu-se exclusiv la reconstituirea unui titlu de proprietate in baza Legii nr. 18/1991. Pe de alta parte, identificarea si punerea in posesia unui teren individualizat erau de competenta exclusiva a comisiilor administrative.
24. Atat apelul, cat si recursul reclamantilor impotriva acestei sentinte au fost respinse ca nefondate, primul prin Decizia din 15 mai 2000 a Tribunalului Bucuresti, iar al doilea prin Decizia din 18 septembrie 2000 a Curtii de Apel Bucuresti.
D. Demersurile reclamantilor pentru executarea Sentintei din 26 noiembrie 1996
25. In urma Deciziei din 11 mai 1995 a Consiliului Municipiului Bucuresti, aprobata in anul 1996 de departamentul de urbanism si amenajare a teritoriului, mai multe terenuri agricole aflate in vecinatatea Capitalei, printre care parcela de 4 ha dobandita de ruda reclamantilor in anul 1940, au fost recalificate drept terenuri situate in zona construibila a Bucurestiului. Prin urmare, valoarea comerciala a parcelei respective a crescut rapid.
26. La data de 4 aprilie 1997, Primaria Bucuresti a raspuns la o scrisoare a reclamantilor, in sensul ca Comisia Chiajna era competenta cu executarea Sentintei definitive din 26 noiembrie 1996.
27. La 11 iunie si 5 septembrie 1997, autoritatile insarcinate cu cadastrul din Bucuresti si Ilfov i-au informat pe reclamanti ca parcela revendicata se afla in perimetrul municipiului Bucuresti si ca aplicarea Legii nr. 18/1991 de catre Comisia Bucuresti se afla in curs de desfasurare.
28. La data de 6 ianuarie 1998, reclamantii i-au solicitat Comisiei Chiajna sa le reconstituie dreptul de proprietate asupra parcelei de 4 ha in cauza, conform Legii nr. 18/1991, modificata in 1997, invocand, printre altele, in sprijinul cererii lor, Sentinta din 26 noiembrie 1996. Comisia Chiajna a refuzat sa ii puna in posesia acestei parcele si nu le-a facut propuneri pentru a-i pune in posesia unui alt teren, conform sentintei mentionate mai sus.
29. La data de 5 octombrie 1998, invocand, printre altele, Sentinta definitiva din 26 noiembrie 1996, reclamantii au depus o plangere penala la parchetul competent, invocand refuzul primarului din Chiajna de a-i pune in posesia parcelei de 4 ha in discutie. Ei nu au primit niciun raspuns la plangere.
30. La data de 20 februarie 2003, reclamantii i-au solicitat Comisiei Chiajna sa ii puna in posesia unui teren in suprafata de 4 ha, conform Sentintei definitive din 26 noiembrie 1996 si contractului de vanzare-cumparare din anul 1940.
31. Prin procesul-verbal din 10 martie 2003, pe care reclamantii l-au primit si l-au semnat la data de 22 iulie 2003, Comisia Chiajna i-a pus in posesia a 7 parcele de teren agricol, in suprafata totala de 4 ha, pe raza comunei Chiajna.
32. La data de 10 noiembrie 2003, Comisia Chiajna le-a precizat reclamantilor, nemultumiti de parcelele ce le fusesera atribuite, ca nu mai existau alte terenuri disponibile in urma aplicarii Legii nr. 18/1991 si i-a invitat sa se prezinte pentru a li se elibera un titlu de proprietate. Din dosar reiese ca reclamantii au refuzat sa dea curs acestei invitatii.
II. Dreptul si practica interna pertinente
33. In ceea ce priveste competenta instantelor de a analiza deciziile comisiilor administrative abilitate cu aplicarea Legii nr. 18/1991, esentialul reglementarii interne relevante, si anume extrasele din Legea nr. 18/1991, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 si republicata la data de 5 ianuarie 1998, dupa modificarile aduse prin Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, este descris in Hotararea Glod impotriva Romaniei (nr. 41.134/98, && 22 – 24, 16 septembrie 2003).
34. Jurisprudenta interna divergenta referitoare la competenta instantelor de a analiza legalitatea modului in care comisiile administrative stabileau amplasamentul terenurilor ce trebuiau restituite in temeiul Legii nr. 18/1991 a fost rezumata in Hotararea Hauler impotriva Romaniei (nr. 67.703/01, && 19 – 21, 12 iulie 2007). Dupa modificarea Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 169/1997 si Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997, in sensul intinderii, de acum inainte nelimitate, a competentei instantelor chemate sa statueze asupra legalitatii deciziilor administrative ale comisiilor, larga majoritate a instantelor interne au statuat ca instantele aveau competenta sa analizeze legalitatea modului in care comisiile au stabilit amplasamentul terenurilor ce trebuiau sa fie atribuite reclamantilor (deciziile din 6 februarie 2002, 13 mai 2003 si 27 iunie 2005 ale curtilor de apel Timisoara, Targu Mures si, respectiv, Bacau; a contrario, deciziile din 5 aprilie 2000 si 3 iunie 2005 ale curtilor de apel Oradea si, respectiv, Craiova). Pe de alta parte, in decizia sa din data de 6 februarie 2002 mentionata mai sus, Curtea de Apel Timisoara a considerat ca, dupa ce a urmat procedura prevazuta de Legea nr. 18/1991, reclamanta nu era obligata sa urmeze procedura Legii nr. 1/2000 pentru analizarea chestiunii aplicarii Legii nr. 18/1991 si, in special, a chestiunii amplasamentului terenului ce ii fusese atribuit de comisie.
35. Art. 13 din Legea nr. 18/1991 prevedea ca, in regiunile de campie, punerea persoanelor indreptatite in posesia unor terenuri situate in afara zonei construibile a unei localitati este realizata de comisia administrativa, nu neaparat pe vechiul amplasament detinut de partile interesate. Dupa modificarea acestei legi prin Legea nr. 1/2000, art. 2 prevede ca punerea in posesie se face in mod normal pe vechiul amplasament, cu conditia ca acelasi teren sa nu le fi fost atribuit unor terti conform Legii nr. 18/1991. In ceea ce priveste terenurile situate in zona construibila a unei localitati, Legea nr. 18/1991, interpretata prin jurisprudenta in materie, prevedea principiul atribuirii de terenuri pe vechiul amplasament, in special daca terenul nu le fusese atribuit unor terti, inainte de intrarea in vigoare a legii, pentru a-si construi casa. In mai multe cauze, instantele interne au statuat pe fond ca, in temeiul art. 13 din Legea nr. 18/1991, fiind vorba chiar de terenurile situate in regiunile de campie, refuzul comisiilor administrative de a pune in posesie persoanele indreptatite pe vechiul amplasament nu trebuie sa fie arbitrar, ci justificat (deciziile nr. 449/1994, 9/1995 si nr. 228/1996 ale Curtii de Apel Galati si Decizia nr. 944 din 15 mai 1996 a Curtii Supreme de Justitie; a contrario, Decizia din 25 aprilie 1995 a Curtii de Apel Galati).
36. Din prevederile Legii nr. 18/1991, in special din art. 8, reiese ca pentru a stabili dreptul de proprietate al persoanelor indreptatite asupra terenurilor ce fac obiectul acestei legi, autoritatile competente procedeaza la reconstituirea acestui drept de proprietate, la cererea partilor interesate, procedura care se incheie cu eliberarea unui titlu administrativ de proprietate. Procedura administrativa si, dupa caz, cea judiciara in discutie se finalizeaza prin punerea in posesie asupra terenului si eliberarea titlului de proprietate. De altfel, doctrina si jurisprudenta interna au fost divergente in ceea ce priveste posibilitatea de a introduce o actiune in revendicare pentru a-si valorifica dreptul de proprietate pentru o persoana care, in cadrul procedurii mentionate mai sus, nu beneficia inca de un titlu administrativ de proprietate, ci numai de un certificat administrativ eliberat de comisie si de un proces-verbal de punere in posesia terenului in litigiu (vezi, pentru admisibilitatea actiunii, Decizia Curtii de Apel Pitesti nr. 2.159 din 16 octombrie 1998; a contrario, in special Decizia Sectiilor Unite ale Curtii Supreme de Justitie din data de 30 iunie 1997).
IN DREPT
I. Asupra pretinselor incalcari ale art. 6 & 1 din Conventie
37. Reclamantul invoca doua incalcari ale dreptului sau de acces la o instanta din cauza neexecutarii Sentintei definitive din 26 noiembrie 1996 si a refuzului instantelor de a-i analiza pe fond cererea de restituire a unui teren pe vechiul amplasament. De asemenea, el se plange de durata excesiva a procedurilor in cauza. Reclamantul invoca art. 6 & 1 din Conventie, care prevede urmatoarele in partea sa relevanta:
“Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (…) si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala (…) care va hotari (…) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (…).”
A. Asupra neexecutarii Sentintei definitive din 26 noiembrie 1996 a Judecatoriei Buftea
1. Asupra admisibilitatii
38. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 & 3 din Conventie. Mai mult, ea constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
39. Dupa ce a contestat modul in care Sentinta definitiva din 26 noiembrie 1996 a fost executata la data de 10 martie 2003 de catre autoritati, in observatiile sale, reclamantul considera ca a suferit o incalcare a dreptului sau de acces la o instanta din cauza executarii tardive a acestei sentinte. El pune in evidenta faptul ca aceasta intarziere nu se poate explica prin imposibilitatea autoritatilor de a identifica amplasamentul pe care il solicitase sau prin desfasurarea procedurii in care a intervenit, avandu-se in vedere ca din dosar reiese ca autoritatile stiau unde era situata parcela revendicata si ca ele nu au obtinut o suspendare a executarii sentintei definitive in cauza. Pe de alta parte, inainte de 10 martie 2003, autoritatile nu au facut nicio propunere de punere in posesie asupra vreunui teren conform Sentintei din 26 noiembrie 1996.
40. Guvernul apreciaza ca dreptul de proprietate al reclamantului si al mamei sale asupra terenului in suprafata de 4 ha situat pe raza comunei Chiajna era un drept conditionat, ce depindea de identificarea amplasamentului. Daca alegerea amplasamentului apartinea autoritatilor, imprecizia reclamantului si a mamei sale in ceea ce priveste identificarea vechiului amplasament si atitudinea lor insistenta cu privire la restituirea vechiului lor teren au determinat Comisia Chiajna sa astepte sfarsitul procedurilor pentru a-i pune in posesie. In plus, reclamantul a fost informat de Comisia Chiajna despre imposibilitatea punerii in posesie pe amplasamentul detinut de ruda sa in anul 1940.
41. Curtea reaminteste ca, potrivit unei jurisprudente constante, executarea unei sentinte sau a unei decizii, indiferent de la ce instanta ar emana, trebuie considerata ca facand parte integranta din “proces” in sensul art. 6 din Conventie (Hornsby impotriva Greciei, Hotararea din 19 martie 1997, Culegere de hotarari si decizii, 1997-II, & 40). Pe de alta parte, admitand faptul ca dreptul de acces la o instanta nu poate obliga un stat sa asigure executarea fiecarei sentinte cu caracter civil, oricare ar fi ea si oricare ar fi circumstantele (Sanglier impotriva Frantei, nr. 50.342/99, & 39, 27 mai 2003), ea reitereaza totusi ca daca administratia refuza sau omite sa se execute ori daca intarzie sa o faca, garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul in faza judiciara a procedurii isi pierd orice ratiune de a fi (Hornsby, citata mai sus, & 41).
42. Curtea a analizat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de fata si a constatat incalcarea dreptului reclamantilor la un acces efectiv la o instanta din cauza executarii tardive de catre autoritati a sentintelor definitive care le obliga, in temeiul Legii nr. 18/1991, sa reconstituie dreptul de proprietate al partilor interesate asupra unor terenuri (vezi, printre altele, Acatrinei impotriva Romaniei, nr. 7.114/02, && 37 – 44, 6 octombrie 2006, si Gavrileanu impotriva Romaniei, nr. 18.037/02, && 36 – 46, 22 februarie 2002).
43. Curtea a analizat cauza de fata si considera ca Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingator care sa poata duce la o alta concluzie. In mod special, aceasta observa ca Sentinta definitiva din 26 noiembrie 1996 dispunea ca autoritatile locale sa reconstituie dreptul de proprietate al reclamantului si al mamei sale asupra unui teren in suprafata de 4 ha situat pe raza comunei Chiajna, fara a preciza amplasamentul acestui teren. Curtea observa ca, chiar daca sentinta in cauza nu preciza in mod expres acest lucru, din dreptul intern in materie reiese ca reconstituirea efectiva a dreptului de proprietate implica punerea in posesie asupra unui teren si eliberarea unui titlu administrativ de proprietate de catre autoritatile locale, singurele competente in materie de executare a sentintei mentionate mai sus (vezi paragraful 36 de mai sus). Or, Curtea constata ca Guvernul nu contesta faptul ca reclamantul si mama sa au primit si au semnat procesul-verbal de punere in posesie asupra parcelelor in suprafata totala de 4 ha la data de 22 iulie 2003 si ca au fost invitati sa se prezinte pentru a li se elibera titlul de proprietate la data de 10 noiembrie 2003, fara ca inainte de aceste date sa li se fi facut vreo alta propunere de executare a Sentintei din 26 noiembrie 1996. Avand in vedere dispozitiile sentintei in cauza, trebuie constatat ca in anul 2003, prin cele doua demersuri mentionate mai sus, autoritatile si-au indeplinit obligatiile ce decurg din aceasta sentinta, ramanand in discutie doar chestiunea termenului de executare. De altfel, reclamantul admite acest lucru in observatiile sale.
44. Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului pentru a justifica intarzierea in executarea Sentintei definitive din 26 noiembrie 1996. Pe de o parte, din dosar rezulta ca autoritatile locale cunosteau amplasamentul revendicat de reclamant (vezi paragrafele 11 si 15 de mai sus). Pe de alta parte, avand in vedere dispozitiile sentintei in discutie, Curtea este de parere ca Comisia Chiajna ar fi putut lua mai devreme initiativa pentru a o executa, astfel cum a facut-o in anul 2003. Aceasta cu atat mai mult cu cat sentinta in cauza nu stabilea amplasamentul terenului ce trebuia acordat reclamantului si mamei sale, iar comisia era singura autoritate competenta pentru a identifica parcelele libere si pentru a formula oferte concrete. Prin urmare, Curtea nu este de parere ca intarzierea in executare ii este imputabila reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Acatrinei, citata mai sus, & 41).
45. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata ca statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea cu celeritate a Sentintei definitive din 26 noiembrie 1996 a Judecatoriei Buftea.
46. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 & 1 din Conventie.
47. Pe de alta parte, Curtea considera ca, dupa constatarea incalcarii, concluzie la care a ajuns din cauza duratei de neexecutare a Sentintei definitive din 26 noiembrie 1996, nu este cazul sa analizeze separat daca in speta a avut loc si incalcarea dreptului reclamantului de a i se solutiona cauza intr-un “termen rezonabil”, capat de cerere ce trebuie considerat ca absorbit de cel precedent (vezi, mutatis mutandis, Lunari impotriva Italiei, nr. 21.463/93, & 46, 11 ianuarie 2001, Popea impotriva Romaniei, nr. 6.248/03, & 38, 5 octombrie 2006, si Societatea de gestiune a portului din Campoloro si societatea fermiera din Campoloro impotriva Frantei, nr. 57.516/00, & 67, 26 septembrie 2006).
B. Asupra refuzului instantelor interne de a analiza chestiunea punerii in posesie a reclamantului asupra terenului in litigiu pe vechiul amplasament
1. Asupra admisibilitatii
48. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 & 3 din Conventie. Mai mult, aceasta constata ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
49. Reclamantul pune in evidenta faptul ca obiectul cererii sale de interventie voluntara din 14 februarie 1995 a fost obligarea autoritatilor locale de a-l pune in posesia terenului in suprafata de 4 ha pe vechiul amplasament ce ii apartinuse rudei sale in anul 1940, obiect diferit de procedura la finalul careia el a obtinut, impreuna cu mama sa, Sentinta definitiva din 26 noiembrie 1996, care nu preciza unde trebuia efectuata punerea in posesie. Intr-un mod similar Cauzei Glod impotriva Romaniei (nr. 41.134/98, & 39, 16 septembrie 2003), respingerea cererii de interventie voluntara s-a intemeiat pe “dreptul exclusiv” al comisiilor administrative de a stabili amplasamentul terenului ce trebuia sa le fie atribuit.
50. Guvernul considera ca prezenta cauza este diferita de Cauza Glod mentionata mai sus, in masura in care instantele interne nu au invocat lipsa de competenta materiala pentru a analiza cererea reclamantului, ci au statuat ca aceasta cerere este lipsita de obiect, avand in vedere constatarea din Sentinta definitiva din 26 noiembrie 1996, care le atribuise partilor interesate 4 ha de teren, fara a stabili amplasamentul.
51. Curtea a analizat deja chestiunea dreptului de acces la o instanta in cazul reclamantilor carora, dupa ce au sesizat instantele interne cu o actiune ce viza controlul deciziilor luate de comisiile locale pentru a stabili amplasamentul terenurilor atribuite in temeiul Legii nr. 18/1991, li s-a respins actiunea, fara o judecata pe fond, din cauza competentei exclusive a comisiilor administrative in materie; ea a constatat incalcarea art. 6 & 1 din Conventie (Glod, citata mai sus, && 35 – 40, si Hauler impotriva Romaniei, nr. 67.703/01, && 32 – 37, 12 iulie 2007).
52. Curtea a analizat cauza de fata si considera ca Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingator care sa poata duce la o alta concluzie. In mod special, ea observa ca, la fel ca si in Cauza Hauler mentionata mai sus, reclamantul si mama sa au sesizat instantele interne cu o actiune privind aplicarea efectiva a dreptului de proprietate ce le fusese recunoscut prin Sentinta definitiva din 26 noiembrie 1996, drept pe care ei l-au considerat incalcat printr-o decizie administrativa care le elibera unor terti un titlu de proprietate pe vechiul amplasament al terenului ce ii apartinuse rudei lor, considerand ca ei trebuie pusi in posesia acestui teren. Procedura in care a intervenit reclamantul nu avea, asadar, acelasi obiect cu cea solutionata prin sentinta mentionata mai sus. Deoarece actiunea reclamantului a fost respinsa din cauza dreptului exclusiv al Comisiei Chiajna de a stabili amplasamentul terenului ce trebuia sa le fie atribuit, rezulta ca, in conformitate cu afirmatiile instantelor sesizate cu cauza de fata, odata stabilita suprafata de teren la care reclamantul si mama sa aveau dreptul, nu mai era de datoria instantelor sa controleze deciziile comisiilor administrative referitoare la punerea in posesie a partilor interesate, in temeiul Legii nr. 18/1991. Or, art. 6 & 1 din Conventie dispune ca deciziile luate de autoritatile administrative ce nu indeplinesc ele insele cerintele acestei prevederi, cum se intampla in cazul de fata, sa fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenta deplina (vezi, mutatis mutandis, Glod, citata mai sus, && 35 – 36).
53. In lumina celor de mai sus, Curtea apreciaza ca refuzul instantelor interne de a analiza chestiunea dreptului reclamantului, in temeiul Legii nr. 18/1991, de a fi pus in posesia terenului in cauza pe vechiul amplasament, chestiune lasata la discretia comisiei administrative, a adus atingere esentei insesi a dreptului sau de acces la o instanta (vezi, mutatis mutandis, Hauler, citata mai sus, & 36, si Terra Woningen impotriva Olandei, Hotararea din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI; pp. 2122 – 2123, && 52 – 55).
54. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata ca a avut loc incalcarea art. 6 & 1 din Conventie.
C. Asupra duratei procedurii ce viza punerea in posesie pe vechiul amplasament
55. Perioada ce trebuie luata in considerare a inceput la data de 14 februarie 1995, odata cu cererea de interventie voluntara a reclamantului, si s-a incheiat la data de 4 aprilie 2002. Asadar, ea a durat aproape 7 ani si doua luni, pentru 8 instante si 3 grade de competenta.
1. Asupra admisibilitatii
56. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 & 3 din Conventie. Mai mult, ea constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
57. Reclamantul sustine ca durata procedurii in discutie a fost excesiva si ca nu ii este imputabila.
58. Guvernul apreciaza ca era vorba de o cauza de complexitate deosebita, avand in vedere cererea de interventie a reclamantului care solicita o analiza asupra admisibilitatii. Pe de alta parte, el observa declinarile de competenta si stabilirea unui nou termen de judecata din cauza ca unul dintre judecatori era incompatibil. Tinand cont de faptul ca nu exista perioade lungi de inactivitate a instantelor interne si ca reclamantul a solicitat mai multe amanari ale cauzei, el apreciaza ca durata respectiva nu a fost nerezonabila.
59. Curtea reaminteste faptul ca rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei si tinand cont de criteriile consacrate de jurisprudenta sa, in special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantilor si de cel al autoritatilor competente, precum si de miza litigiului pentru partile interesate (vezi, printre multe altele, Frydlender impotriva Frantei [MC], nr. 30.979/96, & 43, CEDO 2000-VII).
60. Curtea a analizat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de fata si a constatat incalcarea art. 6 & 1 din Conventie (vezi Frydlender citata mai sus).
61. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument convingator care sa poata duce la o alta concluzie in cazul de fata. In primul rand, contrar argumentului Guvernului, din dosar nu reiese ca analiza admisibilitatii cererii de interventie a reclamantului a intarziat procedura sau a crescut complexitatea cauzei. Mai exact, Curtea observa ca desfasurarea procedurii a fost marcata de amanarea repetata a cauzei pentru noi termene de judecata din cauza unor vicii ale procedurii de citare, de termenele lungi acordate inainte ca o noua instanta sesizata cu dosarul sa stabileasca primul termen de judecata si, in special, de declinarile de competenta de la inceputul procedurii, cauza nefiind trimisa in fata instantelor civile competente decat la data de 25 iunie 1996 (vezi, mutatis mutandis, Ispan impotriva Romaniei, nr. 67.710/01, & 44, 31 mai 2007). Intarzierile rezultate din aceste amanari, precum si casarea cu trimitere spre rejudecare din 12 octombrie 1998 pentru viciu de procedura sunt imputabile autoritatilor. In ceea ce priveste comportamentul reclamantului, chiar observand cele cateva amanari pentru un alt termen de judecata solicitate in special pentru a-si pregati apararea, Curtea reitereaza faptul ca nu i se poate reprosa ca a folosit diverse cai de atac interne pentru a-si apara drepturile (Simon impotriva Frantei, nr. 66.053/01, & 31, 8 iunie 2004).
62. Curtea apreciaza, prin urmare, ca nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantului nu explica durata procedurii, privita in ansamblul ei.
63. Tinand cont de cele de mai sus si de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, durata procedurii litigioase nu respecta cerinta “termenului rezonabil”.
64. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 & 1.
II. Asupra pretinselor incalcari ale art. 1 din Protocolul nr. 1, analizat separat si coroborat cu art. 13 din Conventie
65. Reclamantul se plange, pe de o parte, de refuzul instantelor de judecata interne de a-i analiza pe fond cererea de interventie voluntara ce viza punerea sa in posesia terenului de 4 ha pe vechiul amplasament, considerand ca este lipsit de acest teren si ca nu a beneficiat de un recurs efectiv in acest sens. Pe de alta parte, el se plange de termenul in care autoritatile au executat Sentinta din 26 noiembrie 1996 a Judecatoriei Buftea. El invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, analizat separat si – in ceea ce priveste primul capat de cerere – coroborat cu art. 13 din Conventie, articole care prevad urmatoarele in partile lor relevante:
Articolul 13
“Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale (…).”
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
“Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”
A. Asupra admisibilitatii
66. In ceea ce priveste punerea in posesie a reclamantului si a mamei sale pe vechiul amplasament ce ii apartinuse unei rude, Guvernul considera ca ei nu beneficiaza de un “bun” sau cel putin de o “speranta legitima” in privinta amplasamentului litigios, deoarece nicio instanta nu a precizat ca ei aveau dreptul sa li se atribuie acest amplasament.
67. Reclamantul considera ca avea o “speranta legitima” in ceea ce priveste punerea in posesia terenului in suprafata de 4 ha pe amplasamentul respectiv deoarece, desi Sentinta din data de 10 martie 1997 a Judecatoriei Sectorului 6 Bucuresti, care le recunostea dreptul asupra acestui amplasament, fusese casata, nicio instanta nu a analizat si nu a respins pe fond, in procedura ulterioara, cererea de interventie privind amplasamentul in cauza.
68. Curtea considera ca argumentul Guvernului tinde la invocarea unei exceptii de inadmisibilitate din cauza necompetentei ratione materiae in ceea ce priveste primul capat de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 si, avand in vedere natura cererii si elementele aflate la dosar, apreciaza ca trebuie sa uneasca aceasta exceptie cu fondul.
69. Pe de alta parte, in ceea ce priveste ambele capete de cerere, Curtea constata ca ele nu sunt vadit neintemeiate in sensul art. 35 & 3 din Conventie. Mai mult, ea constata ca nu sunt afectate de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, le declara admisibile.
B. Asupra fondului
1. Asupra refuzului autoritatilor de a-l pune pe reclamant in posesia terenului pe vechiul amplasament
70. Avand in vedere constatarea referitoare la dreptul de acces la o instanta prevazut de art. 6 & 1 (paragrafele 51 – 54 de mai sus), Curtea apreciaza ca nu este necesar sa analizeze separat daca, in speta, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, analizat separat si coroborat cu art. 13 din Conventie (Glod, citata mai sus, & 46, Hauler, citata mai sus, & 41, si Crisan impotriva Romaniei, nr. 42.930/98, & 32, 27 mai 2003). Aceasta concluzie scuteste, pe de alta parte, Curtea sa se pronunte asupra exceptiei ridicate de Guvern (Moschopoulos-Veinoglou si altii impotriva Greciei, nr. 32.636/05, & 35, 18 octombrie 2007).
2. Asupra executarii tardive a Sentintei definitive din 26 noiembrie 1996
71. Admitand ca in temeiul sentintei mentionate mai sus reclamantul si mama sa erau indreptatiti sa li se atribuie un teren in suprafata de 4 ha situat pe raza comunei Chiajna, Guvernul isi reitereaza argumentele prezentate cu privire la art. 6 & 1 din Conventie (paragraful 40 de mai sus) pentru a justifica executarea tardiva, in anul 2003, a acestei sentinte definitive.
72. Reclamantul considera ca era de datoria autoritatilor sa execute sentinta in cauza si ca a fost lipsit inainte de anul 2003 de exercitarea dreptului sau de proprietar asupra terenului in suprafata de 4 ha.
73. Facand referire la jurisprudenta aplicabila in materie (Kopecky impotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, 28 septembrie 2004, si Gavrileanu, citata mai sus, & 52), Curtea constata ca, in speta, Sentinta definitiva din 26 noiembrie 1996 a creat in beneficiul reclamantului si al mamei sale “speranta legitima” de a li se reconstitui un drept de proprietate asupra unui teren de 4 ha pe raza comunei Chiajna, aceasta creanta constituind asadar o “valoare patrimoniala” ce duce la aplicarea garantiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
74. Cu toate acestea, Curtea constata ca, in speta, autoritatile locale insarcinate sa execute sentinta respectiva nu au indeplinit demersurile necesare acestui scop decat in noiembrie 2003, intarzierea fiindu-le imputabila (vezi paragrafele 44 – 45 de mai sus). Curtea observa ca Guvernul nu a oferit nicio justificare valabila pentru ingerinta cauzata prin neexecutarea intr-un termen rezonabil a sentintei definitive pronuntate in speta; asadar, ea era arbitrara si incalca principiul legalitatii. O astfel de concluzie scuteste Curtea de a mai cerceta daca a fost pastrat un just echilibru intre cerintele interesului general si imperativele de aparare a dreptului individual al reclamantului (Gavrileanu, citata mai sus, & 55).
75. Prin urmare, Curtea apreciaza ca avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
76. Conform art. 41 din Conventie,
“Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
A. Prejudiciu
77. Reclamantul solicita suma de 2.800.000 euro (EUR) cu titlu de daune materiale suferite din cauza nerestituirii terenului de 4 ha pe vechiul amplasament, prejudiciu calculat in functie de valoarea acestui teren. Pe de alta parte, el solicita suma de 40.000 EUR cu titlu de daune morale suferite, printre altele, ca urmare a frustrarii si neplacerilor cauzate de faptele autoritatilor descrise in cererea sa adresata Curtii.
78. Guvernul apreciaza ca nu este cazul sa repare prejudiciul material pretins de reclamant, avand in vedere ca a fost pus in posesia unui teren in conformitate cu Sentinta din 26 noiembrie 1996. In ceea ce priveste cererea de daune morale, el apreciaza ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre prejudiciul pretins si presupusele incalcari ale Conventiei si, in subsidiar, ca o eventuala hotarare de condamnare din partea Curtii ar putea constitui, in sine, o reparatie satisfacatoare in acest sens. Pe de alta parte, el considera ca suma solicitata este excesiva, avand in vedere jurisprudenta Curtii.
79. Curtea constata ca, in ceea ce priveste cererea intemeiata pe lipsa de restituire a terenului pe vechiul amplasament, singura baza ce trebuie retinuta pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta, in speta, in faptul ca reclamantul nu a beneficiat de dreptul de acces la o instanta pentru a se analiza chestiunea dreptului sau de a i se atribui terenul in cauza, chestiune lasata la discretia comisiilor administrative. Desigur, Curtea nu poate specula care ar fi fost solutia procesului in caz contrar, dar nu considera nerezonabil sa creada ca partea interesata a suferit o reala pierdere de sansa (vezi, mutatis mutandis, Glod citata mai sus, & 50, si Hauler, citata mai sus, & 45). Pe de alta parte, Curtea admite ca reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral din cauza frustrarii provocate de intarzierea in executarea sentintei definitive pronuntate in favoarea sa, din cauza lipsei de acces la o instanta si ca urmare a duratei excesive a procedurii civile si ca acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea incalcarilor in discutie. Statuand in echitate, conform art. 41, ea ii acorda suma de 8.000 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecata
80. Reclamantul solicita si suma de 13.675 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata suportate in fata instantelor interne si, in special, in fata Curtii, pe care le detaliaza astfel:
a) 3.265 EUR pentru munca depusa de avocatul care l-a reprezentat in fata Curtii in anul 2006 si care i-a redactat observatiile (reclamantul a furnizat o conventie de onorarii, cu tarifele orare ale avocatului, si un decont orar al muncii depuse de acesta);
b) 10.500 EUR pentru alte cheltuieli suportate in fata instantelor interne si in fata Curtii, referitor la care prezinta copii ale unor contracte de asistenta judiciara pentru procedurile interne, indicand onorariile percepute de avocatii sai, pentru o suma totala de 2.600.000 lei romanesti (ROL), respectiv 320 EUR la momentul respectiv, conform informatiilor furnizate de Banca Nationala a Romaniei; de asemenea, el mai pune la dispozitie fotocopiile recipiselor postale privitoare la taxele postale de corespondenta cu Curtea.
81. Guvernul observa ca reclamantul nu a oferit documente justificative decat pentru o parte din cheltuielile pe care pretinde ca le-a suportat. Referitor la cheltuielile avute in fata instantelor interne, el apreciaza ca reclamantul putea cere instantelor rambursarea lor. Referitor la procedura in fata Curtii, el isi exprima indoiala fata de realitatea mentiunilor din decontul orar al avocatului sau, considerand, in orice caz, ca onorariile sunt excesive.
82. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului acestora. In speta, tinand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 250 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata suportate in procedurile nationale si de 1.500 EUR pentru procedura in fata Curtii. Din aceasta a doua suma trebuie dedusa suma perceputa cu titlu de ajutor judiciar, platita de Consiliul Europei, si anume 850 EUR. Prin urmare, Curtea ii acorda reclamantului 650 EUR pentru procedura in fata Curtii.
C. Dobanzi moratorii
83. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
in unanimitate,
CURTEA:
1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 & 1 din Conventie in ceea ce priveste dreptul reclamantului de acces la o instanta din cauza intarzierii in executarea Sentintei definitive din 26 noiembrie 1996 si a lipsei de analiza pe fond a cererii sale de interventie voluntara referitoare la punerea in posesie pe vechiul amplasament;
3. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze capatul de cerere intemeiat pe art. 6 & 1 din Conventie referitor la durata procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului in suprafata de 4 ha;
4. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 & 1 din Conventie din cauza duratei procedurii privind cererea de interventie voluntara;
5. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze capatul de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, separat si coroborat cu art. 13 din Conventie, privind lipsa de analiza pe fond a cererii de interventie voluntara referitoare la punerea in posesie pe vechiul amplasament;
6. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza intarzierii in executarea Sentintei definitive din 26 noiembrie 1996;
7. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantului, in 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 & 2 din Conventie, suma de 8.000 EUR (opt mii euro) pentru toate prejudiciile, 250 EUR (doua sute cincizeci euro) pentru cheltuielile de judecata suportate in cadrul procedurilor nationale si 650 EUR (sase sute cincizeci euro) pentru cele suportate in procedura in fata Curtii;
b) ca sumele respective sa fie convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii si ca la acestea sa fie adaugata orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
c) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
8. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, ulterior fiind comunicata in scris la data de 1 aprilie 2008 pentru a face aplicarea art. 77 && 2 si 3 din Regulament.