„Libera circulatie a marfurilor – Articolul 34 TFUE – Cautio iudicatum solvi – Societate de drept monegasc – Articolul 18 primul paragraf TFUE” HOTARAREA CURTII (Camera intai) 7 aprilie 2011

In cauza C‑291/09,

avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul articolului 234 CE de rechtbank van koophandel te Brussel (Belgia), prin decizia din 17 iulie 2009, primita de Curte la 27 iulie 2009, in procedura

Francesco Guarnieri & Cie

impotriva

Vandevelde Eddy VOF,

CURTEA (Camera intai),

compusa din domnul A. Tizzano, presedinte de camera, domnii J.‑J. Kasel, A. Borg Barthet, E. Levits si M. Safjan (raportor), judecatori,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

avand in vedere procedura scrisa,

luand in considerare observatiile prezentate:

–        pentru guvernul belgian, de domnul T. Materne, in calitate de agent;

–        pentru Comisia Comunitatilor Europene, de domnii J.‑B. Laignelot si M. van Beek, in calitate de agenti,

dupa ascultarea concluziilor avocatului general in sedinta din 14 septembrie 2010,

pronunta prezenta

Hotarare

1        Cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare priveste interpretarea articolelor 28 CE-30 CE.

2        Aceasta cerere a fost formulata in cadrul unui litigiu intre Francesco Guarnieri & Cie (denumita in continuare „Guarnieri”), societate de drept monegasc cu sediul in Monaco, pe de o parte, si Vandevelde Eddy VOF (denumita in continuare „Vandevelde”), al carei sediu social se afla in Belgia, pe de alta parte, cu privire la livrarea de diverse marfuri si la plata acestora.

Cadrul juridic

Codul vamal comunitar

3        Articolul 3 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO L 302, p. 1, Editie speciala, 02/vol. 5, p. 58), inlocuit in prezent prin articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European si al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului vamal comunitar (JO L 145, p. 1), prevede:

„Urmatoarele teritorii situate in afara teritoriilor statelor membre se considera, avand in vedere conventiile si tratatele aplicabile lor, ca facand parte din teritoriul vamal al Comunitatii:

[…]

(b)      Franta

Teritoriul Principatului Monaco, asa cum este definit prin Conventia vamala semnata la Paris la 18 mai 1963 (Journal officiel de la République française din 27 septembrie 1963, p. 8679).”

Dreptul belgian

4        Articolul 851 din Codul de procedura civila belgian (denumit in continuare „Codul de procedura civila”) prevede:

„Toti strainii, reclamanti principali sau intervenienti, sunt tinuti sa depuna, la cererea paratului belgian, in limine litis, o cautiune pentru plata cheltuielilor de judecata si a despagubirilor rezultate din proces la care ar putea fi obligati, cu exceptia resortisantilor statelor cu care exista o conventie de scutire de cautio iudicatum solvi. Paratul poate solicita ca respectiva cautiune sa fie furnizata, chiar pentru prima data, in apel, daca are calitatea de intimat.”

5        Din cuprinsul dosarului nu reiese daca exista o conventie care sa permita societatilor de drept monegasc sa fie scutite de plata cautio iudicatum solvi.

Actiunea principala si intrebarea preliminara

6        Societatea anonima Fourcroy a comandat Vandevelde 21 000 de „twister‑glazen” (pahare), precum si 100 000 de lumanari‑pastila cu accesorii in vederea unei campanii promotionale legate de vanzarea sticlelor de „Mandarine Napoléon”. Vandevelde a subcontractat aceasta comanda societatii Guarnieri.

7        Vandevelde a considerat ca Guarnieri nu si‑a indeplinit in mod corespunzator obligatia de livrare. Astfel, in opinia sa, nu numai ca livrarea a avut loc cu intarziere, dar aceasta nici nu era conforma cu comanda, avand in vedere ca 65 % din „twister‑glazen” erau sparte, ca paharele intacte erau murdare, ca ambalajele de plastic erau deteriorate (3 000 de bucati) si ca eticheta autocolanta promotionala era aplicata pe partea gresita. In aceste conditii, Vandevelde a refuzat sa isi execute obligatia de plata.

8        In consecinta, Guarnieri a introdus o actiune la rechtbank van koophandel te Brussel (Tribunalul de Comert al orasului Bruxelles), avand ca obiect, in esenta, obligarea Vandevelde la plata facturilor restante, majorate cu dobanzi moratorii. Prin intermediul unei cereri reconventionale, Vandevelde a solicitat obligarea societatii Guarnieri la plata de daune interese pentru prejudiciul material si pentru folosul nerealizat pe care considera ca le‑a suferit, majorate cu dobanzi moratorii.

9        In cursul procedurii in fata instantei de trimitere, Vandevelde a ridicat, in limine litis, exceptia de cautio iudicatum solvi, prevazuta la articolul 851 din Codul de procedura civila, solicitand ca Guarnieri sa fie obligata la depunerea unei cautiuni de 2 500 de euro pentru cheltuielile rezultate din proces la care aceasta ar putea fi obligata.

10      Intrucat Guarnieri a sustinut ca obligarea sa la plata unei cautiuni incalca articolele 28 CE-30 CE, referitoare la libera circulatie a marfurilor, rechtbank van koophandel te Brussel a considerat necesar, pentru a putea aprecia compatibilitatea articolului 851 din Codul de procedura civila cu dreptul Uniunii, sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarea intrebare preliminara:

„Articolele [28 CE, 29 CE si 30 CE] se opun faptului ca un reclamant de nationalitate monegasca care introduce in Belgia o actiune in justitie pentru plata unor facturi emise pentru livrarea unor pahare «twister» si a unor lumanari‑pastila cu accesorii sa fie constrans, la cererea unui parat de nationalitate belgiana, sa furnizeze o cautiune pentru plata cheltuielilor si a daunelor interese rezultate din proces la care poate fi obligat?”

Cu privire la intrebarea preliminara

11      Trebuie precizat de la bun inceput ca din expunerea situatiei de fapt de catre instanta de trimitere rezulta ca fluxul de exporturi nu este in discutie in prezenta cauza, care nu are ca obiect decat comertul cu marfuri a caror tara de destinatie este Belgia. Prin urmare, nu este necesar sa se analizeze problema interpretarii articolului 35 TFUE.

12      In ceea ce priveste aprecierea mecanismului cautio iudicatum solvi in raport cu articolele 34 TFUE si 36 TFUE, este necesara in prealabil pronuntarea cu privire la aplicabilitatea dispozitiilor referitoare la libera circulatie a marfurilor in imprejurari precum cele din actiunea principala, care priveste importul intr‑un stat membru al unor bunuri originare din Monaco, de catre o societate monegasca.

13      In aceasta privinta, trebuie, desigur, amintit ca articolele 52 TUE si 355 TFUE nu includ teritoriul Principatului Monaco in „domeniul de aplicare teritoriala a tratatelor” si ca, in plus, excluderea teritoriului vamal al Uniunii conduce la o inaplicabilitate a normelor Tratatului FUE referitoare la libera circulatie a marfurilor (a se vedea in acest sens Hotararea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit, C‑30/01, Rec., p. I‑9481, punctul 60).

14      Cu toate acestea, in temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 2913/92, teritoriul Principatului Monaco este considerat ca facand parte din teritoriul vamal al Uniunii. Intrucat niciun drept vamal si nicio taxa cu efect echivalent nu poate, prin urmare, sa fie aplicata schimburilor dintre Monaco si statele membre, marfurile originare din Monaco, exportate direct catre un stat membru, trebuie tratate ca si cand ar fi originare din statele mentionate. Din aceasta asimilare cu produsele originare din statele membre rezulta ca marfurile originare din Monaco beneficiaza de normele tratatului in materie de libera circulatie a marfurilor (a se vedea, prin analogie, Hotararea din 15 decembrie 1976, Donckerwolcke si Schou, 41/76, Rec., p. 1921, punctele 17 si 18, precum si Hotararea Comisia/Regatul Unit, citata anterior, punctul 54).

15      In ceea ce priveste aspectul daca o dispozitie a unui stat membru care impune oricarui resortisant strain, precum resortisantii monegasti, obligatia de a constitui o cautio iudicatum solvi atunci cand intentioneaza sa actioneze in justitie impotriva unui resortisant al acestui stat membru, desi o astfel de cerinta nu este impusa resortisantilor acestuia din urma, constituie un obstacol in calea liberei circulatii a marfurilor, trebuie amintit ca orice reglementare comerciala a statelor membre care poate constitui, in mod direct sau indirect, efectiv sau potential, un obstacol in calea comertului intracomunitar trebuie considerata o masura cu efect echivalent unor restrictii cantitative (a se vedea in acest sens Hotararea din 11 iulie 1974, Dassonville, 8/74, Rec., p. 837, punctul 5, si Hotararea din 9 decembrie 2010, Humanplasma, C‑421/09, nepublicata inca in Repertoriu, punctul 26).

16      Or, astfel cum a aratat avocatul general la punctul 46 din concluzii, o reglementare nationala precum exceptia de cautio iudicatum solviprevazuta la articolul 851 din Codul de procedura civila este de natura pur procedurala si nu are ca obiect sa reglementeze schimburile de marfuri. In plus, aplicarea acesteia depinde nu de originea produsului in cauza, ci de doua conditii cumulative, si anume, pe de o parte, existenta unui litigiu care trebuie sa survina ca urmare a incheierii unui contract si sa conduca la o actiune in fata instantelor belgiene si, pe de alta parte, faptul ca paratul intr‑o astfel de actiune trebuie sa fie un resortisant belgian care intelege sa invoce dispozitia in cauza.

17      Desigur, consecinta unei masuri de acest tip consta in a supune operatorii economici care doresc sa intenteze o actiune in justitie unui regim procedural diferit dupa cum au sau nu au cetatenia sau nationalitatea statului membru in cauza. Cu toate acestea, astfel cum a aratat avocatul general la punctele 46 si 47 din concluzii, imprejurarea ca resortisantii altor state membre ar ezita din acest motiv sa vanda marfuri unor cumparatori stabiliti in acel stat membru care au cetatenia sau nationalitatea statului respectiv este prea aleatorie si indirecta pentru ca o astfel de masura nationala sa poata fi privita ca un obstacol in calea comertului intracomunitar (a se vedea, prin analogie, Hotararea din 7 martie 1990, Krantz, C‑69/88, Rec., p. I‑583, punctul 11, Hotararea din 14 iulie 1994, Peralta, C‑379/92, Rec., p. I‑3453, punctul 24, Hotararea din 5 octombrie 1995, Centro Servizi Spediporto, C‑96/94, Rec., p. I‑2883, punctul 41, si Hotararea din 22 iunie 1999, ED, C‑412/97, Rec., p. I‑3845, punctul 11). Legatura de cauzalitate dintre modificarea eventuala a comertului intracomunitar si diferenta de tratament in cauza nu poate astfel sa fie considerata ca fiind stabilita.

18      Articolul 34 TFUE nu se opune, asadar, unei masuri nationale precum aceea instituita de articolul 851 din Codul de procedura civila.

19      Pe de alta parte, trebuie precizat, astfel cum aminteste Comisia Comunitatilor Europene, ca s‑a statuat deja de catre Curte ca o dispozitie nationala precum cea in discutie in litigiul care face obiectul actiunii principale, desi este adevarat ca nu face distinctie in functie de originea produselor, cuprinde totusi, in privinta resortisantilor din alte state membre, o discriminare directa intemeiata pe cetatenia sau nationalitatea reclamantului, in masura in care nu impune o cautiune din partea resortisantilor nationali (Hotararea din 26 septembrie 1996, Data Delecta si Forsberg, C‑43/95, Rec., p. I‑4661, punctele 17 si 22, precum si Hotararea din 20 martie 1997, Hayes, C‑323/95, Rec., p. I‑1711, punctul 19).

20      O astfel de discriminare, interzisa de articolul 18 primul paragraf TFUE, nu poate fi insa constatata cu privire la o societate monegasca, precum reclamanta din actiunea principala, in masura in care aceasta din urma nu poate revendica in mod util beneficiul respectivei dispozitii din tratat (a se vedea in acest sens Hotararea din 2 octombrie 1997, Saldanha si MTS, C‑122/96, Rec., p. I‑5325, punctul 15; a se vedea de asemenea, in materie de libera circulatie a persoanelor, Hotararea din 4 iunie 2009, Vatsouras si Koupatantze, C‑22/08 si C‑23/08, Rep., p. I‑4585, punctul 52).

21      Avand in vedere consideratiile care preceda, trebuie sa se raspunda la intrebarea adresata ca articolul 34 TFUE trebuie interpretat in sensul ca nu se opune faptului ca legislatia unui stat membru sa impuna plata unei cautio iudicatum solvi de catre un reclamant de nationalitate monegasca, reclamant care a introdus in fata uneia dintre instantele civile ale acestui stat o actiune in justitie impotriva unui resortisant al acestuia din urma pentru a obtine plata facturilor emise pentru livrarea de marfuri asimilate unor marfuri comunitare, desi o astfel de cerinta nu este impusa resortisantilor acestui stat membru.

Cu privire la cheltuielile de judecata

22      Intrucat, in privinta partilor din actiunea principala, procedura are caracterul unui incident survenit la instanta de trimitere, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observatii Curtii, altele decat cele ale partilor mentionate, nu pot face obiectul unei rambursari.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera intai) declara:

Articolul 34 TFUE trebuie interpretat in sensul ca nu se opune faptului ca legislatia unui stat membru sa impuna plata unei cautio iudicatum solvi de catre un reclamant de nationalitate monegasca, reclamant care a introdus in fata uneia dintre instantele civile ale acestui stat o actiune in justitie impotriva unui resortisant al acestuia din urma pentru a obtine plata facturilor emise pentru livrarea de marfuri asimilate unor marfuri comunitare, desi o astfel de cerinta nu este impusa resortisantilor acestui stat membru.