RIL respins. Decizia nr. 29/2011

In M. Of. nr. 925 din 27 decembrie 2011 a fost publicata Decizia nr. 29/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii.

Din cuprins:

Completul competent sa judece recursul in interesul legii ce formeaza obiectul Dosarului nr. 29/2011 este legal constituit conform dispozitiilor art. 330^6 alin. (2) din Codul de procedura civila, modificat si completat prin Legea nr. 202/2010, si ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

Sedinta completului este prezidata de doamna judecator Rodica Aida Popa, vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie este reprezentat de doamna procuror-sef adjunct Antonia Eleonora Constantin.

La sedinta de judecata participa magistratul-asistent-sef al Sectiei de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, domnul Bogdan Georgescu, desemnat in conformitate cu dispozitiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii a luat in examinare recursurile in interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si de colegiile de conducere ale curtilor de Apel Brasov, Cluj, Craiova si Galati privind aplicarea dispozitiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constitutie, art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si art. 14 din Conventie, referitoare la recalcularea pensiilor prevazute de art. 1 din lege.

Magistratul-asistent prezinta referatul cauzei, aratand ca la dosarul cauzei au fost depuse extrase de jurisprudenta, note scrise, puncte de vedere si o cerere de interventie in interes propriu formulata de Nebunu Lizica.

Dupa prezentarea referatului cauzei, doamna procuror-sef adjunct Antonia Eleonora Constantin – fata de imprejurarea ca, prin raportul intocmit asupra cauzei, a fost reliefat faptul ca jurisprudenta neunitara atasata recursului in interesul legii vizeaza in majoritatea covarsitoare litigii generate de aplicarea dispozitiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 – solicita amanarea judecarii recursului in interesul legii, pentru a fi verificata jurisprudenta la nivelul curtilor de apel, in vederea identificarii si depunerii la dosar a hotararilor judecatoresti prin care au fost solutionate si litigii generate de aplicarea celorlalte dispozitii ale art. 1 din legea respectiva.

Curtea, in urma deliberarii, respinge cererea de amanare formulata de reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Fata de aspectele cuprinse in referatul magistratului-asistent referitoare la cererea de interventie formulata in cauza, Curtea acorda cuvantul reprezentantei procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Doamna procuror-sef adjunct Antonia Eleonora Constantin pune concluzii de respingere ca inadmisibila a cererii de interventie in interes propriu formulate in cauza, aratand ca dreptul de sesizare a Inaltei Curti de Casatie si Justitie cu recurs in interesul legii apartine numai titularilor prevazuti expres si limitativ de art. 329 din Codul de procedura civila.

Curtea, deliberand, in raport cu dispozitiile art. 50 cu referire la art. 329 din Codul de procedura civila, respinge ca inadmisibila cererea de interventie in interes propriu formulata de Nebunu Lizica.

Curtea constata ca nu mai sunt chestiuni prealabile si acorda cuvantul reprezentantei procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie sustine recursurile in interesul legii, astfel cum au fost formulate si motivate in scris, si solicita admiterea lor si pronuntarea unei decizii prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii in privinta problemei de drept care a fost solutionata diferit de instantele judecatoresti.

Presedintele completului de judecata, doamna judecator Rodica Aida Popa, vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, declara dezbaterile inchise, iar completul de judecata ramane in pronuntare asupra recursurilor in interesul legii.

 

INALTA CURTE,

deliberand asupra recursurilor in interesul legii, constata urmatoarele:

1. Problema de drept care a generat practica neunitara

Recursurile in interesul legii, astfel cum au fost sintetizate prin recursul in interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, vizeaza aplicarea dispozitiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constitutie, art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si art. 14 din Conventie, in ceea ce priveste recalcularea pensiilor prevazute de art. 1 din lege.

2. Examenul jurisprudential

Prin recursurile in interesul legii se arata ca in practica judiciara nu exista un punct de vedere unitar cu privire la contestatiile formulate de persoanele aflate in categoriile prevazute de art. 1 lit. a) – h) din Legea nr. 119/2010 impotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise in temeiul art. 3 si 4 din aceeasi lege.

3. Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti

3.1. Intr-o prima orientare jurisprudentiala, instantele de judecata au admis contestatiile formulate de reclamanti – pensionari aflati in categoriile prevazute de art. 1 lit. a) – h) din Legea nr. 119/2010 – si au dispus anularea deciziilor de recalculare a pensiilor emise in temeiul art. 3 si 4 din lege, fiind mentinute in plata pensiile in cuantumul stabilit anterior intrarii in vigoare a acestei legi. In adoptarea acestor solutii, instantele de judecata au realizat un examen de compatibilitate a prevederilor din dreptul intern cu exigentele impuse de art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului si de art. 14 din aceeasi conventie, in raport cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, si au concluzionat in sensul incalcarii.

3.2. Intr-o alta orientare jurisprudentiala, instantele de judecata au respins contestatiile formulate de reclamanti – pensionari aflati in categoriile prevazute de art. 1 lit. a) – h) din Legea nr. 119/2010 – impotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise in temeiul art. 3 si 4 din lege. In motivarea acestor solutii, instantele au retinut ca au obligatia de a respecta Decizia Curtii Constitutionale nr. 871 din 25 iunie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, prin care, in solutionarea unei obiectii de neconstitutionalitate, s-a constatat ca sunt constitutionale dispozitiile Legii nr. 119/2010, si, doar in mod cu totul exceptional, in functie de circumstantele spetei, iar nu in abstract, pot constata ca o anumita norma, desi declarata constitutionala, produce efecte contrare Conventiei europene a drepturilor omului, ceea ce aceste instante nu au retinut.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a opinat in sensul ca a doua orientare jurisprudentiala este in acord cu litera si spiritul legii.

In sustinerea opiniei exprimate, procurorul general a aratat ca legislatia in materia pensiilor speciale, ca drept de securitate sociala, indiferent daca este sau nu conditionat de plata contributiilor, trebuie privita ca generand un “interes patrimonial” ce intra sub incidenta art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului, in privinta persoanelor care indeplinesc cerintele prevazute de lege.

Sustine procurorul general ca, fata de exigentele impuse de Conventia europeana a drepturilor omului si in raport cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, ingerinta in dreptul la respectarea bunurilor indeplineste cerinta de legalitate, este determinata de un scop de utilitate publica, legitim, si raspunde conditiei referitoare la existenta unui just raport de proportionalitate intre cerintele interesului general si interesul particular al persoanelor vizate de art. 1 din Legea nr. 119/2010.

Totodata, procurorul general a invederat faptul ca nu exista un tratament discriminatoriu, intrucat Legea nr. 119/2010 a afectat toate categoriile de pensii de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechitati din sistem, legiuitorul alegand sa abroge toate categoriile de pensii speciale si sa le supuna unui regim unitar de stabilire si calculare.

5. Raportul asupra recursurilor in interesul legii

Prin raportul asupra recursurilor in interesul legii a fost propusa solutia de respingere a recursurilor in interesul legii, cu argumentatia ca, intrucat solutiile diferite pronuntate de instantele judecatoresti au fost determinate de rezultatul analizei raportului de proportionalitate efectuat de fiecare instanta in aprecierea “ingerintei” ce deriva din aplicarea dispozitiilor Legii nr. 119/2010 in raport cu dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, pe calea recursului in interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabila de natura a asigura unificarea practicii judiciare.

6. Inalta Curte

In cuprinsul sesizarilor formulate de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si de colegiile de conducere ale curtilor de apel Brasov, Cluj, Craiova si Galati sunt reflectate solutiile diferite pronuntate de instantele judecatoresti in litigii legate de aplicarea dispozitiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, care reglementeaza pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe langa acestea.

Desi sesizarea procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie se refera la aplicarea dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 119/2010, iar sesizarea colegiilor de conducere ale curtilor de apel Brasov, Cluj, Craiova si Galati priveste interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, Inalta Curte, in raport cu dispozitiile art. 329 si 330^5 din Codul de procedura civila, avand in vedere jurisprudenta neunitara prezentata in sustinerea sesizarilor adresate, urmeaza a se pronunta numai cu privire la ipoteza legala prevazuta de art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, considerentele deciziei fiind valabile, pentru identitate de ratiune, si in cazul celorlalte ipoteze reglementate in cuprinsul art. 1 din lege.

Dupa cum rezulta din jurisprudenta care a stat la baza sesizarilor adresate Inaltei Curti de Casatie si Justitie in temeiul art. 329 din Codul de procedura civila in solutionarea litigiilor generate de contestatiile formulate impotriva deciziilor de recalculare a pensiilor care intra sub incidenta dispozitiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, realizand o analiza de compatibilitate a normei juridice nationale si efectelor acesteia cu prevederile Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, unele instante au apreciat ca exista o incalcare a art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, exclusiv sau impreuna cu art. 14 din Conventie, in timp ce alte instante, chiar realizand analiza de conventionalitate, au conchis in sensul ca nu exista o incalcare a blocului de conventionalitate.

 

A. Controlul de constitutionalitate a Legii nr. 119/2010 si efectele deciziilor Curtii Constitutionale

Inalta Curte constata ca Legea nr. 119/2010 a facut obiectul controlului a priori de constitutionalitate, exercitat in temeiul art. 146 lit. a) din Constitutie, Curtea Constitutionala pronuntand deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010 si, respectiv, nr. 873 din 25 iunie 2010, publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.

In raport cu dispozitiile art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si fata de jurisprudenta Curtii Constitutionale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Plenului Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), Inalta Curte are in vedere faptul ca atat dispozitivul, cat si considerentele deciziilor Curtii Constitutionale sunt general obligatorii si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept, deopotriva, in cazul deciziilor prin care se constata neconstitutionalitatea unor norme, dar si in ipoteza celor prin care se resping obiectii sau exceptii de neconstitutionalitate.

O lege care este contrara Constitutiei nu poate subzista in ordinea juridica interna. Potrivit doctrinei, autoritatea absoluta a lucrului judecat in aceasta materie inseamna ca decizia organului de control al constitutionalitatii produce efecte asupra legii insesi, intrucat trasatura tipica a controlului de constitutionalitate este aceea ca este un control obiectiv, contenciosul constitutional fiind un contencios al normelor.

Avand in vedere faptul ca, prin deciziile sus-mentionate prin care Curtea Constitutionala a solutionat obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii nr. 119/2010, instanta de contencios constitutional a realizat o verificare a dispozitiilor respective atat din punctul de vedere al compatibilitatii cu Legea fundamentala (in raport cu criticile formulate), cat si sub aspectul compatibilitatii cu Conventia europeana a drepturilor omului, Inalta Curte, raportat la limitele sesizarii Curtii Constitutionale, considera ca instanta constitutionala statueaza asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozitiile Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, fara a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept in parte, atat timp cat acesta este atributul exclusiv al instantelor judecatoresti ce solutioneaza litigii intre destinatari precis determinati ai normei respective, instantele fiind singurele in masura sa cuantifice in concreto efectele aplicarii normei la situatia de fapt a spetei.

Este de precizat ca nimic nu se opune ca insasi Curtea Constitutionala sa participe la asigurarea eficientei mecanismului conventional (sens in care poate fi mentionata Cauza Dumitru Popescu impotriva Romaniei din 26 aprilie 2007, && 99 – 104), dar aceasta nu inseamna ca odata ce a procedat astfel, instantele sunt degrevate a evalua ele insele efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constitutionale) asupra partilor cauzelor pe care le solutioneaza, parti care invoca incalcari ale drepturilor lor fundamentale prevazute si garantate de Conventia europeana a drepturilor omului.

Pe de alta parte, Inalta Curte retine ca in sistemul de drept romanesc nu exista nicio prevedere legala expresa care sa atribuie Curtii Constitutionale exclusivitatea unui control de conventionalitate, dupa cum nimic nu valideaza punctul de vedere potrivit caruia, odata ce Curtea Constitutionala a confirmat aptitudinea abstracta a unei legi de a fi compatibila cu Conventia, instantele de drept comun nu ar mai fi indreptatite sa analizeze nemijlocit conventionalitatea acelei norme si a efectelor ei concrete asupra partilor cauzei din litigiul cu care sunt sesizate, in raport cu circumstantele fiecarei spete.

Din analiza jurisprudentei anexate sesizarilor adresate Inaltei Curti se constata ca instantele judecatoresti, in mod cvasiunanim, au considerat ca evaluarea de conventionalitate este permisa in fiecare cauza in parte, chiar daca, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constitutionala a constatat ca Legea nr. 119/2010 nu are aptitudinea generala, abstracta, de a produce efecte contrare Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, din perspectiva art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 sau art. 14 din Conventie raportat la art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie.

In consecinta, fata de cele anterior aratate, Inalta Curte retine ca deciziile si considerentele deciziilor Curtii Constitutionale sunt obligatorii in ceea ce priveste constatarile conformitatii sau neconformitatii atat cu Constitutia, cat si cu Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Insa, daca instanta de contencios constitutional a constatat conventionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constitutionala), iar aceasta nu impiedica instantele de drept comun sa evalueze in concret, in fiecare cauza in parte, in raport cu circumstantele fiecarei spete, daca aplicarea aceleiasi norme nu antreneaza pentru reclamant consecinte incompatibile cu Conventia, protocoalele ei aditionale sau jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.

In acelasi sens, Inalta Curte are in vedere si considerentele Deciziei nr. 1.344 din 9 decembrie 2008 a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, prin care s-a retinut: “De altfel, instantelor judecatoresti le revine sarcina de aplicare directa a legislatiei comunitare, atunci cand legislatia nationala este in contradictie cu aceasta.”

Desi considerentele respective vizeaza preeminenta dreptului comunitar, rationamentul este aplicabil mutatis mutandis si in materia drepturilor fundamentale ale omului, in considerarea dispozitiilor art. 20 alin. (2) din Constitutie, care prevad aplicarea prioritara a reglementarilor internationale, in cazul in care exista neconcordante intre acestea si legile interne.

Avand in vedere aceste circumstantieri, constatarile anterioare nu contravin nici jurisprudentei recente a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in materia recursurilor in interesul legii, in considerentele careia s-a retinut forta obligatorie a deciziilor Curtii Constitutionale si a considerentelor pe care acestea se sprijina (Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011).

Ca atare, se impune constatarea ca instantele judecatoresti, judecand in materia ce a generat practica neunitara sesizata prin recursurile in interesul legii, au facut o corecta aplicare a legii, in conditiile in care au realizat o analiza proprie a compatibilitatii efectelor recalcularii pensiilor speciale in baza Legii nr. 119/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, exclusiv sau impreuna cu art. 14 din Conventie, raportat la situatia de fapt a fiecarei cauze.

 

B. Raportul dintre statuarile Deciziei nr. 871 din 25 iunie 2010 si Deciziei nr. 873 din 25 iunie 2010 ale Curtii Constitutionale si analiza efectuata de instante in fiecare cauza in parte

Astfel cum deja s-a retinut, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 Curtea Constitutionala a statuat faptul ca prevederile art. 1 – 5 si 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constitutionale, in raport cu dispozitiile constitutionale ale art. 15 alin. (2) – neretroactivitatea legii, art. 16 – egalitatea in drepturi, art. 44 – dreptul de proprietate privata, art. 47 alin. (1) – nivelul de trai si dreptul la pensie, art. 53 – restrangerea exercitiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligatia statului de a asigura crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii, Curtea Constitutionala a pronuntat si Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 prin care s-a constatat constitutionalitatea dispozitiilor art. 1 lit. a), b), d) – i) si art. 2 – 12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor; s-a analizat din nou legea criticata pe temeiul neretroactivitatii, dar si in baza art. 20 din Constitutie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (dreptul la respectarea “bunurilor”) si art. 53 (restrangerea exercitiului unor drepturi), critici care au fost inlaturate.

Totodata, a constatat ca dispozitiile art. 1 lit. c) din aceeasi lege (la data formularii obiectiei de neconstitutionalitate) sunt neconstitutionale, in raport cu prevederile art. 124 alin. (3) si art. 132 alin. (1) din Constitutie (referitoare la statutul judecatorilor si procurorilor).

a) Neretroactivitatea legii si discriminarea

Avand in vedere cele anterior stabilite cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor Curtii Constitutionale, precum si al considerentelor acestora, in limitele controlului de constitutionalitate, Inalta Curte retine ca instantele judecatoresti nu erau in drept sa faca aprecieri asupra unor critici de neconstitutionalitate, sub aspectul respectarii principiului neretroactivitatii legii, formulate de partile din litigiile deduse judecatii si care au fost solutionate diferit.

Instantele de drept comun ar fi fost indrituite la o evaluare separata a chestiunii retroactivitatii legii numai in cazul in care aceasta analiza se impunea in mod distinct, din perspectiva Conventiei europene a drepturilor omului, altfel decat in contextul “ingerintei” in analiza de conventionalitate in baza art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Insa, in jurisprudenta Curtii Europene o problema de retroactivitate a legii este atasata, de regula, unei plangeri tinand de dreptul la un proces echitabil in temeiul art. 6 alin. (1) din Conventie (ca de exemplu in Cauza Maggio s.a. impotriva Italiei din 31 mai 2011), premisa care, in contestatiile formulate impotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale in baza Legii nr. 119/2010, nu era indeplinita, intrucat in cursul judecarii acestor plangeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care sa afecteze in mod decisiv soarta procesului; pe de alta parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 in raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite initial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatata prin deciziile Curtii Constitutionale anterior mentionate, instanta constitutionala fiind unica autoritate de jurisdictie constitutionala in Romania, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicata.

In mod similar, nici referitor la discriminare instantele de drept comun nu puteau face reevaluari in temeiul art. 16 din Constitutie, iar perspectiva analizei in baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei ca standardul european este superior standardului constitutional, ceea ce nu poate fi retinut, fata de imprejurarea ca, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistratii au fost exceptati in urma constatarii neconstitutionalitatii prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (in forma supusa controlului exercitat de Curtea Constitutionala pe calea obiectiei de neconstitutionalitate), in raport cu art. 124 alin. (3) si art. 132 alin. (1) din Constitutie, iar nu prin afirmarea si asumarea ab initio a intentiei legiuitorului de a excepta prin legea noua aceasta categorie de la masura recalcularii pensiei speciale.

In plus, in temeiul Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional), numai o sustinere de tratament inegal, fara o justificare obiectiva si rezonabila, intre persoane aflate in cadrul aceleiasi categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse in cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate in situatii analoage) ar fi fost una care ar fi permis instantelor o analiza care sa nu se suprapuna celei a Curtii Constitutionale.

b) Analiza de compatibilitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie

Asadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constitutionala in ceea ce priveste compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 si art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale nu exclude posibilitatea instantelor judecatoresti de drept comun de a efectua o analiza nemijlocita, directa, de conventionalitate raportata la situatia particulara din fiecare speta in temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, ca obiect al incalcarii reclamate in fiecare litigiu.

Din acest punct de vedere, instantele judecatoresti au evaluat aceasta pretinsa incalcare a dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, facand o corecta aplicare a principiilor (in acceptiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, situatie in care se constata ca practica neunitara a fost generata de aprecierea situatiei de fapt si determinarea raportului de proportionalitate dintre mijloacele intrebuintate si scopul urmarit a fi realizat.

In ce priveste existenta unui “bun” sau “interes patrimonial”, in sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, in mod unanim instantele au constatat ca aceasta se verifica in patrimoniul reclamantilor care, inainte de adoptarea Legii nr. 119/2010 si a recalcularii pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, se puteau prevala de garantiile oferite de art. 1 din Protocol nr. 1 aditional la Conventie.

Ca situatie premisa comuna in acest segment al pensiilor speciale, pensiile de serviciu au fost stabilite si recunoscute de legiuitorul roman pentru anumite categorii socioprofesionale, enumerate in art. 1 din Legea nr. 119/2010, acestea fiind compuse dintr-o parte contributiva (identica celei calculate in baza sistemului public de asigurari sociale de drept comun in reglementarea Legii nr. 19/2000, in prezent abrogata si inlocuita cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice), ce se suporta din bugetul asigurarilor sociale de stat, si o parte necontributiva, care se achita de la bugetul de stat.

Asa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate in mod obiectiv si constituiau o compensatie partiala a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale carora trebuie sa li se supuna fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute in vedere de acestea: militari, politisti, functionari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe langa acestea, personal diplomatic si consular, functionari parlamentari, senatori si deputati, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviatia civila, personalul Curtii de Conturi.

Acelasi legiuitor, in anul 2010, in scopul reformarii sistemului de pensii, pentru reechilibrarea acestuia, in vederea eliminarii inechitatilor din sistem si avand in vedere situatia de criza economica si financiara cu care se confrunta statul (deci, atat bugetul de stat, cat si bugetul asigurarilor sociale de stat), a prevazut recalcularea pensiilor speciale, stabilind ca acestea devin pensii in intelesul Legii nr. 19/2000.

Aplicarea acestui act normativ (Legea nr. 119/2010) a avut ca efect imediat reducerea cuantumului sumelor aflate in plata cu titlu de pensii de serviciu, emiterea unor decizii de recalculare cuprinzand noul cuantum, platibil in viitor, situatie in care cei vizati au promovat cereri in justitie prin care au solicitat anularea acestor decizii de recalculare si mentinerea in plata a deciziilor in cuantumul anterior, pentru motivul incalcarii dreptului lor de proprietate, astfel cum este ocrotit in sistemul Conventiei europene a drepturilor omului prin art. 1 din Primul Protocol aditional.

Ca atare, jurisdictiile nationale au analizat plangerile formulate in raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (sau art. 14 din Conventie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie).

In mod corect instantele au constatat ca pensiile de serviciu, stabilite in temeiul actelor normative speciale in baza carora cei vizati le incasau, reprezinta un “interes patrimonial” ce intra in sfera de protectie a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, atat sub aspectul partii contributive (partea achitata de la bugetul asigurarilor sociale de stat), cat si sub aspectul partii necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). In acest sens, Inalta Curte are in vedere jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului in Cauza Stec s.a. impotriva Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen impotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (& 71), Cauza Kjartan Asmundsson impotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (& 39) etc.

Totodata, instantele de judecata au apreciat unanim ca, intrucat prin adoptarea si aplicarea dispozitiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii in intelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurari sociale de stat, cu consecinta diminuarii cuantumului pensiei pana la limita corespunzatoare unui beneficiu contributiv, statul suprimand achitarea partii necontributive (suportata pana atunci de la bugetul de stat), aceasta lege reprezinta o “ingerinta” din perspectiva respectarii dreptului de proprietate al reclamantilor, in raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Sub acest aspect este avuta in vedere jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului in Cauza Rasmussen impotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (& 71), Cauza Aizpurua Ortiz s.a. impotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (& 48), Cauza Kjartan Asmundssen impotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (& 39 si 40).

Pentru ca ingerinta sa nu conduca la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ea trebuie sa fie legala, sa urmareasca un scop legitim si sa respecte un rezonabil raport de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit a fi realizat.

Din perspectiva acestor conditii, Inalta Curte constata ca in mod unanim instantele au retinut ca ingerinta este legala, intrucat este reglementata de Legea nr. 119/2010, si urmareste un “scop legitim”, de utilitate publica, in deplina concordanta cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek impotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, & 59), constand in necesitatea reformarii sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechitatilor existente in sistem si, nu in ultimul rand, situatia de criza economica si financiara cu care se confrunta statul, deci atat bugetul de stat, cat si cel de asigurari sociale.

Inalta Curte constata insa ca analiza cerintei privind existenta “raportului rezonabil de proportionalitate” a fost sursa practicii neunitare ce a condus la initierea prezentului recurs in interesul legii, intrucat instantele nu au aplicat testul justului echilibru in functie de circumstantele concrete ale fiecarei cauze; pe de alta parte, nici “ingerinta” nu a fost analizata in toate cazurile din perspectiva “dreptului la respectarea bunurilor” (regula generala si, totodata, prima norma din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o incalcare de tipul “privarii de proprietate” (cea de-a doua norma din acelasi text).

Astfel, prin recalcularea pensiilor speciale, cei vizati si-au vazut limitat dreptul cu sume diferite care se incadreaza procentual intre 30% si 80%, uneori chiar mai mult, ca efect al suprimarii beneficiului ce reprezenta suplimentul acordat de la bugetul de stat (deci, cu partea necontributiva) care a variat de la o categorie profesionala la alta, iar in cadrul aceleiasi categorii, de la o persoana la alta, potrivit conditiilor prevazute de legea ce definea fiecare statut profesional in parte si calificarea fiecarui beneficiar pentru obtinerea pensiei speciale; din analiza jurisprudentei atasate recursului in interesul legii se constata insa ca instantele judecatoresti nu au stabilit in mod riguros, in concret, acest element ce reprezinta o circumstanta importanta in identificarea premiselor de analiza a raportului de proportionalitate, fiind util a se observa proportia reducerii beneficiului social in discutie pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuarii pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010.

Or, instanta europeana insasi, in aplicarea acestui test de proportionalitate, analizeaza situatia reclamantului din fiecare cauza, determina anumite circumstante particulare in plangerile pe care le solutioneaza, se raporteaza in mod necesar la situatia de fapt pe care ea insasi a retinut-o in legatura cu respectiva plangere si, numai pe baza acestui ansamblu de constatari, conchide asupra raportului de proportionalitate, fara a stabili vreodata o concluzie cu caracter general, chiar referitoare la o anumita categorie vizata de “ingerinta”, in afara statutului de “victima” (daca se au in vedere cauzele cu mai multi reclamanti – de exemplu, Aizpurua Ortiz s.a. impotriva Spaniei). Apoi, se retine ca raportul de proportionalitate este compromis daca acel reclamant suporta o sarcina individuala excesiva, exorbitanta, care excedeaza marjei de apreciere a statului in reglementarea aspectelor legate de politica sa sociala (marja care, in acest domeniu, este una extensiva); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, cand reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori cand acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistenta.

In acelasi timp, fara a fi limitative, in ansamblul circumstantelor obiective de analiza, ar putea fi avute in vedere criterii precum indemnizatia sociala pentru pensionari (prevazuta de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunara, dupa cum vor trebui identificate circumstantele particulare ale cauzei.

Este esential a se constata ca in privinta fiecarui reclamant in parte a fost depasit un anumit “prag de dificultate” pentru ca instanta europeana insasi sa constate o incalcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (cum se retine, de exemplu, in Decizia asupra admisibilitatii in Cauza Hasani impotriva Croatiei).

Totodata, este necesar a se preciza ca in analiza raportului de proportionalitate instantele trebuie sa urmareasca rationamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului in plangerile vizand incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie si in care Curtea insasi a analizat tipuri de “ingerinte” in dreptul la respectarea bunurilor prin masuri legislative adoptate de stat in prestatiile de asigurari sociale, iar nu sa se recurga la specia proxima (incalcari ale art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional, de tipul privarii de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte incalcari (chiar perspectiva analizarii discriminarii in legatura cu art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional avand alti parametri de evaluare).

Inalta Curte are in vedere jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani impotriva Croatiei – decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen impotriva Poloniei, Cauza Banfield impotriva Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas impotriva Spaniei din 18 iunie 2002 – decizie asupra admisibilitatii, Cauza Maggio s.a. impotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal impotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson impotriva Islandei) in cauze in care statele contractante au adoptat masuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate in plata.

In raport cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului reiese ca stabilirea raportului de proportionalitate nu este decat o chestiune de apreciere in fiecare cauza in parte, in functie de circumstantele sale particulare.

Ca atare, pe calea recursului in interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabila de natura a asigura unificarea practicii judiciare, avand aptitudinea de a fi aplicata in fiecare cauza aflata pe rolul instantelor, de vreme ce stabilirea raportului de proportionalitate este rezultatul aprecierii materialului probator si a circumstantelor proprii fiecarei pricini sau a situatiei de fapt retinute, fiind asadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Conventia si jurisprudenta Curtii Europene, in acest caz).

Pentru a fi legala o solutie asupra unei sesizari (cum este cea cu recurs in interesul legii), ea trebuie in mod necesar sa antreneze efecte legale si in cazul admiterii si in cel al respingerii.

Or, daca s-ar admite ca posibila solutionarea printr-o concluzie cu caracter general asupra raportului de proportionalitate in acest gen de cauze si astfel s-ar stabili ca justul echilibru este afectat sau compromis in toate situatiile, efectul indirect ar fi similar celui al abrogarii legii.

Simetric, daca s-ar stabili, pe calea recursului in interesul legii, ca raportul de proportionalitate a fost unul rezonabil, just, ar insemna negarea dreptului de acces la instanta (garantat de art. 6 alin. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale) pentru fiecare dintre persoanele ce se pretind afectate in mod individual prin adoptarea si aplicarea Legii nr. 119/2010.

In concluzie, analiza in concret a acestui raport de proportionalitate nu poate fi realizata pe calea recursului in interesul legii, intrucat ar excede obiectului acestuia si competentelor Inaltei Curti de Casatie si Justitie, recursul in interesul legii nefiind un recurs national in conventionalitate.

 

Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedura civila, asa cum a fost modificat si completat prin Legea nr. 202/2010,

 

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

In numele legii

DECIDE:

 

Respinge recursurile in interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si de colegiile de conducere ale curtilor de apel Brasov, Cluj, Craiova si Galati privind aplicarea dispozitiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constitutie, art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si art. 14 din Conventie, referitoare la recalcularea pensiilor prevazute de art. 1 din lege.

Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedura civila.

Pronuntata in sedinta publica, astazi, 12 decembrie 2011.

 

 

 

Adauga comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Informații suplimentare

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close