Decizia Curtii Constitutionale nr. 383/2011 referitoare la sesizarea de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 2 referitor la art. 16 alin. (1), pct. 9 referitor la art. 31 alin. (1), pct. 25, pct. 37 referitor la art. 72 alin. (5), pct. 40 referitor la art. 79 alin. (4), pct. 51 referitor la art. 94 alin. (2), pct. 52, 66, 70, 75, 78, 84 si art. II alin. (1) din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, precum si a legii in ansamblul sau

In M. Of. nr. 281 din 21 aprilie 2011 a fost publicata Decizia Curtii Constitutionale nr. 383/2011 referitoare la sesizarea de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 2 referitor la art. 16 alin. (1), pct. 9 referitor la art. 31 alin. (1), pct. 25, pct. 37 referitor la art. 72 alin. (5), pct. 40 referitor la art. 79 alin. (4), pct. 51 referitor la art. 94 alin. (2), pct. 52, 66, 70, 75, 78, 84 si art. II alin. (1) din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, precum si a legii in ansamblul sau.

Din cuprins:

    In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constitutie si al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata, la data de 17 martie 2011, un grup de 113 deputati apartinand grupurilor parlamentare ale Partidului National Liberal si Partidului Social Democrat a solicitat Curtii Constitutionale sa se pronunte asupra constitutionalitatii dispozitiilor Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, precum si a legii in ansamblul sau.

    Sesizarea de neconstitutionalitate a fost inregistrata la Curtea Constitutionala sub nr. 1.612 din 17 martie 2011 si constituie obiectul Dosarului nr. 377A/2011.

    La sesizare a fost anexata lista cuprinzand semnaturile celor 113 deputati, si anume: Cristian Mihai Adomnitei, Marin Almajanu, Sergiu Andon, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihaita Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Campeanu, Daniel Chitoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciuca, Tudor Ciuhodaru, Horia Cristian, Mihai-Aurel Dontu, Gheorghe Dragomir, George Ionut Dumitrica, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Gratiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Stefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolta, Mihai Lupu, Dan-Stefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolaescu, Ludovic Orban, Viorel Palasca, Ionel Palar, Cornel Pieptea, Gabriel Plaiasu, Cristina-Ancuta Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Calin Constantin Anton Popescu-Tariceanu, Ana Adriana Saftoiu, Nini Sapunaru, Adrian George Scutaru, Ionut-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Stirbu, Gheorghe-Mirel Talos, Adriana Diana Tusa, Radu Bogdan Timpau, Ioan Tintean, Florin Turcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu – deputati apartinand grupului parlamentar al Partidului National Liberal – si Victor-Viorel Ponta, Mircea Dusa, Emil Radu Moldovan, Marian Neacsu, Victor Cristea, Costica Macaleti, Sonia-Maria Draghici, Vasile Mocanu, Anghel Stanciu, Neculai Ratoi, Florin-Costin Paslaru, Iordache Florin, Antonella Marinescu, Aurel Vladoiu, Iuliu Nosa, Ioan Stan, Eugeniu Radu Coclici, Horia Grama, Cornel Itu, Ion Burnei, Rodica Nassar, Victor Socaciu, Ion Calin, Viorel Stefan, Mihai Tudose, Ioan Cindrea, Angel Tilvar, Ioan Damian, Adrian Mocanu, Eugen Bejinariu, Dan-Mircea Popescu, Cristina Ileana Dumitrache, Gabriel Petru Vlase, Vasile Popeanga, Iulian Claudiu Manda, Cristian-Sorin Dumitrescu, Bogdan Nicolae Niculescu Duvaz, Andrei Dolineaschi, Florentin Gust Balosin, Marian Ghiveciu, Mircea-Gheorghe Draghici, Constantin Nita, Ion Mocioalca, Eduard-Stelian Martin, Manuela Mitrea, Doina Burcau, Florian Popa, Dan Nica, Silvestru-Mircea Lup, Gheorghe Ciocan, Adrian Solomon, Sorin Ioan Roman, Ciprian-Florin Luca, Matei Radu Bratianu, Petre Petrescu, Gheorghe Antochi, Aurelia Vasile si Dumitru Chirita – deputati apartinand grupului parlamentar al Partidului Social Democrat.

    Criticile privesc, pe de o parte, aspecte de neconstitutionalitate extrinseca a Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, in ansamblul sau, precum si aspecte de neconstitutionalitate intrinseca a dispozitiilor acestei legi.

    I.1. Cu privire la criticile de neconstitutionalitate extrinseca, autorii obiectiei sustin ca procedura de vot a motiunii de cenzura depuse cu prilejul angajarii raspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii s-a desfasurat cu incalcarea dispozitiilor art. 36 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului. In opinia acestora, dispozitiile amintite prevad cvorumul de participare la vot, cvorum care trebuie sa fie de cel putin jumatate plus unu din numarul membrilor Camerelor si care se stabileste in functie de persoanele care si-au exprimat efectiv votul, iar nu in functie de persoanele prezente in sala, dar care nu si-au exprimat votul. Or, intrucat asupra motiunii de cenzura au fost exprimate valabil doar 216 voturi, iar numarul total al parlamentarilor este de 470, rezulta ca nu a fost intrunit cvorumul legal.

    I.2. Autorii obiectiei de neconstitutionalitate sustin ca prin modalitatea de adoptare a legii criticate au fost incalcate prevederile art. 61 alin. (1) si art. 114 din Constitutie. In acest sens, arata ca angajarea raspunderii Guvernului nu este oportuna, intrucat exista o majoritate parlamentara care poate asigura adoptarea legii in procedura obisnuita sau de urgenta. Prin urmare, structura politica a Parlamentului ar fi permis evitarea procedurii prevazute de art. 114 din Constitutie.

    Totodata, se arata ca nu exista nicio urgenta in adoptarea acestui act normativ prin prisma necesitatii implementarii unor directive adoptate la nivelul Uniunii Europene, respectiv Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislatiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe durata determinata, incheiat intre CES, UNICE si CEEP, Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru ori Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de munca temporara. In acest sens, sunt amintite termenele in care trebuie implementate aceste directive, termene care, spre exemplu, in privinta Directivei 2008/104/CE a Parlamentului European si a Consiliului se intind pana la data de 5 decembrie 2011, astfel incat adoptarea legii de implementare nu ar fi fost urgenta. Mai mult, se arata ca nu a existat niciun demers din partea Guvernului adresat Senatului pentru dezbaterea legii in cauza, ceea ce a dus la imposibilitatea formularii unor amendamente la textul legii, precum si la excluderea societatii civile de la dezbaterile privind raporturilor colective si individuale de munca.

    In acelasi context se arata ca dreptul Guvernului de a decide asupra oportunitatii si continutului initiativei legislative nu este unul absolut, Curtea Constitutionala putand cenzura aceasta competenta prin prisma respectarii exigentelor art. 114 din Constitutie. Totodata, absolutizarea dreptului Guvernului de a apela la procedura angajarii raspunderii ar duce la transformarea acestei autoritati in putere legiuitoare, interferand, astfel, cu atributiile de legiferare ale Parlamentului.

    I.3. Criticile de neconstitutionalitate sunt raportate si la dispozitiile Legii fundamentale referitoare la obligatia respectarii legilor, sustinandu-se ca elaborarea Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii s-a facut cu ignorarea prevederilor art. 5 si 7 din Legea nr. 109/1997 privind organizarea si functionarea Consiliului Economic si Social, precum si celor ale art. 21 si 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative. In acest sens, se arata ca Guvernul nu a obtinut avizul Consiliului Economic si Social, intrucat acesta nu s-a putut intruni in mod legal. Astfel, au fost incalcate dispozitiile art. 141 din Constitutie care consacra rolul Consiliului Economic si Social de organ consultativ al Parlamentului si al Guvernului, functiile acestuia dobandind o semnificatie pur formala.

    I.4. Autorii obiectiei de neconstitutionalitate invoca si faptul ca Birourile permanente ale celor doua Camere au luat hotararea de a interzice accesul publicului la sedinta Parlamentului din 8 martie 2011 – data angajarii raspunderii Guvernului – in conditiile in care, potrivit dispozitiilor art. 139 din Regulamentul Camerei Deputatilor si celor ale art. 116 din Regulamentul Senatului, o atare hotarare nu putea fi adoptata decat in sedinta comuna, cu votul majoritatii parlamentarilor prezenti. Astfel, au fost incalcate dispozitiile art. 1 alin. (1), art. 64 alin. (1) si art. 68 din Constitutie.

    II.1. In privinta criticilor de neconstitutionalitate intrinseca se sustine, intr-un mod general, ca prin ansamblul masurilor promovate pentru modificarea Codului muncii statul roman se dezice de raspunderea ce ii revine in calitate de stat social, raspundere ce trebuie sa se manifeste inclusiv prin asigurarea unui anumit nivel de protectie a cetatenilor – persoane incadrate in munca – in raport cu angajatorii.

    Sunt mentionate, in acest sens, dispozitiile care modifica art. 16 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 52 alin. (1) lit. d), art. 129 si art. 150 alin. (2) din Codul muncii.

    Astfel, se arata ca instituirea formei scrise a contractului individual de munca ca o conditie ad validitatem ceruta la incheierea unui contract de munca limiteaza posibilitatea salariatilor de a proba existenta raportului de munca, cu consecinta restrangerii regimului de protectie instituit de legislatia muncii.

    De asemenea, este criticata majorarea duratei maxime a perioadei de proba si posibilitatea de a dispune incetarea contractului de munca printr-o notificare scrisa.

    Autorii sesizarii critica si dreptul pe care il dobandeste angajatorul de a stabili in mod discretionar normele de munca pentru salariati fara consultarea acestora, fapt ce incurajeaza exploatarea abuziva a fortei de munca, in scopul maximizarii castigului, fara vreo conditionare privitoare la protectia sociala a muncii.

    Totodata, se arata ca protectia salariatilor este restransa si prin dreptul pe care il are pentru viitor angajatorul de a respinge cererea de acordare a concediului fara plata pentru formare profesionala fara a mai consulta sindicatul ori reprezentantii salariatilor.

    Un efect asemanator are si modificarea art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, in sensul in care angajatorul poate dispune reducerea programului de lucru si a salariului, fara a fi necesar acordul organizatiei sindicale ori al reprezentantilor salariatilor.

    In acelasi context se arata ca prevederile legale criticate nu mentin o balanta rezonabila intre increderea cetatenilor in cadrul normativ existent si interesele pentru a caror satisfacere opereaza modificarea acestuia. Astfel, se aduce atingere dispozitiilor art. 1 alin. (3), art. 41, art. 47 si art. 135 alin. (2) lit. f) din Constitutie.

    II.2. Autorii obiectiei de neconstitutionalitate sustin ca modificarile aduse art. 79 alin. (4) din Codul muncii sunt contrare art. 41 alin. (1) din Constitutie. Astfel, se arata ca termenul de preaviz pentru persoanele aflate in pozitii de conducere “practic s-a dublat ca durata”, astfel incat acestea vor fi obligate sa ramana in unitatea angajatoare o perioada mai lunga, fapt ce le restrange dreptul la munca.

    II.3. In continuare, autorii obiectiei isi raporteaza critica de neconstitutionalitate la prevederile Legii fundamentale care consacra egalitatea in drepturi a cetatenilor.

    – Astfel, se sustine ca modificarile aduse art. 72 alin. (5) din Codul muncii sunt de natura sa discrimineze salariatii din sectorul public in raport cu cei ce isi desfasoara activitatea in sectorul privat, in sensul ca cei dintai nu mai beneficiaza de garantiile prevazute de cod in cazul concedierilor colective. Diferenta de tratament juridic este determinata de “<<capitalul>> utilizat de catre angajator”.

    Totodata, se arata ca o atare prevedere legala nu a fost impusa de necesitatea transpunerii Directivei 98/59/CE a Consiliului privind apropierea legislatiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, intrucat intre dispozitiile art. 1 alin. (2) din acest act normativ si modificarile propuse exista o diferenta majora: legiuitorul european a exclus din sfera de protectie functionarii publici, in timp ce legiuitorul roman a creat un regim diferit, discriminatoriu, situat in afara drepturilor constitutionale garantate tuturor salariatilor din sectorul public.

    – Tot din perspectiva incalcarii principiului egalitatii in drepturi se arata ca dispozitiile art. 95 alin. (2) din Codul muncii, asa cum au fost modificate prin legea criticata, nesocotesc art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European si a Consiliului. Astfel, aceste dispozitii stabilesc regula potrivit careia salariatul temporar beneficiaza de garantia platii salariului minim brut pe tara garantat in plata, in timp ce dispozitiile europene dispun obligatia asigurarii unor conditii de baza de angajare si de munca cel putin egale acelora care s-ar aplica lucratorilor in cazul in care acestia ar fi recrutati direct de intreprinderea utilizatoare pentru acelasi loc de munca. Asa fiind, se incalca principiul egalitatii de tratament in materie de remuneratie intre salariatii temporari si cei ai utilizatorului care desfasoara o munca identica.

    Totodata, modificarile aduse art. 94 alin. (2) din Codul muncii au eliminat dreptul salariatului temporar de a beneficia de un salariu intre doua misiuni, acordat de agentul de munca temporar.

    – In acelasi context se sustine ca prin modificarile aduse art. 223 alin. (2) si art. 229 din Codul muncii sunt restranse masurile de protectie impotriva concedierilor reprezentantilor salariatilor, fiind eliminate interdictiile de concediere a acestora pentru motive ce nu tin de persoana salariatului si pentru necorespundere profesionala. Neconstitutionalitatea acestor dispozitii legale este vazuta, insa, prin prisma faptului ca liderii sindicali au un grad mai mare de protectie decat reprezentantii salariatilor, intrucat cei dintai beneficiaza in continuare de prevederile mai favorabile ale art. 10 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003. Astfel, se ajunge la concluzia ca, in mod nejustificat si cu incalcarea art. 16 alin. (1) si (2) din Constitutie, este sanctionata lipsa organizarii in sindicat.

    II.4. Se sustine ca prin modificarea rolului Consiliului Economic si Social se aduce atingere dispozitiilor art. 141 din Constitutie. Astfel, se exclude competenta de a asigura dialogul social, Consiliul dobandind, pentru viitor, doar atributia realizarii dialogului tripartit la nivel national.

    II.5. Critica de neconstitutionalitate vizeaza si dispozitiile art. II din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, potrivit carora contractele colective de munca si actele aditionale incheiate in intervalul de la data intrarii in vigoare a legii si pana la data de 31 decembrie 2011 nu pot prevedea o durata de valabilitate care sa depaseasca data de 31 decembrie 2011. In acest sens, autorii sesizarii sustin ca impunerea unui termen maxim de incheiere a contractelor colective de munca limiteaza dreptul la negocieri colective prevazut de art. 41 alin. (5) din Constitutie. De asemenea, se arata ca legiuitorul nu ofera nicio garantie asupra faptului ca aceasta limitare a aplicarii in timp va fi inlaturata la data de 31 decembrie 2011.

    Cu privire la interdictia statelor de a institui limitari ale dreptului la negociere colectiva, sunt invocate dispozitiile Conventiei Organizatiei Internationale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea dreptului de organizare si negociere colectiva si ale Conventiei Organizatiei Internationale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, precum si “un set de principii privind negocierea colectiva” elaborat de Comitetul pentru Libertate Sindicala al Consiliului de Administratie al Biroului International al Muncii.

    Toate acestea, in opinia autorilor obiectiei de neconstitutionalitate, demonstreaza incalcarea art. 41 alin. (5) si art. 53 din Constitutie.

    II.6. In final, sunt enumerate o serie de prevederi ale unor acte internationale pretins a fi incalcate prin modificarile aduse dispozitiilor art. 72 alin. (5), art. 79 alin. (4), art. 95 alin. (2), art. 215 si art. 229 din Codul muncii, precum si prin art. II al legii modificatoare a Codului muncii, fara insa a se motiva in mod concret incalcarile aduse acestora.

    In conformitate cu dispozitiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, sesizarea a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum si Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

    Presedintele Camerei Deputatilor a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. 51/1.275 din 18 martie 2010, punctul sau de vedere, in care se arata ca sesizarea de neconstitutionalitate este neintemeiata.

    Astfel, cu privire la aspectele de neconstitutionalitate invocate privind procedura de vot a motiunii de cenzura depuse cu prilejul angajarii raspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, se arata ca aprecierea conditiilor de cvorum se face avand in vedere numarul de parlamentari efectiv prezenti, iar nu al celor care si-au exprimat votul. Or, potrivit acestui criteriu, conditiile de cvorum au fost intrunite.

    Referitor la pretinsa incalcare a art. 1 alin. (4) si art. 114 din Constitutie, sunt invocate considerentele Deciziei Curtii Constitutionale nr. 1.525/2010, prin care s-a statuat ca angajarea raspunderii de catre Guvern nu poate fi cenzurata de Parlament sub aspectul oportunitatii sale.

    De asemenea, este citata Decizia nr. 34/1998, in care s-a statuat ca “angajarea raspunderii este o procedura mixta, de control parlamentar, intrucat permite initierea unei motiuni de cenzura, si de legiferare, deoarece proiectul de lege in legatura cu care Guvernul isi angajeaza raspunderea se considera adoptat, daca o asemenea motiune nu a fost depusa sau, fiind initiata, a fost respinsa”.

    In acelasi sens, se subliniaza faptul ca proiectul de lege este adoptat tot de catre Parlament si nu de Guvern, ca urmare a respingerii unei motiuni de cenzura sau a nedepunerii unei asemenea motiuni.

    In continuare, cu privire la sustinerea potrivit careia Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii ar fi fost adoptata cu incalcarea dispozitiilor altor legi, se arata ca o atare critica nu poate fi solutionata de Curtea Constitutionala care este tinuta sa analizeze doar conformitatea dintre legi si dispozitiile Constitutiei.

    Cat priveste pretinsa incalcare a prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 64 alin. (1) si art. 68 alin. (2) din Constitutie, se mentioneaza ca, potrivit stenogramei sedintei comune a celor doua Camere ale Parlamentului din data de 16 martie 2011, in care a fost respinsa motiunea de cenzura formulata in legatura cu legea criticata pentru neconstitutionalitate, nu rezulta ca sedinta in cauza ar fi fost declarata secreta.

    Cu privire la criticile de neconstitutionalitate raportate la dispozitiile art. 1 alin. (3), ale art. 41 alin. (1), ale art. 47 si ale art. 135 alin. (2) lit. f) din Constitutie, se arata, in esenta, urmatoarele:

    Forma scrisa a contractului de munca, prevazuta ca o conditie ad validitatem a acestuia, reprezinta in realitate o garantie pentru drepturile angajatilor, iar nu o limitare a acestor drepturi.

    Durata maxima de proba nu este reglementata de Constitutie. De altfel, majorarea acestei perioade este necesara, asa cum s-a evidentiat si in procesul de invatamant.

    De asemenea, art. 41 din Constitutie nu se refera la modul de stabilire a normelor de munca, ceea ce inseamna ca acesta este lasat la nivelul legii. In plus, in critica modificarilor aduse art. 129 din Codul muncii, autorii obiectiei nu au analizat ansamblul normelor legale incidente care stabilesc dreptul sindicatului ori al reprezentantilor salariatilor de a interveni, inclusiv prin deschiderea unui conflict de munca in caz de opozitie.

    Nici posibilitatea angajatorului de a respinge cererea salariatului de acordare a concediului fara plata nu poate fi facuta abuziv, chiar daca nu mai sunt consultati reprezentantii salariatilor, intrucat decizia poate fi atacata pe cale administrativ ierarhica sau in justitie.

    Cat priveste posibilitatea de a reduce programul de lucru fara consultarea reprezentantilor salariatilor, se arata ca autorii sesizarii nu precizeaza textul constitutional pretins a fi incalcat.

    Referitor la majorarea termenului de preaviz, se arata ca aceasta nu este reglementata de Constitutie, ca tinde la protejarea drepturilor angajatorului si ca nimic nu impiedica partile sa prevada un termen mai scurt.

    In ceea ce priveste criticile de neconstitutionalitate raportate la dispozitiile art. 16 alin. (1) din Constitutie, presedintele Camerei Deputatilor invoca, in esenta, urmatoarele argumente:

    Angajatii din sectorul public se afla intr-o situatie diferita fata de cei din sectorul privat, astfel ca tratamentul juridic diferit este justificat.

    Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European si a Consiliului ministrilor prevede posibilitatea statelor membre de a institui reglementari derogatorii de la normele privind munca prin agent temporar.

    Reprezentantii salariatilor se afla intr-o situatie diferita de liderii sindicali, intrucat numai acestia din urma contribuie la apararea drepturilor si la promovarea intereselor profesionale, economice si sociale ale salariatilor.

    In ceea ce priveste critica referitoare la dispozitiile pct. 75 din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, arata ca acestea, in realitate, dezvolta dispozitiile art. 141 din Constitutie si completeaza legea organica a Consiliului Economic si Social cu o noua regula, necesara, anume “dialogul tripartit la nivel national”.

    De asemenea, aminteste ca niciun text din Constitutie nu reglementeaza termenele in care se pot face negocierile colective, ceea ce are ca efect imposibilitatea analizarii conformitatii art. II din legea criticata cu Legea fundamentala.

    Cat priveste pretinsa incalcare a dispozitiilor art. 20 din Constitutie, se arata ca acest text se refera “la modul de aplicare a unor reguli de drept si nicidecum la conformitatea normelor din Legea criticata cu instrumentele europene sau internationale in domeniu.”

    Presedintele Senatului a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. I – 232 din 21 martie 2011, punctul sau de vedere, in care se arata ca sesizarea de neconstitutionalitate este intemeiata.

    Argumentele invocate sunt, in esenta, identice cu cele sustinute de autorii sesizarii.

    Astfel, sustine ca Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii este afectata de vicii de neconstitutionalitate extrinseca, intrucat angajarea raspunderii Guvernului nu a fost oportuna, ci s-a facut abuziv, cu incalcarea atributiilor Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii.

    De asemenea, sunt infrante dispozitiile art. 1 alin. (5) din Constitutie, intrucat legea criticata nu respecta normele de tehnica legislativa prevazute de Legea nr. 24/2000.

    In ceea ce priveste neconstitutionalitatea intrinseca a dispozitiilor legii modificatoare a Codului muncii, se arata ca aceste dispozitii diminueaza protectia asigurata salariatilor, aduc atingere dreptului la munca si creeaza discriminari intre salariati. Totodata, modifica rolul Consiliului Economic si Social, “in sensul excluderii din sfera de competenta a acestuia a problematicii dialogului social.”

    In sfarsit, arata ca art. II din legea criticata prejudiciaza grav dreptul la negocieri colective, fiind afectata insasi substanta acestui drept.

    Guvernul a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. 5/1.751/21 martie 2011/E.B., punctul sau de vedere, in care arata ca sesizarea de neconstitutionalitate nu este intemeiata.

    In acest sens, sustine ca argumentele invocate privind incalcarea conditiilor de cvorum la votarea motiunii de cenzura depuse cu prilejul angajarii raspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii vizeaza, in principal, deficiente care tin de modul de aplicare a dispozitiilor unui regulament al Parlamentului, aspecte ce nu revin competentei Curtii Constitutionale, asa cum s-a statuat, de altfel, si prin Decizia nr. 786/2009, Decizia nr. 413/2010 si Decizia nr. 1.466/2009. Aceleasi argumente sunt valabile si in ceea ce priveste criticile referitoare la incalcarea dispozitiilor art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 64 alin. (1) si art. 68 din Legea fundamentala.

    Invocand, de asemenea, jurisprudenta Curtii Constitutionale, prin deciziile nr. 298/2006 si nr. 375/2005, arata ca este lipsita de fundament si afirmatia potrivit careia Guvernul a incalcat competenta Parlamentului de unica autoritate legiuitoare, de vreme ce institutia angajarii raspunderii Guvernului isi gaseste suport juridic in chiar cuprinsul Legii fundamentale. Mai mult, precizeaza ca, in situatia de fata, data fiind importanta deosebita a proiectului in discutie si necesitatea aplicarii imediate a masurilor propuse, care urmaresc sa flexibilizeze si sa adapteze relatiile de munca la realitatile socio-economice actuale, in raport cu evolutia dinamica a pietei muncii, piata care in contextul crizei economice intampina numeroase dificultati, Guvernul a fost indreptatit sa uzeze de prerogativa sa constitutionala privind angajarea raspunderii.

    Cu privire la criticile referitoare la lipsa consultarii Consiliului Economic si Social, sustine ca acestea privesc, in realitate, aspecte ce tin de modul de aplicare a unor dispozitii legale procedurale in activitatea Guvernului, aspecte a caror analiza nu revine competentei Curtii Constitutionale.

    In ceea ce priveste criticile de neconstitutionalitate intrinseca formulate de autorii sesizarii, se arata urmatoarele:

    Modificarea art. 16 din Codul muncii este total in spiritul art. 41 alin. (2) din Constitutie. Astfel, salariatul are un raport de munca stabilit si poate beneficia de toate garantiile legale.

    Majorarea perioadei de proba nu impiedica partile sa stabileasca o durata mai redusa. In acest interval, salariatul se bucura de toate drepturile cuvenite, in conditiile incheierii contractului individual de munca in forma scrisa.

    Stabilirea de catre angajator a normelor de munca nu se poate face in mod abuziv, ci conform normativelor in vigoare sau dupa consultarea sindicatului.

    Posibilitatea angajatorului de a respinge cererea de acordare a concediului fara plata este limitata doar la situatia in care absenta salariatului ar prejudicia grav desfasurarea activitatii.

    De asemenea, decizia de reducere a programului de lucru nu este una arbitrara, ci conditionata de motive economice, tehnologice, structurale sau alte motive similare ce depasesc 30 de zile lucratoare si se poate face dupa consultarea prealabila a sindicatului. Mai mult, aceasta apare ca o masura de protectie a salariatului, fata de perspectiva disponibilizarii pentru aceleasi motive.

    Majorarea perioadei de preaviz nu afecteaza dreptul la munca, intrucat angajatul poate inceta raporturile de munca platind daunele cuvenite.

    In ceea ce priveste critica referitoare la incalcarea principiului egalitatii in drepturi a cetatenilor, se arata ca de la data intrarii in vigoare a prevederilor de lege criticate nu se vor mai putea face concedieri colective in sectorul public. Asadar, nu se pune problema discriminarii angajatilor din acest sector fata de cei din mediul privat.

    Nici modificarea dispozitiilor art. 95 din Codul muncii nu este de natura sa creeze discriminari, ci instituie garantia unui minim de salariu in cazul muncii prin agent de munca temporara.

    De asemenea, modificarile aduse Codului muncii nu creeaza discriminari intre liderii sindicali si reprezentatii salariatilor.

    Cat priveste modificarea dispozitiilor art. 215 din Codul muncii, arata ca aceasta nu contravine art. 141 din Constitutie, Consiliul Economic si Social fiind un organism tripartit care va realiza dialogul social la nivel national. Propunerea de modificare vizeaza componenta consiliului, iar nu atributiile acestuia.

    Se arata si ca dreptul la negocieri colective nu este restrans, ci este stabilita doar durata pe care se pot incheia contractele colective pana la aparitia legii speciale in domeniu, fara a impieta asupra posibilitatii de negociere a unor noi contracte colective la sfarsitul perioadei de referinta. Dupa termenul de 31 decembrie 2011, negocierea contractelor colective de munca si a actelor aditionale la acestea se va face in conformitate cu prevederile legii privind contractul colectiv de munca in vigoare la acel moment.

    In sfarsit, in ceea ce priveste critica de neconstitutionalitate raportata la prevederile art. 20 din Constitutie, considera ca aceasta este inadmisibila, intrucat nu este motivata.

    Curtea a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. a) din Constitutie si ale art. 1, 10, 15, 16 si 18 din Legea nr. 47/1992, sa se pronunte asupra constitutionalitatii prevederilor legale criticate.

    Obiectul controlului de constitutionalitate, astfel cum rezulta din sesizarea formulata, il constituie dispozitiile Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii. Totusi, din motivarea obiectiei de neconstitutionalitate, Curtea constata ca aceasta vizeaza atat o critica de neconstitutionalitate extrinseca privind legea in ansamblul sau, sub aspectul procedurii de adoptare, cat si o critica de neconstitutionalitate intrinseca ce priveste, in special, art. I pct. 2 care modifica art. 16 alin. (1) din Codul muncii, pct. 9 care modifica art. 31 alin. (1), pct. 25 care vizeaza art. 52 alin. (1) lit. d), pct. 37 referitor la art. 72 alin. (5), pct. 40 care modifica art. 79 alin. (4), pct. 51 privind art. 94 alin. (2), pct. 52, 66, 70, 75, 78, 84 – care aduc modificari art. 95 alin. (2), art. 129, art. 150 alin. (2), art. 215, art. 223 alin. (2) si art. 229 din Codul muncii – si art. II alin. (1) din legea criticata.

    Textele modificate ale Codului muncii, criticate punctual, au urmatorul cuprins:

    – Art. 16 alin. (1): “(1) Contractul individual de munca se incheie in baza consimtamantului partilor, in forma scrisa, in limba romana. Obligatia de incheiere a contractului individual de munca in forma scrisa revine angajatorului. Forma scrisa este obligatorie pentru incheierea valabila a contractului.”;

    – Art. 31 alin. (1): “(1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la incheierea contractului individual de munca se poate stabili o perioada de proba de cel mult 90 de zile calendaristice pentru functiile de executie si de cel mult 120 de zile calendaristice pentru functiile de conducere.”;

    – Art. 52 alin. (1) lit. d): “d) in cazul intreruperii sau reducerii temporare a activitatii, fara incetarea raportului de munca, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.”;

    – Art. 72 alin. (5): “(5) Prevederile art. 68 – 71^2 nu se aplica salariatilor din institutiile publice si autoritatile publice.”;

    – Art. 79 alin. (4): “(4) Termenul de preaviz este cel convenit de parti in contractul individual de munca sau, dupa caz, cel prevazut in contractele colective de munca aplicabile si nu poate fi mai mare de 20 de zile lucratoare pentru salariatii cu functii de executie, respectiv nu poate fi mai mare de 45 de zile lucratoare pentru salariatii care ocupa functii de conducere.”;

    – Art. 94 alin. (2): “(2) Agentul de munca temporara poate incheia cu salariatul temporar un contract de munca pe durata nedeterminata, situatie in care in perioada dintre doua misiuni salariatul temporar se afla la dispozitia agentului de munca temporara.”;

    – Art. 95 alin. (2): “(2) Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune se stabileste prin negociere directa cu agentul de munca temporara si nu poate fi mai mic decat salariul minim brut pe tara garantat in plata.”;

    – Art. 129: “Normele de munca se elaboreaza de catre angajator, conform normativelor in vigoare, sau, in cazul in care nu exista normative, normele de munca se elaboreaza de catre angajator dupa consultarea sindicatului reprezentativ ori, dupa caz, al reprezentantilor salariatilor.”;

    – Art. 150 alin. (2): “(2) Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului numai daca absenta salariatului ar prejudicia grav desfasurarea activitatii.”;

    – Art. 215: “(1) Consiliul Economic si Social este institutie publica de interes national, tripartita, autonoma, constituita in scopul realizarii dialogului tripartit la nivel national.

    (2) Organizarea si functionarea Consiliului Economic si Social se stabileste prin lege speciala.”;

    – Art. 223 alin. (2): “(2) Pe toata durata exercitarii mandatului reprezentantii alesi in organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediati pentru motive ce tin de indeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariatii din unitate.”;

    – Art. 229: “Pe toata durata exercitarii mandatului reprezentantii salariatilor nu pot fi concediati pentru motive ce tin de indeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariati.”;

    – Art. II: “(1) Contractele colective de munca si actele aditionale incheiate in intervalul de la data intrarii in vigoare a prezentei legi si pana la 31 decembrie 2011 nu pot prevedea o durata de valabilitate care sa depaseasca 31 decembrie 2011. Dupa aceasta data, contractele colective de munca si actele aditionale se vor incheia pe durate stabilite prin legea speciala.”

    Dispozitiile constitutionale pretins incalcate sunt cele ale art. 1 alin. (1) si (3) – (5) cu referire la caracterul national, suveran si independent, unitar, indivizibil, respectiv de stat de drept si social al Romaniei, la separatia puterilor in stat si la obligativitatea respectarii Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor, art. 16 alin. (1) si (2) privind egalitatea in drepturi, art. 20 referitor la tratatele internationale privind drepturile omului, art. 41 privind munca si protectia sociala a muncii, art. 47 privind nivelul de trai, art. 53 privind restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 64 alin. (1) privind organizarea interna a celor doua Camere ale Parlamentului, art. 67 privind actele juridice si cvorumul legal la nivelul celor doua Camere ale Parlamentului, art. 68 privind caracterul public al sedintelor celor doua Camere ale Parlamentului, art. 114 privind angajarea raspunderii Guvernului, art. 135 alin. (2) lit. f) privind economia si art. 141 privind Consiliul Economic si Social. Totodata, sunt considerate ca fiind incalcate si prevederile art. 36 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, aprobat prin Hotararea Parlamentului nr. 4/1992, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificarile si completarile ulterioare.

    Sunt mentionate ca fiind incalcate si prevederile art. 7 privind egalitatea in drepturi, art. 22 privind dreptul la securitate sociala, art. 23 paragraful 1 privind dreptul la munca si libera alegere a muncii si art. 25 paragraful 1 privind dreptul la un nivel de trai corespunzator din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art. 14 privind interzicerea discriminarii din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, partea I – pct. 1, 6, 12 si 20 privind dreptul la munca libera, negocieri colective, dreptul la securitate sociala, egalitate de sanse si de tratament in materie de angajare si de profesie, fara discriminare in functie de sex – si partea a II-a – art. 1, 6 si 29 privind dreptul la munca, dreptul de negociere colectiva si dreptul la informare si la consultare in procedurile de concediere colectiva – din Carta Sociala Europeana revizuita, ratificata prin Legea nr. 74/1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, precum si dispozitiile Conventiei Organizatiei Internationale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare si negociere colectiva, ratificata prin Decretul nr. 352/1958 al Prezidiului Marii Adunari Nationale, publicat in Buletinul Oficial nr. 34 din 29 august 1958, si ale Conventiei Organizatiei Internationale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, ratificata prin Legea nr. 112/1992, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992.

    In fine, se arata ca dispozitiile legale criticate contravin si art. 5 paragraful 1 teza intai din Directiva nr. 2008/104/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de munca temporara, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 327 din 5 decembrie 2008.

    Avand in vedere modul in care a fost motivata obiectia de neconstitutionalitate, Curtea urmeaza a analiza mai intai respectarea conditiilor de constitutionalitate extrinseca a Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, urmand ca, in masura in care acestea vor fi intrunite, sa examineze criticile de neconstitutionalitate intrinseca a dispozitiilor legii amintite.

    I.1. In ceea ce priveste critica de neconstitutionalitate vizand neintrunirea conditiilor de cvorum la votarea motiunii de cenzura depuse cu prilejul angajarii raspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, Curtea constata ca aceasta se raporteaza la prevederile art. 67 din Constitutie, in interpretarea pe care autorii sesizarii o dau acestor prevederi prin prisma art. 36 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului. Concluzia la care au ajuns autorii obiectiei pe calea acestei interpretari este ca numarul de persoane care isi exprima optiunea prin votul cu bile este cel in functie de care trebuie sa se aprecieze si intrunirea conditiilor de cvorum.

    Fata de aceste sustineri, Curtea retine, in acord cu jurisprudenta sa, ca dispozitiile art. 67 din Constitutie reglementeaza conditiile de cvorum legal, respectiv numarul de parlamentari care trebuie sa fie prezenti la momentul votului final. Faptul ca textul constitutional amintit nu se refera si la cvorumul de sedinta, adica acela care trebuie sa fie intrunit pe tot parcursul dezbaterilor, este explicat de Curte, prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, astfel: “aceasta concluzie este intarita si prin dispozitiile art. 75 alin. (1) din Constitutie, care vizeaza <<dezbaterea si adoptarea legii>>; intrucat art. 67 si 76 din Constitutie prevad ca numai la adoptarea legii este nevoie de un anumit cvorum si majoritate de adoptare, rezulta, fara dubiu, ca textul Constitutiei nu impune aceleasi cerinte si cu privire la dezbaterea legii. Astfel, Curtea constata ca adoptarea legii, ca parte a procesului legislativ, vizeaza votul final exercitat de catre Parlament asupra ansamblului legii. In acest sens se pronunta atat doctrina juridica din Romania, cat si cea straina”.

    In acelasi timp, insa, Curtea constata ca dispozitiile art. 113 alin. (1) din Constitutie reglementeaza numarul de voturi ce sunt necesare pentru ca o motiune de cenzura sa fie adoptata, stabilindu-se ca acesta trebuie sa exprime optiunea majoritatii deputatilor si senatorilor.

    Aspectele reglementate de art. 67 si art. 113 alin. (1) din Constitutie vizeaza, in mod evident, conditii distincte necesare adoptarii unei motiuni de cenzura. Astfel, pe de o parte, se prevede ca majoritatea parlamentarilor trebuie sa fie prezenta la sedinta comuna a celor doua Camere ale Parlamentului la momentul votarii motiunii de cenzura, iar pe de alta parte, se stabileste ca, pentru ca motiunea de cenzura sa fie adoptata, ea trebuie sa intruneasca sustinerea majoritatii deputatilor si senatorilor. Aceste doua conditii nu se suprapun, cvorumul fiind o conditie necesara pentru legala desfasurare a procedurii votului, ce se apreciaza anterior acestui moment, in timp ce prin vot se valideaza o optiune politica, ceea ce se constata ulterior exprimarii acesteia prin vot.

    Avand in vedere cele retinute mai sus, Curtea constata ca indeplinirea conditiilor de cvorum legal la momentul exprimarii votului de catre parlamentari nu poate fi apreciata in functie de numarul de voturi exprimate. Astfel, este posibil ca, desi prezenti, parlamentarii sa se abtina de la vot. Instanta de contencios constitutional nu este in masura sa cenzureze o astfel de conduita.

    Analizand, din perspectiva aratata, conditiile de cvorum la momentul votarii motiunii de cenzura depusa cu prilejul angajarii raspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, Curtea constata ca, potrivit celor mentionate in Procesul-verbal referitor la rezultatul votului exprimat de catre deputati si senatori asupra motiunii de cenzura initiate de 210 deputati si senatori, consemnat in cuprinsul stenogramei sedintei comune a Camerei Deputatilor si Senatului din 16 martie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a II-a nr. 26 din 25 martie 2011, la aceasta sedinta au participat 389 de parlamentari din numarul total de 470, dintre care doar 218 si-au exprimat opinia prin vot. Astfel, potrivit documentelor mentionate, au fost indeplinite conditiile de cvorum necesare unei legale exprimari a votului, intrucat acesta s-a desfasurat in prezenta unui numar de parlamentari care acopereau cerintele constitutionale, respectiv cele ale majoritatii membrilor Camerelor Parlamentului. Pe de alta parte, optiunea politica exprimata nu a intrunit numarul suficient de voturi pentru adoptarea motiunii de cenzura.

    I.2. In ceea ce priveste criticile de neconstitutionalitate referitoare la legitimitatea angajarii raspunderii Guvernului pentru legea examinata, Curtea observa ca, prin Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, sintetizand jurisprudenta sa in privinta conditiilor in care Guvernul are indrituirea constitutionala de a-si angaja raspunderea in fata Parlamentului in conformitate cu art. 114 din Constitutie, a retinut 4 astfel de conditii, respectiv:

    – existenta unei urgente in adoptarea masurilor continute in legea asupra careia Guvernul si-a angajat raspunderea;

    – necesitatea ca reglementarea in cauza sa fie adoptata cu maxima celeritate;

    – importanta domeniului reglementat;

    – aplicarea imediata a legii in cauza.

    In privinta primei conditii, Curtea constata ca Guvernul, in expunerea de motive la legea criticata, a adus in prim-plan cel putin 3 aspecte pentru a justifica urgenta adoptarii legii in procedura angajarii raspunderii, si anume: 1) evolutia dinamica a pietei muncii; 2) numeroasele dificultati intampinate in aceasta evolutie datorate crizei economice; 3) necesitatea unui raspuns prompt la situatia creata. Prin urmare, urgenta situatiei este motivata prin inexistenta unor mecanisme care sa permita evolutia dinamica a pietei muncii, in contextul crizei economice.

    Este dreptul exclusiv al Guvernului ca in cadrul politicii sale legate de piata muncii sa intervina ori de cate ori este necesar; insa, in momentul in care cadrul legislativ nu mai corespunde situatiei economice a tarii avuta in vedere la adoptarea sa, producand chiar disfunctionalitati in modul de functionare a pietei muncii prin ingreunarea initiativei private, Guvernul nu doar ca are posibilitatea de a interveni, dar si obligatia de a corija efectele posibil negative asupra pietei muncii. Astfel, in promovarea acestei legi a existat o urgenta care sa permita folosirea procedurii prevazute de art. 114 din Constitutie.

    In privinta celei de-a doua conditii, Curtea retine ca aceasta “maxima celeritate” trebuie analizata in raport cu momentul propus al intrarii in vigoare a legii criticate. Astfel, Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii intra in vigoare, potrivit art. IV din lege, la 30 de zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. Faptul ca se prevede un termen pana la data intrarii in vigoare nu echivaleaza cu acceptarea ideii conform careia legea nu trebuia adoptata cu maxima celeritate si ar fi fost adecvata mai degraba utilizarea procedurii parlamentare obisnuite sau de urgenta. Din contra, termenul in cauza a fost dat tocmai pentru ca destinatarii actului normativ, si anume cvasimajoritatea populatiei tarii, sa aiba suficient timp pentru luarea la cunostinta a noilor dispozitii legale. Este, de fapt, o conditie de previzibilitate a legii care nu poate fi transformata intr-un argument in sensul ca Guvernul nu ar fi avut indrituirea sa foloseasca un instrument constitutional care sa asigure o maxima celeritate in adoptarea legii. Mai mult, Curtea observa ca predictibilitatea nu exclude urgenta reglementarii, intrucat cu cat mai repede era adoptata legea, cu atat mai repede intra in vigoare.

    Nu in ultimul rand, cu privire la argumentul autorilor obiectiei de neconstitutionalitate in sensul ca exista o majoritate parlamentara care sa asigure adoptarea legii prin folosirea procedurii obisnuite de legiferare prevazute de art. 75 din Constitutie sau prin adoptarea sa in procedura de urgenta, conform art. 76 alin. (3) din Constitutie, Curtea constata ca o atare sustinere este una subiectiva, avand in vedere specificul activitatii parlamentare.

    Asadar, procedura de adoptare folosita reprezinta o solutie rapida de natura a contracara efectele negative expuse in prealabil.

    In privinta celei de-a treia conditii, Curtea retine ca legea supusa analizei de constitutionalitate vizeaza stabilirea unor masuri legislative de amploare intr-un domeniu de maxima importanta, respectiv cel al raporturilor de munca, fiind modificate si completate Titlurile I – IV si VI – XIII din Codul muncii. De asemenea, asa cum s-a aratat si mai sus, legea criticata se adreseaza, datorita domeniului reglementat, cvasimajoritatii populatiei tarii, precum si tuturor institutiilor si autoritatilor publice, respectiv persoanelor juridice romane sau straine care activeaza pe teritoriul Romaniei.

    In fine, in ceea ce priveste cel de-al patrulea criteriu mentionat, Curtea observa ca aplicarea legii criticate este imediata. Astfel cum s-a aratat in Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, precitata, Guvernul nu poate prevedea in textul legii termene scurte de intrare in vigoare, pentru a putea folosi procedura angajarii raspunderii in mod discretionar. In speta, insa, prevederea datei de intrare in vigoare a legii nu este animata de motive subiective, ci se doreste ca legea criticata sa constituie un raspuns rapid si energic la cerintele economice curente. Curtea constata ca data intrarii in vigoare a legii nu a fost stabilita pentru a fi, in mod formal, imediata, din contra, aceasta conditie de temporalitate este sustinuta in mod obiectiv si rational de natura implicatiilor sale economice, dar si sociale.

    In concluzie, raportat la cele 4 criterii analizate, Curtea constata ca angajarea raspunderii Guvernului asupra legii criticate corespunde cerintelor art. 114 din Constitutie.

    I.3. Cu privire la sustinerile privind inexistenta avizului Consiliului Economic si Social, Curtea observa ca acesta a fost solicitat prin Adresa nr. 4.888 din 24 februarie 2011 a Secretariatului General al Guvernului. Chiar daca avizul nu a fost emis de catre Consiliul Economic si Social din lipsa de cvorum, Guvernul, prin solicitarea avizului, a respectat prevederile constitutionale ale art. 141. Este obligatia Consiliului Economic si Social sa avizeze proiectele de acte normative care vizeaza sfera sa de competenta, iar neindeplinirea acestei atributii mai ales in privinta actelor normative cu un impact social major constituie o intelegere gresita a rolului sau legal si constitutional, fara a fi insa afectata constitutionalitatea legii asupra careia nu a fost dat avizul Consiliului Economic si Social.

    I.4. Referitor la sustinerea potrivit careia Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii ar fi viciata in raport cu dispozitiile constitutionale referitoare la autonomia organizarii si functionarii Camerelor Parlamentului si cele privind caracterul public al sedintelor celor doua Camere, Curtea constata ca argumentele de neconstitutionalitate vizeaza, mai degraba, hotararea Birourilor permanente prin care s-a decis caracterul secret al sedintelor decat legea supusa examinarii. Astfel, autorii obiectiei arata ca aceasta hotarare s-a luat cu incalcarea dispozitiilor regulamentare care prevad modul in care Camerele pot dispune ca anumite sedinte sa fie secrete. Or, o eventuala incalcare a dispozitiilor regulamentelor celor doua Camere ale Parlamentului prin hotararea Birourilor permanente nu poate constitui obiect al analizei Curtii Constitutionale in temeiul art. 146 lit. a) din Constitutie. In acest context, trebuie amintit si faptul ca art. 68 alin. (2) din Constitutie prevede posibilitatea Camerelor de a hotari ca anumite sedinte sa fie secrete, fara a detalia insa modalitatea in care se va lua o astfel de hotarare.

    II.1. Analizand criticile de neconstitutionalitate intrinseca formulate, Curtea retine ca o prima problema invocata de autorii sesizarii priveste, in esenta, restrangerea protectiei sociale a statului fata de salariati, in sensul instituirii unor masuri care ii dezavantajeaza pe acestia, afectandu-le drepturile de care au beneficiat pana in prezent. In acest sens, sunt invocate modificarile aduse art. 16 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 52 alin. (1) lit. d), art. 129 si art. 150 alin. (2) din Codul muncii.

    Examinand aceste dispozitii, Curtea constata urmatoarele:

    – Schimbarea opticii legiuitorului in sensul ca forma scrisa sa fie o cerinta ad validitatem a contractului individual de munca nu poate duce in niciun caz la concluzia potrivit careia statul a creat un dezechilibru intre partile cocontractante. Este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili conditiile cerute in vederea incheierii unui contract indiferent de natura acestuia. Aceasta competenta a legiuitorului trebuie corelata cu faptul ca stabilirea in materie de contracte a unor exceptii de la principiul consensualismului prevazut de art. 942 din Codul civil trebuie sa fie justificata in mod obiectiv si rezonabil. Raportat la acest aspect, Curtea apreciaza ca incheierea in forma scrisa a contractului de munca este justificata de combaterea unor practici ale angajatorilor prin care, profitand de faptul ca forma scrisa a contractului de munca era doar un instrumentum probationis, se sustrageau de la plata impozitelor si taxelor datorate bugetului de stat sau bugetului asigurarilor sociale de stat datorate prin efectul incheierii contractului de munca. O atare conduita se reflecta negativ si in planul protectiei sociale a angajatului care nu beneficia de stagiu de cotizare pentru perioadele lucrate neinregistrate de catre angajator la autoritatile competente si nici de asigurare de sanatate sau sociala.

    Mai mult, legiuitorul a adoptat si masuri de acompaniere a modificarii preconizate la art. 16 din Codul muncii, in sensul responsabilizarii celor doua parti cocontractante. Astfel, dispozitiile art. 276 alin. (1) lit. e) si e^1) si art. 279^1 alin. (3) din Codul muncii, asa cum sunt reglementate de Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, sanctioneaza ca fiind contraventie ori infractiune, dupa caz, incalcarea de catre angajator a obligatiei de a incheia contractul individual de munca, in conditiile legii.

    De altfel, Curtea, in jurisprudenta sa, a subliniat importanta prevederilor referitoare la incheierea contractului individual de munca in forma scrisa. In acest sens, prin Decizia nr. 418 din 3 mai 2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 346 din 22 mai 2007, a statuat ca “existenta contractului previne comportamentul abuziv al angajatorului, dar si atitudinea incorecta a salariatului in indeplinirea sarcinilor pentru care s-a angajat. Incadrarea in munca doar cu forme legale, pe baza unor contracte individuale de munca, asigura atat cunoasterea, cat si exercitarea obligatiilor legale ce le revin celor care folosesc forta de munca salariala”. Practic, si din decizia enuntata transpare necesitatea unei schimbari de optica in privinta modului de incheiere a contractului individual de munca, intrucat sintagma “incadrarea in munca doar cu forme legale” se distinge de situatia in care raporturile de munca se desfasoara in contra sau cu incalcarea legii. Or, ceea ce se desfasoara impotriva legii nu poate fi acceptat nici in domeniul raporturilor de munca, unde, pe langa angajat si angajator, un rol precumpanitor, dar conex, il are statul prin prisma acordarii in viitor a pensiei sau a altor forme de ajutor social, precum si a asistentei medicale.

    – Referitor la modificarea art. 31 alin. (1) din Codul muncii, prin efectul careia este marita perioada de proba de la 30 la 90 de zile in privinta functiilor de executie si de la 90 la 120 de zile in privinta functiilor de conducere, Curtea observa ca aceasta solutie legislativa impune perioade relevante prin prisma angajatorului, in care acesta sa poata evalua corespunderea profesionala a angajatului pentru postul in cauza. Fixarea acestor perioade maximale da posibilitatea angajatorului de a aprecia in mod obiectiv prestatia profesionala a angajatului. In cazul in care decizia angajatorului se contureaza intr-un interval mai scurt decat cel pus la dispozitie de lege, nimic nu il impiedica pe acesta sa incheie un contract individual de munca pe perioada nedeterminata sau determinata, dupa caz.

    – In ceea ce priveste dispozitiile art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, asa cum au fost modificate prin legea criticata, Curtea constata ca acestea dau posibilitatea angajatorului de a suspenda contractul individual de munca si in situatia in care are loc o reducere temporara a activitatii sale. O atare reducere nu este una pur subiectiva, in sensul ca ar depinde in exclusivitate de vointa angajatorului, ci ea trebuie integrata in contextul cuprinsului normativ al textului criticat, astfel incat angajatorul va putea suspenda contractul individual de munca numai daca exista un motiv obiectiv in acest sens, ce nu depinde de vointa sa exclusiva. Daca in mod obiectiv angajatorul nu ar mai face fata economic exigentelor pietei si, desi si-ar reduce activitatea, el ar fi obligat in continuare sa plateasca salariile angajatilor pentru munca ce nu mai este prestata, s-ar ajunge la situatia in care dreptul acestuia de proprietate sa fie lezat in mod iremediabil. In acelasi sens sunt, mutatis mutandis, si considerentele Deciziei Curtii Constitutionale nr. 1.276 din 12 octombrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 746 din 9 noiembrie 2010, in care s-a statuat ca, “in lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneratii care sa faca abstractie de aceasta situatie concreta si obiectiva.”

    In acelasi timp, prevederea expresa a posibilitatii suspendarii raporturilor de munca este de natura a preveni masura mai drastica a disponibilizarilor pentru perioada in care angajatorul se confrunta cu probleme economice, tehnologice, structurale sau altele similare acestora.

    Mai mult, masura dispusa poate fi cenzurata de instanta judecatoreasca.

    Astfel, nu se poate sustine ca angajatul ar avea o protectie mai redusa din partea statului in urma adoptarii acestei masuri legislative.

    – In privinta modificarilor aduse art. 129 din Codul muncii, Curtea constata ca acestea restrang, intr-adevar, o parte dintre garantiile de care se bucurau salariatii in ceea ce priveste contributia la elaborarea normelor de munca si care constituiau o expresie a prevederilor art. 9 din Constitutie, dupa cum se arata si prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Prin urmare, potrivit noii reglementari, sindicatul ori reprezentantul salariatilor este doar consultat de catre angajator cu prilejul elaborarii normelor de munca, fara a mai avea, insa, drept de opozitie. Aceasta restrangere a drepturilor salariatilor cu efectul potentarii pozitiei angajatorului in raporturile de munca reprezinta insa o expresie a marjei de apreciere a legiuitorului, fara sa fie incalcate dispozitiile art. 9 din Constitutie. In continuare se mentine rolul organizatiilor sindicale, precum si dreptul lor de a-si exercita liber activitatea, chiar daca nu mai au un drept de veto in privinta elaborarii normelor de munca, tocmai pentru ca activitatea economica a angajatorului nu este condusa de catre sindicat. Desigur, in masura in care angajatorul elaboreaza norme de munca absurde, acestea se vor reflecta in contractele individuale de munca ale angajatilor si, in acest fel, pot aparea conflicte de munca ce vor fi transate de instantele judecatoresti.

    – In fine, in ceea ce priveste critica de neconstitutionalitate ce vizeaza modificarile aduse art. 150 alin. (2) din Codul muncii, Curtea constata, de asemenea, ca si aceasta este neintemeiata. Astfel, cererea de concediu fara plata pentru formare profesionala are in vedere in mod exclusiv doua parti: salariatul si angajatorul. Faptul ca, in noua viziune a legii, nu mai este nevoie de acordul sindicatului nu inseamna ca nivelul de protectie al angajatului scade, ci se repozitioneaza mai degraba rolul sindicatului in relatia salariat – angajator, fara a se afecta insa prevederile art. 9 din Constitutie. De altfel, nici in acest caz refuzul angajatorului nu poate fi discretionar, ci doar justificat de perspectiva afectarii grave a activitatii. In plus, si in acest caz, un refuz nejustificat al angajatorului poate fi contestat in fata instantei de judecata.

    Curtea constata ca, in privinta criticilor ce vizeaza modificarile aduse art. 52 alin. (1) lit. d), art. 129 si art. 150 alin. (2) din Codul muncii, prevederile art. 41 alin. (5) din Constitutie nu sunt incidente, nefiind vorba despre negocierea si incheierea unor contracte colective de munca.

    Conchizand cu privire la dispozitiile de lege analizate, Curtea retine ca modificarile aduse Codului muncii nu sunt de natura a afecta in mod substantial protectia de care se bucura salariatii potrivit prevederilor Legii fundamentale. Din contra, asa cum s-a aratat, unele masuri, precum prevederea formei scrise ca o forma ad validitatem a contractului individual de munca, tind la ridicarea gradului de protectie a drepturilor salariatilor in raporturile de munca.

    De altfel, in acest context se impune a fi aratat ca rolul pe care trebuie sa-l indeplineasca statul prin instituirea unor masuri de protectie a salariatilor si cresterea calitatii vietii nu are un continut fix, definit. Astfel, acesta poate varia in functie de evolutia economica si sociala, de conditiile concrete in care se desfasoara raporturile de munca. De asemenea, aceasta protectie nu poate face abstractie de drepturile angajatorilor.

    Statul, in functie de necesitatile sociale, poate contribui prin masurile instituite la crearea unui anumit echilibru intre drepturile si interesele partilor implicate in raporturile de munca, echilibru care poate favoriza mai mult sau mai putin una dintre partile implicate dupa cum se impune o protectie sporita a salariatilor ori, din contra, o incurajare a activitatii economice.

    Toate aceste masuri cad in marja de apreciere a legiuitorului si nu pot fi cenzurate de Curtea Constitutionala decat in masura in care ar aduce atingere insesi substantei drepturilor consacrate la nivel constitutional, ceea ce, asa cum s-a constatat, in speta nu este cazul.

    II.2. In ceea ce priveste modificarea art. 79 alin. (4) din Codul muncii in sensul maririi termenului de preaviz, in special a celui pe care trebuie sa il respecte salariatul cu functie de conducere, Curtea constata, in acord cu cele statuate mai sus, ca legiuitorul dispune de o marja de apreciere in acest domeniu, mai ales ca la incheierea raporturilor de munca si ulterior, pe perioada desfasurarii acestora, partile pot negocia o durata de preaviz mai mica decat cea prevazuta in textul criticat. De asemenea, Curtea nu poate decide daca un termen de 30 de zile sau unul de 45 de zile este mai potrivit, competenta instantei constitutionale angajandu-se numai cand acest termen ar fi unul impovarator si ar produce un dezechilibru inadmisibil in raporturile salariat-angajator.

    II.3. In privinta pretinsei incalcari a principiului egalitatii in drepturi prin modificarile aduse art. 72 alin. (5) din Codul muncii, Curtea retine ca acestea creeaza, intr-adevar, un tratament juridic diferit pentru salariatii din institutiile publice si autoritatile publice in raport cu ceilalti salariati, in sensul in care acestora nu le sunt aplicabile dispozitiile codului referitoare la concedierea colectiva si garantiile care insotesc o asemenea masura. Pentru a conchide, insa, ca aceasta diferenta de tratament aduce atingere dispozitiilor constitutionale care consacra egalitatea in drepturi a cetatenilor este necesar a se analiza daca cele doua categorii de salariati se afla in situatii identice ori comparabile prin prisma normei legale avute in vedere.

    Raportat la speta de fata, Curtea observa ca institutia concedierii colective, cu tot ceea ce aceasta presupune in intelesul Codului muncii, nu se poate aplica la nivelul personalului din institutiile si autoritatile publice, avand in vedere situatia specifica a acestuia. O atare viziune este justificata de faptul ca, asa cum Curtea arata si prin Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, “cei care sunt angajati in raporturi de munca in mediul bugetar sunt legati, in mod esential, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizatiile sau soldele de bugetul public national, de incasarile si de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putand avea consecinte in ceea ce priveste diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizatiile/soldele reprezinta astfel de cheltuieli – mai exact, cheltuieli de personal. In schimb, in mediul privat raporturile de munca sunt guvernate intotdeauna de contractul individual de munca incheiat intre un angajat si un angajator”.

    Cele retinute mai sus nu au semnificatia faptului ca nu se vor putea lua masuri de concediere colectiva la nivelul institutiilor si autoritatilor publice si nici ca eventualele masuri de concediere colectiva pot fi dispuse de catre angajatorul public numai in virtutea propriei vointe si a propriului act de decizie. Din contra, masurile de concediere colectiva in privinta personalului din institutiile si autoritatile publice al carui raport de munca izvoraste in temeiul unui contract individual de munca se vor putea face doar in baza unor reglementari primare speciale, care vor cuprinde masuri de acompaniere corespunzatoare, de natura sa nu discrimineze aceasta categorie de salariati fata de salariatii din mediul privat.

    In aceste conditii, nu se poate sustine incalcarea dispozitiilor art. 16 din Constitutie.

    In ceea ce priveste argumentele autorilor sesizarii privind existenta unei neconcordante a dispozitiilor interne cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislatiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, Curtea retine ca, potrivit jurisprudentei sale, spre exemplu, Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, nu are competenta de a analiza conformitatea dreptului national cu prevederile cuprinse in actele obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene.

    II.4. In privinta modificarilor aduse art. 95 alin. (2) din Codul muncii, autorii obiectiei critica tratamentul discriminatoriu care se instituie intre salariatul temporar si salariatii utilizatorului sub aspectul remunerarii, raportandu-se la dispozitiile art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de munca temporara, privind egalitatea de tratament in ceea ce priveste conditiile de munca si angajare a salariatilor temporari.

    Referindu-se mai intai la aspectele ce privesc competenta instantei de contencios constitutional de a sanctiona un text de lege prin prisma unei eventuale neconcordante a acestuia cu normele legale comunitare, Curtea retine considerentele Deciziei nr. 137 din 25 februarie 2010, precitata, in care a statuat ca o astfel de competenta revine instantei de drept comun, iar nu Curtii Constitutionale.

    Mai mult, precizand competenta sa in aceasta materie, Curtea retine ca nu are atributia de a interpreta normele comunitare pentru a clarifica ori stabili continutul acestora, intrucat aceasta atributie revine Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

    Cu toate acestea, avand in vedere locul pe care reglementarile comunitare il ocupa, potrivit art. 148 alin. (2) din Constitutie, in raport cu legile interne, Curtea este chemata sa invoce in jurisprudenta sa actele obligatorii ale Uniunii Europene de fiecare data cand acestea vor fi relevante cauzei, atat timp cat continutul lor nu este echivoc si nu se solicita o interpretare proprie.

    In speta de fata, insa, asa cum s-a aratat, autorii sesizarii ridica problema constitutionalitatii prin prisma neconcordantei normei interne cu dispozitiile comunitare, astfel ca o asemenea critica nu poate constitui obiect al controlului de constitutionalitate.

    Analizand conformitatea normelor de lege criticate in raport cu dispozitiile Legii fundamentale referitoare la egalitatea in drepturi, Curtea constata ca, prin modificarile aduse art. 95 alin. (2) din Codul muncii, garantia legala pe care o avea salariatul temporar de a fi remunerat pentru fiecare misiune cu un salariu ce nu putea fi inferior celui pe care il primea salariatul utilizatorului, care presta aceeasi munca sau una similara, este inlocuita cu garantia unui salariu minim brut pe tara garantat in plata.

    Noua prevedere nu este de natura sa creeze prin insusi continutul sau un tratament discriminatoriu intre cele doua categorii de salariati. Astfel, textul de lege nu face decat sa stabileasca drepturile salariale minime de care trebuie sa se bucure salariatul temporar, drepturi ce nu sunt diferite, de altfel, de cele garantate salariatului utilizatorului. Norma nu obliga la mai mult, ci lasa partilor posibilitatea de a negocia salariul.

    In ceea ce priveste critica secundara formulata de autorii sesizarii in acest context cu privire la faptul ca art. 94 alin. (2) din Codul muncii, asa cum a fost modificat prin legea criticata, nu mai prevede conditia ca salariatul sa beneficieze intre doua misiuni de un salariu platit de agentul de munca temporar, Curtea constata ca o asemenea sustinere provine din interpretarea izolata a noii reglementari in contextul dat al vechii reglementari. Astfel, daca inainte de modificare, art. 87 din Codul muncii prevedea ca salariatul temporar este incadrat la agentul de munca temporar, fiind astfel angajat si salarizat de catre acesta, modificarile aduse atat art. 87, cat si art. 94 din Codul muncii releva o noua conceptie legislativa in care agentul de munca poate incheia cu salariatul temporar un contract de munca pe durata nedeterminata, aceasta ramanand insa o optiune a partilor. In situatia in care un astfel de contract se incheie, va prevedea si salariul, intrucat acesta este un element constitutiv obligatoriu al contractului, astfel ca mentiunea legala expresa nu mai este necesara. In cazul in care partile nu opteaza pentru incheierea unui astfel de contract, plata unui salariu nu se justifica, intrucat salariatul nu se afla la dispozitia agentului de munca temporar.

    – In privinta modificarilor aduse art. 223 si 229 din Codul muncii, Curtea constata ca ambele texte instituie reglementari identice atat pentru reprezentatii salariatilor, cat si pentru reprezentantii alesi in organele de conducere ale sindicatelor. Autorii sesizarii considera insa ca, in pofida acestei reglementari unitare, incidenta dispozitiilor art. 10 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, care prevad drepturi mai largi pentru reprezentantii alesi in organele de conducere ale organizatiilor sindicale, va face ca, pe viitor, intre cele doua categorii de reprezentanti ai salariatilor sa existe diferente de tratament. Astfel, liderilor sindicali li se vor aplica dispozitiile Legii sindicatelor, in timp ce reprezentantilor salariatilor li se vor aplica dispozitiile mai putin favorabile ale Codului muncii.

    Problema pe care o ridica autorii obiectiei de neconstitutionalitate la rangul de critica de neconstitutionalitate este insa mai degraba una de aplicare si interpretare a legii. Este evident ca, instituind o noua reglementare unitara, diferita de cea anterioara, legiuitorul nu putea avea in vedere, in acelasi timp, si supravietuirea unei norme vechi, de natura sa genereze un tratament diferit, cu efecte discriminatorii. In cazul in care s-ar fi dorit contrariul, modificarea art. 223 alin. (2) din Codul muncii ar aparea atunci ca lipsita de ratiune logica.

    Fara ca aceasta sa afecteze constitutionalitatea textelor de lege puse in discutie, Curtea tine sa sublinieze importanta unei reglementari neechivoce sub aspectul aplicarii legilor in timp, reglementare ce impune abrogarea expresa a tuturor dispozitiilor al caror efect se doreste a fi incetat.

    In concluzie, Curtea retine ca dispozitiile Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii nu instituie tratamente juridice diferite contrare dispozitiilor art. 16 alin. (1) si (2) din Constitutie.

    II.5. In continuare, analizand critica de neconstitutionalitate a dispozitiilor care modifica art. 215 din Codul muncii, Curtea constata ca aceste dispozitii nu tind la modificarea statutului juridic ori a rolului Consiliului Economic si Social, asa cum acesta este consacrat la nivel constitutional. Din contra, sintagma “in scopul realizarii dialogului tripartit la nivel national” nu face decat sa clarifice modalitatea concreta de realizare a dialogului social, determinand subiectii intre care are loc dialogul; astfel, dialogul nu mai apare la nivelul incertitudinilor si intentiilor, ci intre Guvern, patronate si sindicate, in domeniile de competenta ale Consiliului Economic si Social, astfel cum sunt stabilite prin legea sa de organizare si functionare.

    De altfel, art. 141 din Constitutie prevede doar: “Consiliul Economic si Social este organ consultativ al Parlamentului si al Guvernului in domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organica de infiintare, organizare si functionare”, ramanand in sarcina legiuitorului sa dezvolte aceasta dispozitie constitutionala.

    II.6. Cat priveste art. II din legea supusa examinarii, Curtea constata ca acesta contine o reglementare tranzitorie, de natura sa evite, in contextul schimbarilor legislative ce au loc in materia dreptului muncii, perpetuarea ulterior datei de 31 decembrie 2011 a unor prevederi ale contractelor colective de munca ce nu mai sunt conforme legislatiei in vigoare la acea data. Din continutul normativ al aceluiasi text de lege se retine ca legiuitorul ordinar sau delegat va adopta o lege speciala care va reglementa durata pe care vor putea fi incheiate aceste contracte colective de munca dupa 31 decembrie 2011.

    Aceste prevederi nu contin nicio interdictie cu privire la dreptul partilor de a negocia prevederile contractului colectiv de munca valabile pana atunci si de la acel moment inainte.

    Desigur, dreptul la negocieri colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al conventiilor colective sunt garantate de Constitutie. Asa cum s-a subliniat, insa, in mod constant in jurisprudenta Curtii Constitutionale, incheierea conventiilor colective nu se poate face decat cu respectarea legii. In acest sens, pot fi amintite Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, si Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995. Mai mult, Curtea, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a statuat ca dispozitiile art. 41 alin. (5) din Constitutie, privind caracterul obligatoriu al conventiilor colective, nu exclud “posibilitatea legiuitorului de a interveni, din ratiuni de interes general, pentru modificarea unor dispozitii din contractele colective de munca, reglementand solutii care sa raspunda nevoilor sociale existente la un moment dat”.

    In consecinta, Curtea constata ca dispozitiile art. II din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii nu sunt contrare prevederilor Legii fundamentale.

    II.7. In sfarsit, intrucat autorii obiectiei de neconstitutionalitate nu isi motiveaza criticile de neconstitutionalitate in raport cu dispozitiile din actele internationale invocate in sprijinul obiectiei formulate, Curtea nu are competenta de a formula propriile critici la care, ulterior, sa si raspunda. Astfel, o enumerare a actelor internationale pretins incalcate prin legea criticata nu echivaleaza cu o veritabila critica de neconstitutionalitate, nefiind respectate exigentele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

    Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 146 lit. a) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) si al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

    CURTEA CONSTITUTIONALA

    In numele legii

    DECIDE:

    Constata ca dispozitiile art. I pct. 2 referitor la art. 16 alin. (1), pct. 9 referitor la art. 31 alin. (1), pct. 25, pct. 37 referitor la art. 72 alin. (5), pct. 40 referitor la art. 79 alin. (4), pct. 51 referitor la art. 94 alin. (2), pct. 52, 66, 70, 75, 78, 84 si art. II alin. (1) din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, precum si legea in ansamblul sau sunt constitutionale in raport cu criticile formulate.

    Definitiva si general obligatorie.

    Decizia se comunica Presedintelui Romaniei si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

    Dezbaterile au avut loc la data de 23 martie 2011 si la acestea au participat: Augustin Zegrean, presedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lazaroiu, Mircea Stefan Minea, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan si Tudorel Toader, judecatori.