RIL admis. Decizia ICCJ nr. 13/2011
In M. Of. nr. 794 din 9 noiembrie 2011 a fost publicata Decizia nr. 13/2011 a ICCJ – Completul competent sa judece recursul in interesul legii.
Din cuprins:
Completul competent sa judece recursul in interesul legii ce formeaza obiectul Dosarului nr. 15/2011 este constituit conform dispozitiilor art. 414^4 alin. 3 din Codul de procedura penala, modificat si completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la dispozitiile art. 27^2 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.
Sedinta completului este prezidata de doamna Rodica Aida Popa, vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
La sedinta de judecata participa magistratul-asistent din cadrul Sectiilor Unite, doamna Alina Gabriela Paun, desemnat in conformitate cu dispozitiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.
Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii a luat in examinare recursul in interesul legii formulat de catre procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie prin Sesizarea nr. 19.568/4620/III-5/2010, “in vederea interpretarii si aplicarii unitare a dispozitiilor art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedura penala referitor la calitatea procesuala a Agentiei Nationale de Integritate de persoana ale carei interese legitime sunt vatamate, respectiv dreptul Agentiei de a ataca solutiile de netrimitere in judecata”.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii invederand ca exista jurisprudenta neunitara in sensul ca unele instante au stabilit ca Agentia Nationala de Integritate are calitatea procesuala de persoana ale carei interese legitime sunt vatamate, respectiv dreptul Agentiei de a formula plangere in fata judecatorului impotriva solutiilor de netrimitere in judecata dispuse de procuror, iar, dimpotriva, altele au respins, ca inadmisibile, plangerile intemeiate pe dispozitiile art. 278^1 din Codul de procedura penala, statuand ca Agentia Nationala de Integritate nu are calitate procesuala.
A fost aratata opinia procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, in sensul ca Agentia Nationala de Integritate are calitatea procesuala de persoana ale carei interese legitime sunt vatamate si, in consecinta, are dreptul de a formula plangere, in conformitate cu dispozitiile art. 278^1 din Codul de procedura penala, impotriva solutiilor de netrimitere in judecata dispuse de procuror.
Vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, doamna judecator Rodica Aida Popa, a declarat dezbaterile inchise, iar completul de judecata a ramas in pronuntare asupra recursului in interesul legii.
INALTA CURTE,
deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitara
Prin recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a aratat ca, in practica judiciara nationala, nu exista un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului daca, in aplicarea dispozitiilor art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedura penala, Agentia Nationala de Integritate are calitatea procesuala de persoana ale carei interese legitime sunt vatamate, respectiv dreptul Agentiei de a ataca solutiile de netrimitere in judecata.
2. Examenul jurisprudential
Prin recursul in interesul legii se arata ca, in urma verificarii jurisprudentei la nivel national, cu privire la stabilirea faptului daca “Agentia Nationala de Integritate are calitatea procesuala de persoana ale carei interese legitime sunt vatamate, respectiv dreptul Agentiei de a ataca solutiile de netrimitere in judecata” a fost relevata o practica neunitara.
3. Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti
3.1. Intr-o prima orientare a practicii, unele instante au apreciat ca Agentia Nationala de Integritate are calitate procesuala pentru a formula plangere, in conformitate cu dispozitiile art. 278^1 din Codul de procedura penala, si au trecut la analiza cauzei pe fond.
Desi aceasta solutie pare majoritara, cel putin potrivit anexelor prezentate de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie in sustinerea recursului (40 din cele 46 de anexe), s-a observat ca doar in doua dintre hotararile prezentate a fost ridicata problema admisibilitatii plangerii formulate de Agentia Nationala de Integritate impotriva solutiei de neincepere a urmaririi penale, insa aceasta fie nu a fost tratata in motivarea hotararii (anexa nr. 4 – Sentinta penala nr. 1.475 din 30 septembrie 2010 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia penala), fie a fost solutionata cu o motivare lapidara (care in esenta face trimitere la dispozitiile art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului – anexa nr. 5 – Sentinta penala nr. 1.206 din 25 iunie 2010 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia penala).
3.2. Intr-o a doua orientare a practicii, alte instante au apreciat ca plangerea Agentiei Nationale de Integritate intemeiata pe dispozitiile art. 278^1 din Codul de procedura penala este inadmisibila (anexele nr. 41 – 46), intrucat aceasta institutie nu justifica un interes legitim, in sensul alin. 1 al art. 278^1 din Codul de procedura penala; imprejurarea ca Agentia Nationala de Integritate are competenta de a sesiza Parchetul nu confera insa acesteia si dreptul de a sesiza instanta in procedura plangerii impotriva actelor procurorului.
4. Opinia procurorului general
Solutia propusa de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie este in sensul primei orientari a jurisprudentei, cu urmatoarele argumente:
a) potrivit dispozitiilor art. 8 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea in exercitarea functiilor si demnitatilor publice, pentru modificarea si completarea Legii nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, precum si pentru modificarea si completarea altor acte normative, “scopul Agentiei este asigurarea integritatii in exercitarea demnitatilor si functiilor publice si prevenirea coruptiei institutionale, prin exercitarea de responsabilitati in evaluarea declaratiilor de avere, a datelor si informatiilor privind averea, precum si a modificarilor patrimoniale intervenite, a incompatibilitatilor si a conflictelor de interese potentiale in care se pot afla persoanele prevazute la art. 1, pe perioada indeplinirii functiilor si demnitatilor publice (…)”.
Acest scop ilustreaza interesul legitim public al Agentiei, conferit prin lege, de a formula sesizari, plangeri, actiuni in instanta, pentru apararea relatiilor sociale privind exercitarea integra a functiilor si demnitatilor publice, pentru prevenirea coruptiei institutionale;
b) avand in vedere dispozitiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedura penala, potrivit carora hotararile pronuntate in aceasta procedura sunt definitive, s-ar ajunge la situatia in care solutiile dispuse de procuror, dupa evaluarea informatiilor privind averile demnitarilor, sa nu mai fie supuse niciodata controlului judecatoresc, ceea ce ar crea premisele unei suspiciuni permanente a opiniei publice sub aspectul credibilitatii lor.
5. Raportul asupra recursului in interesul legii
Proiectul de solutie propus prin raportul intocmit in cauza a vizat cea de-a doua solutie identificata de examenul jurisprudential, in sensul ca Agentia Nationala de Integritate nu are calitate procesuala, in sensul dispozitiilor art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedura penala, de a ataca solutiile de neurmarire penala sau de netrimitere in judecata dispuse de procuror, plangerile astfel formulate urmand a fi respinse ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. 8 lit. a) teza a II-a din Codul de procedura penala.
S-a argumentat in esenta ca este adevarat ca menirea Agentiei Nationale de Integritate consta in asigurarea integritatii in exercitarea demnitatii si functiilor publice si prevenirea coruptiei institutionale, insa interesul public pentru infiintarea si functionarea unei asemenea institutii nu este suficient pentru a justifica un demers al Agentiei in fata judecatorului, in procedura instituita in art. 278^1 din Codul de procedura penala, caci pe aceasta cale s-ar depasi atributiile Agentiei Nationale de Integritate, clar delimitate la “responsabilitati in evaluarea declaratiilor de avere, a datelor si informatiilor privind averea, precum si a modificarilor patrimoniale intervenite, a incompatibilitatilor si a conflictelor de interese potentiale in care sa se poata afla persoanele prevazute la art. 1, pe perioada indeplinirii functiilor si demnitatilor publice” [a se vedea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010].
6. Inalta Curte:
Din examinarea dispozitiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea in exercitarea functiilor si demnitatilor publice, pentru modificarea si completarea Legii nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, precum si pentru modificarea si completarea altor acte normative rezulta in esenta ca aceasta institutie desfasoara o activitate de evaluare a averii, precum si a eventualelor conflicte de interese si incompatibilitatilor privitoare la anumite categorii de persoane care au, potrivit legii, obligatia declararii averii si intereselor.
Atat activitatea de evaluare a declaratiei de avere, cat si aceea de apreciere a declaratiei de interese se concretizeaza in intocmirea unui raport de evaluare, care se comunica, intre altele, organului de urmarire penala, atunci cand inspectorul de integritate constata fie existenta unor diferente semnificative, in sensul legii, intre modificarile intervenite in averea persoanei in cauza si veniturile realizate de aceasta, fie existenta unui conflict de interese sau a unei incompatibilitati.
Desi legea speciala foloseste termenii de “comunicare” sau “transmitere” in legatura cu rapoartele de evaluare intocmite de catre Agentia Nationala de Integritate, in realitate aceste actiuni nu pot avea decat semnificatia unor sesizari ale organului de urmarire penala cu privire la savarsirea unor presupuse infractiuni de catre persoanele verificate (falsul in declaratii prevazut de art. 292 din Codul penal sau conflictul de interese prevazut de art. 253^1 din Codul penal).
Tinand seama de modurile de sesizare prevazute in art. 221 din Codul de procedura penala, este evident ca in aceste situatii nu putem fi decat in prezenta unor denunturi, in sensul art. 223 din Codul de procedura penala.
In aceste conditii, cu referire la titularii care, potrivit art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedura penala, pot ataca solutiile de neurmarire penala sau netrimitere in judecata dispuse de procuror, se pune mai intai o problema de principiu, si anume aceea de a stabili in ce masura denuntatorul se circumscrie notiunii de “persoana vatamata” ori, dupa caz, de “persoana ale carei interese legitime au fost vatamate”, intrebuintate de legiuitor in acest text de lege.
Din aceasta perspectiva, Inalta Curte apreciaza ca notiunea de “denuntator” este incompatibila cu aceea de “persoana vatamata”, adica de persoana care, in calitate de subiect pasiv si titular al valorii sociale impotriva careia s-a indreptat presupusul act de conduita al faptuitorului, a suferit prin fapta penala reclamata o vatamare fizica, morala sau materiala, intrucat in cazul acesteia vorbim despre o alta modalitate de sesizare a organelor judiciare (plangere, iar nu denunt).
Pentru a stabili daca denuntatorul poate fi o “persoana ale carei interese legitime sunt vatamate”, trebuie delimitata notiunea de “interese legitime”, prin raportare la conduita denuntatorului, care actioneaza, fie pentru ca legea il obliga la un asemenea demers (de exemplu, in cazul infractiunilor a caror nedenuntare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea insasi o infractiune), fie pentru ca spiritul etic sau civic il determina la o asemenea actiune.
In aceste cazuri nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret si actual pe care l-ar avea denuntatorul pentru a depasi demersul initial, de incunostintare a organelor de urmarire penala cu privire la presupusa savarsire a unei infractiuni, indiferent de cauza care l-a determinat in prima instanta sa actioneze (o obligatie legala sau propria constiinta).
Daca legea recunoaste oricarei persoane dreptul de a sesiza organele de urmarire penala, atunci cand apreciaza ca s-a comis o infractiune, nu acelasi lucru se poate afirma si in ceea ce priveste posibilitatea de a contesta in justitie actul prin care procurorul a apreciat, cu referire la aspectele sesizate, ca nu este cazul sa se inceapa urmarirea penala sau, dupa caz, sa dispuna trimiterea in judecata a persoanei (persoanelor) cercetate.
Aceasta pentru ca procedura instituita in art. 278^1 din Codul de procedura penala are esentialmente un caracter privat, dedus din cerinta unei vatamari suferite de persoana care se adreseaza justitiei, in drepturile sau interesele sale legitime.
Or, incunostintand organele judiciare cu privire la savarsirea unei presupuse infractiuni, denuntatorul actioneaza in virtutea unui interes public, ca reprezentant al societatii, ajutand astfel aceste organe sa cerceteze fapte prevazute de legea penala despre care ele nu au avut cunostinta pe alta cale (plangere sau sesizare din oficiu).
Acest interes public este limitat insa la sesizarea organelor de urmarire penala si nu confera denuntatorului dreptul de a supune cauza cenzurii instantei de judecata, atunci cand nu s-a dispus inceperea urmaririi penale sau trimiterea in judecata.
Invocarea notiunii de “interes legitim public”, consacrata in art. 2 alin. 1 lit. r) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu este pertinenta, intrucat pe de o parte Codul de procedura penala nu se completeaza cu dispozitiile acestei legi, iar pe de alta parte pentru ca “interesul legitim public” poate fi invocat, ca justificare a unei calitati procesuale active intr-o actiune in contencios administrativ, doar de organisme sociale interesate, definite de aceeasi lege ca fiind “structuri neguvernamentale, sindicate, asociatii, fundatii si alte asemenea, care au ca obiect de activitate protectia drepturilor diferitelor categorii de cetateni sau, dupa caz, buna functionare a serviciilor publice administrative” [a se vedea art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004].
Particularizand aceste consideratii la situatia Agentiei Nationale de Integritate, este real ca menirea acesteia consta in asigurarea integritatii in exercitarea demnitatilor si functiilor publice si prevenirea coruptiei institutionale, insa interesul public pentru infiintarea si functionarea unei asemenea institutii nu este suficient pentru a justifica un demers al Agentiei in fata judecatorului, in procedura instituita in art. 278^1 din Codul de procedura penala, intrucat pe aceasta cale s-ar depasi atributiile Agentiei Nationale de Integritate, clar delimitate la “responsabilitati in evaluarea declaratiilor de avere, a datelor si informatiilor privind averea, precum si a modificarilor patrimoniale intervenite, a incompatibilitatilor si a conflictelor de interese potentiale in care se pot afla persoanele prevazute la art. 1, pe perioada indeplinirii functiilor si demnitatilor publice” [a se vedea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010].
Prin urmare, atributiile Agentiei se limiteaza la aceasta evaluare, putandu-se doar sesiza alte organe (fiscale, de urmarire penala sau comisia de cercetare a averilor ori, dupa caz, disciplinare), care vor decide in mod exclusiv, potrivit propriilor competente, daca au fost incalcate dispozitiile legii fiscale ori daca sunt intrunite conditiile raspunderii penale sau disciplinare, dupa caz.
In concluzie, sesizand organele de urmarire penala, Agentia Nationala de Integritate actioneaza ca un denuntator si nu este indrituita, fata de cele expuse anterior, la un demers in fata judecatorului, in procedura instituita de art. 278^1 din Codul de procedura penala.
Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 414^4 si al art. 414^5 din Codul de procedura penala, modificat si completat prin Legea nr. 202/2010,
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
In numele legii
DECIDE:
Admite recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si stabileste ca, in aplicarea dispozitiilor art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedura penala, Agentia Nationala de Integritate nu are calitatea procesuala de a ataca solutiile de neurmarire penala sau de netrimitere in judecata dispuse de procuror, plangerile astfel formulate urmand a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. 8 lit. a) teza a II-a din Codul de procedura penala.
Obligatorie, potrivit art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala.
Pronuntata in sedinta publica astazi, 19 septembrie 2011.
