Anularea prevederilor cuprinse in art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003 si art. 3 alin. (2) din HG nr. 978/2003

In M. Of. nr. 318 din 9 mai 2011 a fost publicata Sentinta civila nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curtii de Apel Cluj, Sectia comerciala, de contencios administrativ si fiscal prin care s-a dispus anularea prevederilor cuprinse in art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977/2003 si art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 978/2003.

Din cuprins:

    Pe rol, in rejudecare, se afla actiunea in contencios administrativ formulata de reclamanta Societatea Comerciala “New Vissa” – S.R.L. in contradictoriu cu paratul Guvernul Romaniei si intervenienta Societatea Romana de Radiodifuziune, avand ca obiect anulare acte emise de autoritatile de reglementare – Hotararea Guvernului nr. 977/2003 si Hotararea Guvernului nr. 978/2003 – rejudecare Dosar nr. 1.429/33/2009.

    Reclamanta a inregistrat la dosar in data de 27 aprilie 2010 concluzii scrise.

    Mersul dezbaterilor, sustinerile si concluziile partilor au fost consemnate in incheierea de sedinta din data de 20 aprilie 2007, cand pronuntarea hotararii s-a amanat pentru termenul de azi, incheiere de sedinta care face parte integranta din prezenta hotarare.

    CURTEA,

    Prin Decizia civila nr. 4.560 din 22 octombrie 2009, pronuntata in Dosarul nr. 1.249/33/2008, s-au admis recursurile declarate de Guvernul Romaniei si Societatea Romana de Radiodifuziune impotriva Sentintei nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curtii de Apel Cluj – Sectia comerciala, de contencios administrativ si fiscal.

    S-a casat sentinta atacata si s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.

    In motivare se arata ca, prin actiunea inregistrata la data de 25 septembrie 2008, pe rolul Curtii de Apel Cluj – Sectia comerciala, de contencios administrativ si fiscal, reclamanta Societatea Comerciala “New Vissa” – S.R.L. a solicitat in contradictoriu cu paratul Guvernul Romaniei anularea prevederilor cuprinse in art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si anularea prevederilor cuprinse in art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.

    Reclamanta a aratat in esenta ca prin actele normative contestate s-a stabilit ca societatile comerciale cu sediul in Romania au obligatia de a plati pentru sediul social o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune si televiziune, indiferent daca sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.

    Obligativitatea platii taxelor pentru serviciul public de radio si televiziune ar trebui instituita doar in sarcina persoanelor juridice care detin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce de altfel rezulta si din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, precum si ale art. 40 alin. (2) din Legea finantelor publice (Legea nr. 500/2002).

    La data de 21 octombrie 2008, Societatea Romana de Radiodifuziune a formulat cerere de interventie in interesul paratului Guvernul Romaniei.

    Prin Sentinta nr. 64 din 16 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis actiunea formulata de reclamanta Societatea Comerciala “New Vissa” – S.R.L., a anulat prevederile cuprinse in art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 si art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003 si a anulat ca netimbrata cererea de interventie accesorie formulata de Societatea Romana de Radiodifuziune.

    In motivarea sentintei, instanta de fond a retinut faptul ca art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, prevede o taxa pentru serviciile publice de radio si televiziune doar in sarcina persoanelor fizice si juridice beneficiare, respectiv in sarcina celor care “beneficiaza” in diferite modalitati de aceste servicii.

    Pentru a retine aceste aspecte, instanta de fond s-a prevalat de Decizia Curtii Constitutionale nr. 297/2004, potrivit careia conformitatea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 cu dispozitiile constitutionale a fost stabilita avandu-se in vedere faptul ca “plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toti beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice”, fiind vorba de “o ocrotire in mod egal a proprietatii, indiferent de titular”.

    Pe de alta parte, pentru dezlegarea chestiunii litigioase, instanta de fond face aplicarea interpretarii gramaticale a dispozitiilor legale a caror anulare se solicita si ajunge la concluzia ca notiunea de “beneficiar” din cadrul art. 40 al Legii nr. 41/1994, republicata, include persoanele fizice sau juridice in folosul carora se presteaza efectiv cele doua servicii si ca doar aparent exceptia de la plata acestor taxe este instituita numai pentru persoanele fizice, deoarece nu este exclusa aplicarea acestei exceptii si pentru persoanele juridice.

    Curtea a concluzionat ca prevederile cuprinse in art. 3 alin. (1) din Hotararea Guvernului nr. 977/2003 si Hotararea Guvernului nr. 978/2003 instituie derogari de la dispozitiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, negand dreptul persoanelor juridice de a beneficia de neplata taxei pentru serviciile publice de radio si televiziune in cazul in care acestea nu detin receptoare radio/TV, motiv pentru care nu a putut fi primita interpretarea conform careia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari pentru toate persoanele juridice cu sediul in Romania, neconditionat de posesia receptoarelor.

    Prima instanta a fost sesizata de reclamanta Societatea Comerciala “New Vissa” – S.R.L. cu cererea prin care a solicitat ca in contradictoriu cu paratul Guvernul Romaniei sa se dispuna anularea prevederilor art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977/2003 si ale art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 978/2003.

    Astfel, cadrul procesual in care se desfasoara procesul a fost fixat de reclamanta, care prin cererea de chemare in judecata a indicat persoana impotriva careia se indrepta pretentiile sale, respectiv Guvernul Romaniei.

    Interesul de a interveni intr-un proces poate sa apartina si tertelor persoane, astfel incat Codul de procedura civila a ingaduit si acestora sa ceara introducerea lor in proces.

    Interventia voluntara este reglementata de art. 49 – 56 din Codul de procedura civila si poate fi definita ca fiind cererea unui tert de a intra intr-un proces pornit de alte parti, pentru a-si apara un drept propriu sau pentru a apara dreptul unei parti din proces.

    In cauza s-a constatat ca prima instanta nu a observat ca s-au formulat doua cereri de interventie de Societatea Romana de Radiodifuziune.

    Astfel, la data de 20 octombrie 2008 s-a depus la dosar o cerere de interventie accesorie trimisa prin fax – fila 41, iar la data de 21 octombrie 2008 o cerere de interventie in interes propriu, filele 55 – 66, insotita de inscrisuri.

    Aceste aspecte au fost consemnate in incheierea de sedinta din data de 12 ianuarie 2008, insa, la termenul urmator cand a ramas in pronuntare, prima instanta nu a analizat cererea de interventie accesorie. Prin hotararea recurata s-a dispus anularea cererii de interventie principala ca netimbrata in temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

    Mai mult, desi erau formulate doua cereri de interventie, era necesar sa fie calificata interventia potrivit dispozitiilor legale, cu toate consecintele ce decurg din acestea.

    Prin cererea de interventie, Societatea Romana de Radiodifuziune nu a solicitat nimic pentru ea, respectiv nu a invocat realizarea sau conservarea unui drept al sau, ci, alaturi de paratul Guvernul Romaniei, prin apararile pe care le-a facut, tinde ca solutia in proces sa se dea in favoarea partii pentru care a intervenit.

    In aceste conditii, daca instanta califica cererea de interventie accesorie, este de observat ca aceasta nu intra sub incidenta Legii nr. 146/1997, nefiind o cerere de chemare in judecata ca interventie principala, ci o simpla aparare formulata in fata primei instante.

    Este de observat ca indiferent ca este vorba de o interventie principala sau una accesorie, in conformitate cu art. 17 din Codul de procedura civila, instanta sesizata avea obligatia de a se pronunta asupra lor.

    Neprocedand in aceasta modalitate, prima instanta nu s-a pronuntat asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizata, cu atat mai mult cu cat interventia accesorie, fiind o aparare, se judeca intotdeauna impreuna cu cererea principala, motiv pentru care, in conformitate cu prevederile art. 312 alin. 5 din Codul de procedura civila, au fost admise recursurile formulate de parata si intervenient, casata hotararea si trimisa cauza spre rejudecare la aceeasi instanta, ocazie cu care au fost avute in vedere aspectele invocate de cele doua recurente, prin motivele ce vizau nelegalitatea conform art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila asupra fondului litigiului.

    Dupa casarea cu trimitere cauza a fost inregistrata pe rolul Curtii sub Dosarul nr. 164/33/2010.

    Examinand actiunea formulata prin prisma motivelor invocate, Curtea retine urmatoarele:

    Prin actiunea formulata reclamanta solicita anularea prevederilor cuprinse in art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum si a prevederilor art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, sustinand ca acestea vin in contradictie cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune si cu prevederile art. 2 alin. (40) din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice.

    Reclamanta arata ca obligativitatea platii taxelor pentru serviciul public de radio si televiziune ar trebui instituita doar in sarcina microintreprinderilor romane care detin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce, de altfel, rezulta si din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care precizeaza ca au obligatia de a achita aceasta taxa doar beneficiarii acestor servicii, precum si ale art. 2 alin. (40) din Legea finantelor publice, care defineste “taxa ca fiind suma platita de catre o persoana fizica sau juridica, de regula, pentru serviciile prestate acesteia de catre un agent economic, institutie publica sau serviciu public”.

    Prin Ordonanta nr. 18 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune s-a statuat ca prevederile legale anterior citate vor avea urmatorul cuprins:

    “Art. 40. – (1) Veniturile proprii ale Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune si pentru cel de televiziune, din sume incasate din realizarea obiectului de activitate, precum si din donatii si sponsorizari.

    (2) Toate persoanele fizice si juridice cu domiciliul, respectiv sediul, in Romania sunt obligate sa plateasca o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, in calitate de beneficiari ai acestora.

    (3) Nivelul taxelor pe categorii de platitori, modalitatea de incasare si scutirile de plata se stabilesc prin hotarare a Guvernului.”

    Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune prin art. 1 a statuat in sensul modificarii art. 40 din Legea nr. 41/1994 dupa cum urmeaza:

    “Art. 40. – (1) Veniturile proprii ale Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune provin, dupa caz, din:

    a) sume incasate din realizarea obiectului de activitate;

    b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;

    c) penalitati de intarziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;

    d) sume incasate din publicitate;

    e) sume incasate din amenzi si despagubiri civile;

    f) donatii si sponsorizari;

    g) alte venituri realizate potrivit legii.

    (2) Persoanele fizice cu domiciliul in Romania au obligatia sa plateasca o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, in calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu exceptia celor care declara pe propria raspundere ca nu detin receptoare de radio, respectiv de televiziune, si a celor care, potrivit legii, beneficiaza de scutire de la plata acestor taxe.

    (3) Persoanele juridice cu sediul in Romania, inclusiv filialele, sucursalele, agentiile si reprezentantele acestora, precum si reprezentantele din Romania ale persoanelor juridice straine, au obligatia sa plateasca o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, in calitate de beneficiari ai acestor servicii.

    (4) Cuantumul taxelor prevazute la alin. (1) lit. b), pe categorii de platitori, modalitatea de incasare si scutire de la plata acestora, penalitatile de intarziere, precum si sanctiunile care se aplica in cazul completarii in mod eronat a declaratiei de exceptare de la plata taxelor de catre detinatorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt platitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune si ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotarare a Guvernului.

    (5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contraventiilor, aplicarea sanctiunilor si penalitatilor de intarziere in cazul sustragerii de la plata taxelor prevazute la alin. (1) lit. b) de catre detinatorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabileste prin hotarare a Guvernului.

    (6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune si pentru serviciul public de televiziune familiile si persoanele singure care beneficiaza de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificarile si completarile ulterioare, asociatiile si fundatiile nonprofit, misiunile diplomatice straine si membrii acestora, persoanele fizice abonate la retele de radioamplificare, azilurile de batrani, unitatile din cadrul institutiilor care au competente in domeniul apararii, ordinii publice si sigurantei nationale, unitatile de invatamant de stat prescolar, preuniversitar si universitar, caminele de copii si cresele de stat, pensionarii proveniti din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale caror drepturi au fost stabilite in baza legislatiei anterioare intrarii in vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, pensionarii Societatii Romane de Radiodifuziune si ai Societatii Romane de Televiziune, unitatile de cult apartinand cultelor religioase recunoscute din Romania, precum si alte categorii prevazute de legi speciale.

    (7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune si pentru serviciul public de televiziune decat cele prevazute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotarare a Guvernului.”

    La art. II s-a prevazut ca, in termen de 30 de zile de la intrarea in vigoare a prezentei legi, “Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune si, respectiv, pentru serviciul public de televiziune – catre persoanele care au achitat aceste taxe si care declara pe propria raspundere ca nu detin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune -, modalitatile financiar-contabile de compensare intre Societatea Comerciala de Distributie si Furnizare a Energiei Electrice <<Electrica>> – S.A. si Societatea Romana de Radiodifuziune, respectiv Societatea Romana de Televiziune, precum si sanctiunile pentru cazurile declaratiilor eronate”.

    Conform art. 1 din Legea nr. 41/1994, Societatea Romana de Radiodifuziune si Societatea Romana de Televiziune s-au infiintat ca servicii publice autonome de interes national, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Romane.

    Art. 2 din acelasi act normativ prevede ca Societatea Romana de Radiodifuziune si Societatea Romana de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul in municipiul Bucuresti si isi desfasoara activitatea sub controlul Parlamentului, in conditiile prezentei legi si in conformitate cu conventiile internationale la care Romania este parte.

    Conform prevederilor art. 3, Societatea Romana de Radiodifuziune si Societatea Romana de Televiziune au obligatia sa asigure, prin intreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor si opiniilor, libera comunicare a informatiilor, precum si informarea corecta a opiniei publice, continutul programelor Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune trebuind sa raspunda standardelor profesionale in materie.

    Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 41/1994, Societatea Romana de Radiodifuziune si Societatea Romana de Televiziune, ca servicii publice, in realizarea obiectivelor generale de informare, educatie, divertisment, sunt obligate sa prezinte, in mod obiectiv, impartial, realitatile vietii social-politice si economice interne si internationale, sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice, sa promoveze, cu competenta si exigenta, valorile limbii romane, ale creatiei autentice culturale, stiintifice, nationale si universale, ale minoritatilor nationale, precum si valorile democratice, civice, morale si sportive, sa militeze pentru unitatea nationala si independenta tarii, pentru cultivarea demnitatii umane, a adevarului si justitiei. In indeplinirea atributiilor pe care le au, Societatea Romana de Radiodifuziune si Societatea Romana de Televiziune trebuie sa respecte principiile ordinii constitutionale din Romania.

    Prin Hotararea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, in temeiul art. 107 din Constitutie si al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune, republicata, cu modificarile ulterioare, s-a statuat la art. 1 ca “persoanele fizice cu domiciliul in Romania, cu exceptia celor care declara pe propria raspundere ca nu detin receptoare radio, au obligatia sa plateasca o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune”.

    Art. 2 din Hotararea Guvernului nr. 977/2003 prevede ca “taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune se plateste pe familie. Prin familie, in intelesul prezentei hotarari, se intelege: sotul, sotia, copiii, precum si orice alte persoane, in cazul in care locuiesc in comun si gospodaresc impreuna”.

    Conform prevederilor art. 3 din Hotararea Guvernului nr. 977/2003 “persoanele juridice cu sediul in Romania, care se incadreaza in categoria microintreprinderilor potrivit prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microintreprinderilor, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 111/2003, cu modificarile ulterioare, au obligatia sa plateasca pentru sediul social o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul in Romania, inclusiv filialele acestora, precum si sucursalele si celelalte subunitati ale lor fara personalitate juridica si sucursalele sau reprezentantele din Romania ale persoanelor juridice straine, au obligatia sa plateasca o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune.”

    Potrivit prevederilor art. 1 din Hotararea Guvernului nr. 978/2003 “persoanele fizice cu domiciliul in Romania, cu exceptia celor care declara pe propria raspundere ca nu detin receptoare TV, au obligatia sa plateasca o taxa lunara pentru serviciul public de televiziune.”

    Art. 2 din acelasi act normativ statueaza ca “taxa lunara pentru serviciul public de televiziune se plateste pe familie. Prin familie, in intelesul prezentei hotarari, se intelege: sotul, sotia, copiii, precum si orice alte persoane, in cazul in care locuiesc in comun si gospodaresc impreuna. Taxa lunara pentru serviciul public de televiziune se plateste si de catre persoanele fizice care locuiesc singure”.

    Conform dispozitiilor art. 3 din Hotararea Guvernului nr. 978/2003 “persoanele juridice cu sediul in Romania, care se incadreaza in categoria microintreprinderilor (…) au obligatia sa plateasca pentru sediul social o taxa lunara pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul in Romania, inclusiv filialele acestora, precum si sucursalele si celelalte subunitati ale lor fara personalitate juridica si sucursalele sau reprezentantele din Romania ale persoanelor juridice straine, au obligatia sa plateasca o taxa lunara pentru serviciul public de televiziune”.

    Art. 4 din acelasi act normativ prevede ca “valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de platitori, sunt prevazute in anexa care face parte integranta din hotarare”.

    Legea nr. 500/2002 in art. 40 defineste taxa ca fiind suma platita de catre o persoana fizica sau juridica, de regula, pentru serviciile prestate acesteia de catre un agent economic, o institutie publica sau un serviciu public.

    Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curtii Constitutionale s-a retinut ca prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligatia persoanelor juridice romane sau straine cu sediul in Romania de a plati, in calitate de beneficiari, o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.

    S-a relevat ca art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, stabileste ca veniturile proprii ale Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune provin, intre altele, si din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, asa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face si obiectul exceptiei de neconstitutionalitate, taxele sunt datorate de catre subiectele de drept acolo mentionate, “in calitate de beneficiari ai acestor servicii”. Asadar, obligatia prevazuta de text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza, in diferite modalitati, de serviciile publice respective si, in consecinta, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi retinuta.

    De altfel, cu privire la constitutionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, Curtea Constitutionala s-a mai pronuntat si prin raportare la art. 56 alin. (2) si art. 44 alin. (2) din Constitutie, republicata. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statueaza ca dispozitiile de lege criticate reglementeaza pentru serviciile publice de radiodifuziune si de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigura “autonomia financiara, ca premisa a organizarii lor autonome”, ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constitutie, republicata. Prin aceeasi decizie s-a retinut, de asemenea, ca taxa instituita de text nu este contrara nici dispozitiilor constitutionale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea in mod egal a proprietatii, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toti beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.

    Asadar controlul de constitutionalitate realizat pe calea rezolvarii exceptiei de neconstitutionalitate este un control de conformitate cu dispozitiile Constitutiei, dar si unul de stricta conformare cu aceste dispozitii.

    Autoritatea de jurisdictie constitutionala din Romania a examinat constitutionalitatea acestor prevederi statuand ca ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentala privind ocrotirea in mod egal a proprietatii, cata vreme textul in discutie se interpreteaza in sensul ca obligatia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiaza de aceste servicii.

    Notiunea de “beneficiar” a fost definita ca fiind: persoana, colectivitate sau institutie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoana fizica sau juridica in folosul careia se realizeaza o actiune; cel care beneficiaza de ceva; persoana, institutie etc. pentru care se face o lucrare; persoana, intreprindere, institutie pentru care se executa o lucrare, se presteaza diferite servicii.

    Prin interpretarea normelor de drept civil se intelege operatiunea logic-rationala de stabilire a continutului si sensului normelor de drept civil.

    Hotararile Guvernului dau expresie unei competente originare a Guvernului, strict limitata si decurgand din insasi natura functiei pe care acesta o indeplineste. Legile fiind adoptate de catre Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, ii revine numai organizarea executarii legilor, scop in care emite hotarari tocmai pentru a face o lege cat mai clara si a o aplica cat mai corect. O hotarare a Guvernului nu poate deci decat sa precizeze si sa asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.

    Prin interpretarea oficiala se intelege interpretarea facuta in exercitarea atributiilor ce ii revin legii de un organ de stat.

    In controlul de constitutionalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instanta de contencios constitutional a dat indirect o interpretare oficiala jurisdictionala, rezolvand exceptia de neconstitutionalitate prin raportarea acestei norme la dispozitiile cuprinse in Legea fundamentala, norma care a fost interpretata din perspectiva sa gramaticala. Astfel, Curtea Constitutionala a aratat ca textul nu contravine Constitutiei cata vreme interpretarea oficiala facuta de Parlament in activitatea de legiferare a vizat notiunea de “beneficiar” al acestor servicii publice, in sensul gramatical.

    Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, Curtea a considerat ca este necesar sa se realizeze mai intai interpretarea normei cuprinse in art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.

    Curtea a avut in vedere ca intr-o interpretare gramaticala aceasta norma juridica instituie obligativitatea platii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, si anume a acelor entitati in folosul carora se realizeaza actiunea de informare de catre cele doua servicii publice.

    Nu numai interpretarea gramaticala conduce la aceasta concluzie, ci si o interpretare logica si sistematica a acestor dispozitii, care implica lamurirea intelesului lor tinandu-se cont de legaturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelasi act normativ sau din alte acte normative.

    Se recunoaste dreptul societatilor comerciale de a-si suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendarii temporare a activitatii, entitatea nu mai desfasoara niciun fel de activitati menite sa conduca la realizarea obiectului social. In acest context nu are interesul ca entitate sa se expuna actiunii de informare realizata de catre cele doua servicii publice.

    Tot agentilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizarii ca nu desfasoara activitate la sediul social, context in care nu mai este necesara verificarea intrunirii conditiilor privind autorizarea functionarii in acele spatii.

    Daca admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfasoara activitate entitatea nu poate beneficia in locatia respectiva de cele doua servicii publice.

    A interpreta norma in discutie in sensul ca societatile comerciale datoreaza aceasta taxa chiar daca nu beneficiaza in mod direct de aceste servicii si nu detin receptoare menite sa transmita informatia inseamna a goli de continut celelalte dispozitii din normele juridice comerciale speciale care le confera acestor entitati dreptul de a nu desfasura niciun fel de activitate pe o perioada limitata de timp.

    Norma juridica trebuie interpretata in sensul aplicarii ei si, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga.

    Interpretarea gramaticala a notiunii de “beneficiar” include persoanele fizice sau juridice in folosul carora se presteaza efectiv cele doua servicii publice.

    Particularul in favoarea caruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat sa sustina prin contributia personala activitatea unui serviciu public si nu este admisibil ca dreptul sau constitutional la informare sa fie transformat indirect intr-o obligatie.

    Art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent exceptii de la plata acestor taxe “numai in ceea ce priveste persoanele fizice”, insa aceasta norma trebuie interpretata coroborat, tinandu-se cont de intelesul termenilor utilizati, de legatura dintre acesti termeni si de constructia frazei.

    Este evident ca sfera de aplicare a scutirii lor trebuie sa acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari in sensul gramatical al acestui termen.

    De aceea, exceptia prevazuta in cazul persoanelor fizice nu impiedica aplicarea logica a acestei scutiri si in privinta persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri si in ipoteza reglementata la alin. (3) al aceluiasi articol. Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distinctie in privinta scutirilor intre persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului in discutie in maniera evocata de Guvern ar fi neconforma cu dreptul garantat in art. 1 din Primul Protocol aditional si ar denatura sensul interpretarii jurisdictionale realizate indirect pe calea contenciosului constitutional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate in situatii similare cu persoanele fizice carora li se recunoaste acest drept nu vizeaza un scop legitim, constituind practic o ingerinta in dreptul de proprietate al celor dintai, ingerinta care nu se justifica nici prin proportionalitate, nici prin scop, neexistand un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat de Executiv prin masura care priveaza de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera – S.A. si altii impotriva Belgiei, Hotararea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).

    Art. 4 din Legea nr. 24/2000 stabileste ierarhia actelor normative, statuand ca actele normative date in executarea legilor, ordonantelor sau a hotararilor Guvernului se emit in limitele si potrivit normelor care le ordona.

    In activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor doua hotarari, Guvernul trebuia sa precizeze si sa asigure o corecta aplicare a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

    Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel putin egal cu cel al reglementarii de baza.

    Prevederile cuprinse in art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977/2003, nr. 978/2003 instituie derogari de la dispozitiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negand dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de conditia detinerii de receptoare radio si TV.

    In interpretarea data de Guvern se denatureaza insusi sensul notiunii de “taxa” asa cum e ea definita in Legea finantelor publice, ca fiind suma platita de o persoana fizica/juridica pentru serviciile prestate acesteia de catre un serviciu public etc.

    Nu poate fi primita interpretarea conform careia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio si, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul in Romania, fara a conditiona aceasta de posesia receptoarelor.

    Faptul ca au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 este lipsit de relevanta.

    Acest text, in forma adoptata prin Legea nr. 553/2003, nu exclude dreptul de scutire a entitatilor care justifica in mod obiectiv ca nu datoreaza aceasta taxa intrucat nu detin receptoarele necesare pentru perceperea informatiei ori care demonstreaza ca temporar nu desfasoara activitatea in scopul careia s-au constituit.

    Concluzia este logica, cu atat mai mult cu cat taxa se incaseaza de Societatea Comerciala de Distributie si Furnizare a Energiei Electrice – S.A., prin filialele sale, in calitate de mandatar al Societatii Romane de Televiziune, fiind mai mult decat indoielnic sa se perceapa in conditiile in care, spre exemplu, o entitate care nu desfasoara activitate la sediul social ori care are suspendata temporar activitatea sa nu beneficieze de serviciile societatii de furnizare a energiei electrice, dar sa datoreze taxa pentru cele doua servicii publice, in special a serviciului de televiziune ce, de principiu, presupune un consum de energie.

    Imprejurarea ca aceasta taxa se regaseste in legislatia si practica europeana in domeniu nu este in masura sa confere legitimitate acestor dispozitii ale celor doua hotarari ale Guvernului atacate.

    Nu se poate sustine ca plata taxei radio de catre persoanele juridice reprezinta in fapt o aplicare a dispozitiilor constitutionale care garanteaza dreptul la informare al cetatenilor prin asigurarea surselor de finantare a principalelor mijloace de informare: radio si televiziunea publica. Asa cum am mai aratat, acest drept constitutional la informare nu poate fi transformat intr-o obligatie, subiectele de drept avand facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute in Legea fundamentala.

    Faptul ca Comisia Europeana a precizat ca obligatia de a plati o taxa de licenta prin factura de electricitate constituie o problema de drept national si imprejurarea ca statele membre au fost indemnate sa sprijine serviciile publice de radiodifuziune ori ca statele membre beneficiaza de o larga marja de apreciere in ceea ce priveste organizarea si finantarea serviciului public de radiodifuziune nu confera legitimitate dispozitiilor art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977/2003 si Hotararea Guvernului nr. 978/2003.

    Dispozitiile Tratatului nu aduc atingere competentei statelor membre de a participa la functionarea serviciului public de radiodifuziune in masura in care finantarea se acorda organismelor de radiodifuziune, cu scopul ca acestea sa isi indeplineasca misiunea de serviciu public, asa cum a fost ea definita si organizata in fiecare stat membru.

    Or, in dispozitiile interne s-a stabilit in mod clar ca aceasta taxa incumba numai beneficiarilor celor doua servicii publice, notiunea de “beneficiar” fiind atribuita, atat in interpretarea oficiala, cat si in interpretarea gramaticala, logica si sistematica, “numai subiectelor care sunt in mod direct destinatarii acestor servicii”.

    Din aceasta perspectiva, cele doua hotarari ale Guvernului nu au aplicat in art. 3 alin. (2) in mod corect dispozitiile art. 40 din Legea nr. 41/1994.

    Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, in baza dispozitiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se va admite actiunea si se va dispune anularea prevederilor cuprinse in art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977/2003, precum si in art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 978/2003. In temeiul art. 23 din aceeasi lege, se va dispune publicarea prezentei sentinte in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, la data ramanerii irevocabile a prezentei hotarari judecatoresti.

    Cat priveste calificarea cererii de interventie in interes propriu, Curtea noteaza ca Legea contenciosului administrativ nu se opune ca autoritatea publica sau particularul care este beneficiarul actului administrativ ce face obiectul de cenzura al instantei de contencios administrativ si care este direct lezat ori vatamat de acesta sa nu poata introduce o astfel de actiune, invocandu-se tocmai lezarea acestui drept ori interes legitim, chiar daca indirect prin demersul judiciar respectiv se sprijina si pozitia autoritatii publice autoare a actului administrativ contestat.

    Din aceasta perspectiva, Curtea a calificat demersul intervenientei ca o interventie in interes propriu, cu toate consecintele juridice ce decurg dintr-o astfel de calificare.

    Una din consecinte relevata in prezenta cauza este aceea ca in raport de solutia data actiunii principale se va solutiona si cererea de interventie in interes propriu, intre aceste cereri fiind o stransa legatura de cauzalitate.

    Asa fiind, in temeiul art. 50 si urmatoarele din Codul de procedura civila, raportate la art. 28 alin. (1) corelat cu art. 1 si urmatoarele din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge si cererea de interventie in interes propriu.

    PENTRU ACESTE MOTIVE

    In numele legii

    DECIDE:

    Admite actiunea reclamantei Societatea Comerciala “New Vissa” – S.R.L. Cluj, cu sediul procesual ales in str. Pavel Rosca nr. 1, apartamentul 7, judetul Cluj, impotriva paratului Guvernul Romaniei, cu sediul in Bucuresti, Piata Victoriei nr. 1, si in consecinta:

    Dispune anularea prevederilor cuprinse in art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 si a art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 978/2003.

    Respinge cererea de interventie formulata de Societatea Romana de Radiodifuziune, cu sediul in Bucuresti, str. General Berthelot nr. 60 – 64.

    Dispune publicarea, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.

    Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.

    Pronuntata in sedinta publica din data de 27 aprilie 2010.

Adauga comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Informații suplimentare

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close