Decizia Curtii Constitutionale nr. 1560/2010 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 329 si ale art. 330^7 din Codul de procedura civila. Opinie concurenta
In M. Of nr. 139 din 24 februarie 2011 a fost publicata Decizia Curtii Constitutionale nr. 1560/2010 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 329 si ale art. 330^7 din Codul de procedura civila.
Din cuprins:
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Catalina Gliga.
Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedura civila, exceptie ridicata de Silvia Stanculet, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu, in Dosarul nr. 7.620/2/2009 al Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal.
La apelul nominal se prezinta, pentru autoarea exceptiei, procuratorul acesteia, lipsind cealalta parte, Ministerul Apararii Nationale, fata de care procedura de citare este legal indeplinita.
Cauza fiind in stare de judecata, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neintemeiata a exceptiei de neconstitutionalitate.
CURTEA,
avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:
Prin Incheierea din 5 martie 2010, pronuntata in Dosarul nr. 7.620/2/2009, Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedura civila, exceptie ridicata de Silvia Stanculet, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu.
In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine, in esenta, ca prevederile de lege criticate sunt neconstitutionale prin impunerea unei decizii pronuntate de o instanta altei instante, lipsind partile de posibilitatea unui proces corect, iar activitatea unui judecator este practic redusa la aceea a unui grefier. De asemenea, sustine ca recursul in interesul legii nu inlatura discriminarea produsa anterior, cand instantele au pronuntat hotarari divergente, din moment ce alin. 3 al art. 329 din Codul de procedura civila prevede ca solutiile nu au efect asupra hotararilor judecatoresti examinate.
Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal considera ca exceptia este neintemeiata, deoarece prin textul atacat “nu este incalcat dreptul la o judecata echitabila in fata unei instante independente, existand egalitate intre parti, iar instanta ce judeca aceasta cauza isi pastreaza independenta si impartialitatea; nu este incalcat principiul dublului grad de jurisdictie de vreme ce reclamanta are dreptul de a exercita caile de atac impotriva hotararii ce se pronunta; nu se mentine o discriminare si nici nu se pastreaza aceasta discriminare pentru viitor.”
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.
Guvernul considera exceptia neintemeiata. Arata ca prevederile art. 329 din Codul de procedura civila reprezinta o transpunere pe planul legislatiei a competentei recunoscute instantei supreme de Legea fundamentala.
Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului si Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.
CURTEA,
examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate, raportate la dispozitiile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:
Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.
Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie prevederile art. 329 din Codul de procedura civila, care la data sesizarii aveau urmatoarea redactare:
“Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, precum si colegiile de conducere ale curtilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii pe intreg teritoriul Romaniei, sa ceara Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa se pronunte asupra chestiunilor de drept care au fost solutionate diferit de instantele judecatoresti.
Deciziile prin care se solutioneaza sesizarile se pronunta de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
Solutiile se pronunta numai in interesul legii, nu au efect asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese. Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.”
Ulterior sesizarii Curtii Constitutionale prin Incheierea din 5 martie 2010, aceste prevederi au fost modificate si completate prin art. I pct. 32 si 33 din Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au urmatoarea redactare:
– Art. I pct. 32: “Articolul 329 se modifica si va avea urmatorul cuprins:
<<Art. 329
Pentru a se asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre toate instantele judecatoresti, procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, colegiile de conducere ale curtilor de apel, precum si Avocatul Poporului au indatorirea sa ceara Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa se pronunte asupra problemelor de drept care au fost solutionate diferit de instantele judecatoresti.>>”;
– Art. I pct. 33: “Dupa articolul 330^4 se introduc trei noi articole, articolele 330^5 – 330^7, cu urmatorul cuprins:
[…]
<<Art. 330^7
Asupra cererii, completul se pronunta prin decizie.
Decizia se pronunta numai in interesul legii si nu are efecte asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese.
Decizia se motiveaza in termen de cel mult 30 de zile de la pronuntare si se publica in cel mult 15 zile de la motivare in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante de la data publicarii deciziei in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.>>”
Curtea Constitutionala a statuat in mod constant ca, atunci cand, dupa ridicarea exceptiei de neconstitutionalitate, dispozitia legala a fost modificata, exceptia poate sa fie examinata, daca textul legal, in noua sa redactare, conserva reglementarea initiala. In cazul de fata, noua reglementare a conservat solutiile legislative criticate in prevederile art. 329 si art. 330^7 din Codul de procedura civila. In aceste conditii, Curtea urmeaza sa se pronunte asupra exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 329 si ale art. 329^7 din Codul de procedura civila.
Autorul exceptiei de neconstitutionalitate sustine ca aceste texte de lege contravin dispozitiilor constitutionale cuprinse in art. 1 alin. (3), art. 16, art. 21 alin. (3), precum si dispozitiilor art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
Analizand criticile de neconstitutionalitate, Curtea retine ca asupra constitutionalitatii prevederilor art. 329 din Codul de procedura civila (in vechea redactare) s-a mai pronuntat in jurisprudenta sa, de exemplu, prin Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, si Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, statuand ca acest text de lege este constitutional.
Cu acele prilejuri Curtea a retinut ca interpretarea legilor este o operatiune rationala, utilizata de orice subiect de drept, in vederea aplicarii si respectarii legii, avand ca scop clarificarea intelesului unei norme juridice sau a campului sau de aplicare. Instantele judecatoresti interpreteaza legea, in mod necesar, in procesul solutionarii cauzelor cu care au fost investite, interpretarea fiind faza indispensabila procesului de aplicare a legii. “Oricat de clar ar fi textul unei dispozitii legale – se arata intr-o hotarare a Curtii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) – in orice sistem juridic exista, in mod inevitabil, un element de interpretare judiciara […]”. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicari diferite ale legii in practica instantelor de judecata. Pentru a se elimina posibilele erori in calificarea juridica a unor situatii de fapt si pentru a se asigura aplicarea unitara a legii in practica tuturor instantelor de judecata, a fost creata de legiuitor institutia recursului in interesul legii. Avand in vedere pozitia Inaltei Curti de Casatie si Justitie in sistemul instantelor judecatoresti, precum si rolul sau prevazut in art. 126 alin. (3) din Constitutie, legiuitorul a instituit, prin dispozitiile art. 329 din Codul de procedura civila, obligativitatea interpretarii date de aceasta, in scopul aplicarii unitare de catre instantele judecatoresti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegarilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului in interesul legii nu face decat sa dea eficienta rolului constitutional al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, contribuind la consolidarea statului de drept.
Curtea a retinut in acest sens ca divergentele profunde de jurisprudenta sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine si insecuritate juridica, aspect subliniat si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in jurisprudenta sa. Astfel, de exemplu, in Hotararea pronuntata in Cauza Paduraru impotriva Romaniei, 2005, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, constatand ca “divergentele de jurisprudenta constituie, prin natura lor, consecinta inerenta oricarui sistem judiciar care se sprijina pe un ansamblu de jurisdictii de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale”, a considerat ca, in lipsa unui mecanism care sa asigure coerenta practicii jurisdictiilor nationale, asemenea divergente profunde de jurisprudenta, care persista in timp si cu privire la un domeniu care prezinta un mare interes social, sunt de natura sa genereze o incertitudine permanenta si sa faca sa scada increderea publicului in sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. In acest context, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a mai aratat ca “rolul unei jurisdictii supreme era tocmai cel de a reglementa contradictiile de jurisprudenta” (Hotararea pronuntata in Cauza Zielinski si Pradal & Gonzalez s.a. impotriva Frantei, 1999).
Asa fiind, dispozitiile art. 329 din Codul de procedura civila, care indrituiesc Inalta Curte de Casatie si Justitie sa unifice diferentele de interpretare si aplicare a aceluiasi text de lege de catre celelalte instante judecatoresti nationale, nu aduc atingere normelor constitutionale, ci, dimpotriva, contribuie, pentru motivele mai sus aratate, la asigurarea exigentelor statului de drept.
Considerentele retinute in deciziile mentionate sunt valabile si in cauza de fata, intrucat nu au intervenit elemente noi de natura a determina o reconsiderare a jurisprudentei acesteia.
Pentru motivele expuse mai sus, in temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1 – 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUTIONALA
In numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 329 si ale art. 330^7 din Codul de procedura civila, exceptie ridicata de Silvia Stanculet, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu, in Dosarul nr. 7.620/2/2009 al Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal.
Definitiva si general obligatorie.
Pronuntata in sedinta publica din data de 7 decembrie 2010.
PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Maria Bratu
*
OPINIE CONCURENTA
In acord cu solutia pronuntata de Curtea Constitutionala, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, consider ca exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 329 alin. 3 fraza finala din Codul de procedura civila, devenit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedura civila, potrivit carora “Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante” este neintemeiata si pentru urmatoarele motive:
1. Codul de procedura civila din 1948 prevedea la art. 329 din capitolul III (“Recursurile speciale”) ca “Ministerul Public de pe langa Curtea de Casatie, direct sau la cererea Ministrului Justitiei, poate sa atace cu recurs in interesul legii, inaintea Curtii de Casatie, in sectiuni unite, pentru incalcarea legii: 1. incheierile sau hotararile desavarsite date cu recurs, la Curtea de Casatie; acest recurs nu este impiedecat de recursul facut de parti pentru un motiv deosebit; 2. hotararile care au fost date cu drept de recurs la alte instante si au ramas irevocabile. Casarea se va face in interesul numai al legii si deslegarea data punctelor de drept judecate este obligatorie pentru instante. Deciziunile Curtii de Casatie vor fi aduse la cunostinta instantelor de Ministerul Justitiei.”
In Constitutia din 1965 se prevedea la art. 104 ca Tribunalul Suprem exercita controlul asupra activitatii de judecata a tuturor tribunalelor si judecatoriilor si ca, in vederea aplicarii unitare a legilor in activitatea de judecata, Tribunalul Suprem emite, in plenul sau, decizii de indrumare.
Prin art. I pct. 19 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civila, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 si a Legii nr. 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi, capitolul III din titlul V “Caile extraordinare de atac” al cartii II se va denumi “Recursul in interesul legii si recursul in anulare” si va avea urmatorul cuprins:
“Art. 329 – Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii pe intreg teritoriul tarii, sa ceara Curtii Supreme de Justitie sa se pronunte asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti.
Deciziile prin care se solutioneaza sesizarile se pronunta de sectiile unite si se aduc la cunostinta instantelor de Ministerul Justitiei.
Solutiile se pronunta numai in interesul legii, nu au efect asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese. Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.”
Ulterior, prin art. I pct. 130 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea si completarea Codului de procedura civila, art. 329 alin. 3 a fost modificat, avand urmatorul cuprins: “Solutiile se pronunta in interesul legii si nu au efect asupra hotararilor judecatoresti examinate.”, insa prin art. I pct. 57 din Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, art. 329 alin. 3 a fost din nou modificat, avand urmatorul continut: “Solutiile se pronunta numai in interesul legii, nu au efect asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese. Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.”
In prezent, Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor reformeaza intreaga procedura a recursului in interesul legii, prevazand – pentru prima data in istoria sistemului juridic romanesc – la art. 330^6, ca “Recursul in interesul legii se judeca de un complet format din presedintele sau, in lipsa acestuia, din vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, presedintii de sectii din cadrul acesteia, precum si un numar de 20 de judecatori, din care 14 judecatori din sectia in a carei competenta intra problema de drept care a fost solutionata diferit de instantele judecatoresti si cate 2 judecatori din cadrul celorlalte sectii. Presedintele completului este presedintele, respectiv vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie” si ca “In cazul in care problema de drept prezinta interes pentru doua sau mai multe sectii, presedintele sau, dupa caz, vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie va stabili numarul judecatorilor din sectiile interesate care vor intra in compunerea completului prevazut la alin. 1, celelalte sectii urmand a fi reprezentate potrivit dispozitiilor aceluiasi alineat.”
Totodata, aceeasi lege prevede la art. 330^7 alin. 4 ca “Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante de la data publicarii deciziei in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.”
2. Potrivit art. 124 alin. (1) din Constitutie, “Justitia se infaptuieste in numele legii”, iar, potrivit alin. (3) al aceleiasi dispozitii constitutionale, “Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.”
Principiul independentei judecatorilor, in componenta sa individuala (diferita fata de cea institutionala), presupune atat independenta judecatorilor fata de interventii exterioare sistemului, cat si fata de orice indicatii sau ordine venite din interiorul sistemului. Independenta judecatorilor nu exclude insa interventia instantelor de control judiciar pe calea exercitarii cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti.
In concordanta cu art. 126 alin. (3) din Constitutie, Inalta Curte de Casatie si Justitie trebuie sa asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, iar singura modalitate de a se indeplini acest obiectiv este conferirea caracterului obligatoriu problemelor de drept dezlegate de instanta suprema.
Prin expresia “asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti” legiuitorul constitutional nu a urmarit ca Inalta Curte de Casatie si Justitie sa exercite o ingerinta in activitatea de judecata a instantelor ci stabilirea unei practici unitare atunci cand se face dovada ca problemele de drept care formeaza obiectul judecatii au fost solutionate in mod diferit prin hotarari judecatoresti irevocabile.
Principiul constitutional invocat este pe deplin concretizat in modalitatea de judecare a recursului in interesul legii instituita prin Legea nr. 202/2010. Astfel, compunerea completului care judeca recursul este modificata in sensul participarii judecatorilor specializati in problema de drept care a fost solutionata diferit de catre instantele judecatoresti, iar raportul intocmit in cauza va trebui sa cuprinda solutiile diferite date problemei de drept si argumentele pe care se fundamenteaza, jurisprudenta relevanta a Curtii Constitutionale, a Curtii Europene a Drepturilor Omului, a Curtii de Justitie a Uniunii Europene si opinia specialistilor consultati, daca este cazul, precum si doctrina in materie. Totodata, judecatorul sau, dupa caz, judecatorii raportori va/vor intocmi proiectul solutiei ce se propune a fi data recursului in interesul legii.
In concluzie, textul de lege criticat nu aduce atingere art. 126 alin. (3) din Legea fundamentala, ci este o concretizare a principiului constitutional invocat in sensul asigurarii unei jurisprudente unitare necesare in ordinea juridica a statului de drept in acord.
3. Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului admite ca practica neunitara ce s-a dezvoltat in cadrul celei mai inalte autoritati judiciare a tarii este in sine contrara principiului securitatii juridice, care este implicit in ansamblul articolelor din Conventie si care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski impotriva Poloniei, nr. 28.358/95, & 56, CEDO 2000-III).
In Cauza Beian impotriva Romaniei, prin Hotararea din 6 decembrie 2007, statul roman a fost sanctionat explicit chiar prin dispozitivul acesteia, pentru jurisprudenta divergenta, profunda si persistenta in timp a instantei supreme – Inalta Curte de Casatie si Justitie -, ceea ce a avut ca efect afectarea principiului sigurantei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. In acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut, in paragraful 35 al aceleiasi hotarari, ca printr-o serie de decizii pronuntate in aceeasi perioada Inalta Curte de Casatie a dezvoltat o jurisprudenta contrara, iar in lipsa unui mecanism capabil sa asigure coerenta practicii in cadrul celei mai inalte instante interne, aceasta a ajuns sa pronunte, uneori chiar in aceeasi zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a Legii nr. 309/2002.
Totodata, instanta de contencios al drepturilor omului a statuat, cu valoare de principiu, ca divergentele de jurisprudenta constituie, prin natura lor, consecinta inerenta a oricarui sistem judiciar care se bazeaza pe un ansamblu de instante de fond avand competenta in raza lor teritoriala. Cu toate acestea, rolul unei instante supreme este tocmai sa regleze aceste contradictii de jurisprudenta (Zielinski si Pradal si Gonzalez si altii impotriva Frantei [MC], nr. 24.846/94 si 34.165/96 la 34.173/96, & 59, CEDO 1999-VII).
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a retinut ca, in loc sa-si indeplineasca rolul de a stabili o interpretare de urmat, Inalta Curte de Casatie a devenit ea insasi o sursa de insecuritate juridica, reducand astfel increderea publicului in sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding impotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, & 97, CEDO 2002 – VII, si Paduraru, citata mai sus, & 98, si, a contrario, Perez Arias impotriva Spaniei, nr. 32.978/03, & 70, 28 iunie 2007).
In Cauza Stefanica si altii impotriva Romaniei din 2 noiembrie 2010, & 30, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca anumite divergente de interpretare sunt inerente unui sistem judiciar bazat pe structura cu cai de atac avand autoritate asupra unor anumite zone teritoriale, cum este cel din Romania. Aceasta concluzie este in legatura cu sistemul legal care are o instanta suprema al carui rol principal este sa solutioneze conflictele dintre deciziile instantelor inferioare (Schwarzkopf si Taussik impotriva Cehiei (dec.), nr. 2162/02, 2 decembrie 2008). In acelasi sens, s-a pronuntat Curtea Europeana a Drepturilor Omului si in Cauza Wieczorek contra Poloniei, prin Hotararea din 8 decembrie 2009, & 62.
In Cauza Paduraru impotriva Romaniei, Hotararea din 1 decembrie 2005, paragraful 98, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a observat, la fel ca in Cauza Beian impotriva Romaniei, ca insasi Curtea Suprema de Justitie din Romania nu a avut o jurisprudenta unitara asupra problemei in discutie.
4. Cu privire la principiul independentei judecatorilor, astfel cum este consacrat in art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului are o bogata jurisprudenta in sensul ca exercitarea cailor de atac de catre instante judecatoresti superioare nu contravine independentei judecatorului cauzei a carei hotarare se ataca (Pretto impotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii si rapoarte 16, p. 93, si Cauza Curutiu contra Romaniei, Hotararea din 22 octombrie 2002). Mai mult, prin Hotararea din 16 iulie 2002, pronuntata in Cauza Ciobanu impotriva Romaniei, instanta de contencios al drepturilor omului a statuat ca “obligatia judecatorilor de a se conforma unei jurisprudente stabilite in sectii unite de instanta suprema a unei tari nu contravine caracterului independent al unei instante. Aceasta autoritate speciala – fiind vorba, ca in speta, de o curte suprema – se impune sectiilor acestei instante in calitate de jurisdictii inferioare, fara a aduce totusi atingere dreptului si datoriei lor de a examina in mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atentiei” (Pretto impotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii si rapoarte 16, p. 93, si Cauza Curutiu contra Romaniei, Hotararea din 22 octombrie 2002, Cauza Mosteanu si altii impotriva Romaniei, Cererea nr. 33.176/1996, Hotararea din 26 noiembrie 2002).
5. Si doctrina din Romania este in sensul ca obligativitatea dezlegarilor date problemelor de drept de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie in solutionarea recursului in interesul legii nu incalca principiul independentei judecatorilor. A se vedea, in acest sens, Constantin Doldur (“Dispozitiile art. 329 alin. 3 fraza finala din Codul de procedura civila, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 59/1993, sunt constitutionale?”, in Revista “Dreptul” nr. 7/1994, p. 14).
Judecator,
prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc
