DCC nr. 209/2012. Sesizarea de neconstitutionalitate a Hotararii Parlamentului nr. 1/2012 pentru acordarea increderii Guvernului

In M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012 a fost publicata Decizia Curtii Constitutionale nr. 209/2012 referitoare la sesizarea de neconstitutionalitate a Hotararii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului.

Din cuprins:

I. Cu Adresa nr. 51/575 din 16 februarie 2012, secretarul general al Camerei Deputatilor a trimis Curtii Constitutionale sesizarea formulata de 85 de deputati apartinand Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat si de 53 de deputati apartinand Grupului parlamentar al Partidului National Liberal, in conformitate cu prevederile art. 146 lit. l) din Constitutie si ale art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, pentru exercitarea controlului de constitutionalitate asupra Hotararii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului.
Sesizarea de neconstitutionalitate a fost inregistrata la Curtea Constitutionala cu nr. 1.233 din 16 februarie 2012 si constituie obiectul Dosarului nr. 436L/2/2012.
La sesizare s-a anexat lista cuprinzand semnaturile celor 85 de deputati apartinand Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat si ale celor 53 de deputati apartinand Grupului parlamentar al Partidului National Liberal. Potrivit acestei liste, autorii sesizarii de neconstitutionalitate sunt urmatorii: Gheorghe Ana, Gheorghe Antochi, Nicolae Banicioiu, Eugen Bejinariu, Vasile Bleotu, Dumitru Boabes, Marin Bobes, Matei Radu Bratianu, Doina Burcau, Ion Burnei, Ion Calin, Dumitru Chirita, Ioan Cindrea, Gheorghe Ciocan, Radu Eugeniu Coclici, Dorel Covaci, Victor Cristea, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Mircea Gheorghe Draghici, Sonia Maria Draghici, Cristian Sorin Dumitrescu, Ion Dumitru, Mircea Dusa, Filip Georgescu, Marian Ghiveciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Horia Grama, Viorel Hrebenciuc, Iulian Iancu, Florin Iordache, Cornel Itu, Florina Ruxandra Jipa, Ciprian Florin Luca, Silvestru Mircea Lup, Costica Macaleti, Iulian Claudiu Manda, Antonella Marinescu, Eduard Stelian Martin, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Ion Mocioalca, Carmen Ileana Moldovan, Emil Radu Moldovan, Rodica Nassar, Adrian Nastase, Marian Neacsu, Catalin Ioan Nechifor, Robert Sorin Negoita, Dan Nica, Nicolae Ciprian Nica, Bogdan-Nicolae Niculescu-Duvaz, Laurentiu Nistor, Constantin Nita, Iuliu Nosa, Tudor Pantiru, Florin Costin Paslaru, Petre Petrescu, Victor Viorel Ponta, Georgian Pop, Florian Popa, Vasile Popeanga, Dan-Mircea Popescu, Neculai Ratoi, Cornel Cristian Resmerita, Cristian Rizea, Ioan Sorin Roman, Lucretia Rosca, Victor Socaciu, Adrian Solomon, Ioan Stan, Ion Stan, Nicolae Stan, Anghel Stanciu, Sorin Constantin Stragea, Viorel Stefan, Florin-Cristian Tataru, Horia Teodorescu, Angel Tilvar, Mihai Tudose, Radu Costin Vasilica, Petru Gabriel Vlase, Aurel Vladoiu, Madalin-Stefan Voicu, Valeriu Stefan Zgonea, respectiv Cristian Mihai Adomnitei, Marin Almajanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Octavian Bot, Viorel Vasile Buda, Daniel Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihaita Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Campeanu, Daniel Chitoiu, Tudor Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Aurel Mihai Dontu, Gheorghe Dragomir, George Ionut Dumitrica, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Gratiela Leocadia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, Alina Stefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Mihai Lupu, Dan Stefan Motreanu, Gheorghe Eugen Nicolaescu, Ludovic Orban, Ionel Palar, Viorel Palasca, Cornel Pieptea, Gabriel Plaiasu, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Calin Constantin Anton Popescu Tariceanu, Calin Potor, Nini Sapunaru, Adrian George Scutaru, Ionut Marian Stroe, Radu Stroe, Sorinel Gigel Stirbu, Gheorghe Mirel Talos, Radu Bogdan Timpau, Ioan Tintean, Florin Turcanu, Adriana Diana Tusa, Horea Dorin Uioreanu, Ana Lucia Varga si Mihai Alexandru Voicu.
1. Autorii sesizarii considera neconstitutionala Hotararea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului, deoarece contravine prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (5) coroborate cu prevederile art. 64 alin. (1), (4) si (5) si ale art. 103 alin. (2) si (3).
Autorii contestatiei sustin ca Hotararea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 este viciata de neconstitutionalitate in ansamblu, adoptarea acesteia fiind realizata cu incalcarea normelor constitutionale referitoare la procedura instituita pentru investirea Guvernului, mai exact prin nesocotirea regulilor aplicabile modalitatii de constituire a comisiilor parlamentare si de obtinere a avizului de catre candidatii pentru functiile de ministru (lipsa cvorumului). In acest sens se arata ca etapele investirii Guvernului sunt: desemnarea candidatului la functia de prim-ministru, solicitarea votului de investitura, acordarea votului de incredere de catre Parlament si numirea Guvernului, finalizata prin depunerea juramantului de credinta.
Votul de incredere se acorda de catre cele doua Camere ale Parlamentului in sedinta comuna, ca expresie a majoritatii deputatilor si senatorilor, pe baza dezbaterii programului si listei Guvernului, prezentate de candidatul la functia de prim-ministru.
In prealabil, candidatii la functiile de ministru vor fi fost audiati in comisiile de specialitate ale celor doua Camere, in vederea obtinerii unui aviz consultativ de la aceste comisii, astfel cum impun dispozitiile art. 12 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului.
Aceasta audiere si avizare sunt obligatoriu de realizat si, respectiv, de solicitat, dar sunt facultative pentru optiunea candidatului la functia de prim-ministru, care este liber sa se conformeze sau nu opiniei exprimate in comisii, sub eventuala sanctiune a neobtinerii votului de incredere, ori poate opera, dupa caz, modificarile de rigoare in componenta listei, dupa care noua propunere trebuie sa urmeze aceeasi procedura.
Mai mult decat atat, avizul dat in comisii are caracter consultativ si in raport cu plenul celor doua Camere reunite ale Parlamentului, acesta fiind suveran sa decida cu privire la acordarea sau neacordarea increderii Guvernului, fara ca acest caracter consultativ sa presupuna ca ar exista si posibilitatea lipsei sale.
Cu alte cuvinte, sub aspect procedural, existenta avizului comisiilor de specialitate (indiferent daca este vorba despre un aviz pozitiv ori unul negativ), dat in conditii de conformitate cu prevederile constitutionale si legale, este absolut obligatorie pentru validitatea si constitutionalitatea hotararii pronuntate de plenul Camerelor reunite.
Asadar, chiar daca avizul dat de comisiile de specialitate are un caracter consultativ, procedura de audiere si de avizare (indiferent de rezultat, in sensul ca acesta este afirmativ sau negativ) apare ca fiind obligatorie, neefectuarea sau efectuarea in mod neprocedural a acesteia antrenand nulitatea Hotararii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului si, pe cale de consecinta, neconstitutionalitatea acesteia.
Referitor la problematica avizului consultativ, autorii sesizarii fac o analogie cu avizul consultativ al Curtii Constitutionale necesar in cadrul procedurii suspendarii Presedintelui Romaniei. Astfel, conform dispozitiilor art. 95 alin. (1) din Constitutie: “(1) In cazul savarsirii unor fapte grave prin care incalca prevederile Constitutiei, Presedintele Romaniei poate fi suspendat din functie de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, dupa consultarea Curtii Constitutionale. […]”
In acest caz, avizul se emite de plenul Curtii Constitutionale, cu votul majoritatii judecatorilor, pe baza propunerii de suspendare, a raportului intocmit, a investigatiilor si dovezilor obtinute si, daca este cazul, a explicatiilor date de presedinte.
Prin urmare, chiar daca si in acest caz avizul Curtii Constitutionale este doar consultativ, in ipoteza in care una dintre conditiile intrinseci ale procedurii de emitere a avizului nu este respectata, avizul nu este emis in mod legal si, in consecinta, procedura suspendarii Presedintelui Romaniei este compromisa, aparand ca neconstitutionala.
In ceea ce priveste Hotararea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului, analizand modul de desfasurare a procedurii de audiere si avizare a candidatilor pentru functiile de ministru ce a avut loc in cadrul comisiilor permanente, se observa ca nu au fost respectate dispozitiile art. 12 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, potrivit carora lucrarile comisiilor permanente sesizate se desfasoara legal in prezenta a cel putin jumatate plus unu atat din numarul deputatilor, cat si din numarul senatorilor.
Prin urmare, in conditiile in care in cadrul procedurii audierii si avizarii candidatilor la functiile de ministru nu a fost indeplinita conditia numarului minim legal obligatoriu al membrilor comisiilor reunite, implicit procesul de investitura a Guvernului condus de premierul Mihai-Razvan Ungureanu este viciat sub aspectul conditiilor de forma instituite de Legea fundamentala.
In concluzie, prevederile Hotararii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului apar ca fiind neconstitutionale prin incalcarea dispozitiilor art. 1 alin. (5) coroborate cu prevederile art. 64 alin. (1), (4) si (5) si ale art. 103 alin. (2) si (3) din Constitutie.
2. In temeiul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, la data de 16 februarie 2012, Curtea Constitutionala a solicitat punctele de vedere ale birourilor permanente ale Senatului si Camerei Deputatilor asupra sesizarii de neconstitutionalitate.
Presedintele Senatului a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului prin Adresa inregistrata la Curtea Constitutionala cu nr. 1.470 din 28 februarie 2012.
In conformitate cu art. 64 alin. (1) din Constitutie, Parlamentul in intregul sau si fiecare dintre cele doua Camere ale acestuia se bucura de deplina autonomie in ceea ce priveste stabilirea normelor juridice ce ii guverneaza organizarea si functionarea; in ansamblul sistemului normativ roman, regulamentele sau hotararile Parlamentului sunt acte juridice cu forta juridica inferioara legii si Constitutiei. Chiar daca au un continut normativ unic, acestea trebuie sa se supuna Constitutiei, iar interpretarea si aplicarea regulilor procedurale nu pot fi facute in sensul blocarii Parlamentului, ci trebuie realizate intotdeauna cu buna-credinta, in spiritul unui comportament loial al autoritatii fata de Constitutie si al respectarii conduitei traditionale a acestei autoritati publice, reflectate prin practica parlamentara.
Mai mult decat atat, omisiunea in reglementare nu poate conduce la imposibilitatea Parlamentului de a-si indeplini functiile si atributiile, ci, din contra, la obligatia plenului fiecarei Camere de a decide direct asupra problematicii aflate in dezbatere.
Astfel, in situatia in care comisiile permanente nu intocmesc avizul consultativ prevazut de art. 72 alin. 3 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, cu privire la audierea candidatilor pentru functia de ministru, se apreciaza ca o asemenea situatie nu se poate constitui intr-un impediment de natura constitutionala pentru desfasurarea sedintei comune a celor doua Camere consacrate acordarii votului de incredere Guvernului, prevazuta de art. 103 alin. (2) si (3) din Constitutie, intrucat avizul are caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitarii sale de catre birourile permanente reunite. Comisiile au obligatia de a se intruni, insa fiind organe de lucru constituite pe criteriul reprezentativitatii politice, acestea pot fi si in situatia fie de a nu realiza cvorumul, fie de a nu putea adopta o decizie de admitere sau de respingere a candidatului si, in fine, competenta acordarii votului de incredere apartine Parlamentului, iar nu comisiilor, avizul avand un caracter strict consultativ, care nu genereaza niciun fel de consecinte procedurale sub aspectul desfasurarii sedintei in care este votat viitorul Guvern. Sub acest aspect, intre o actiune politica a parlamentarilor si obligatia Parlamentului de a se exprima cu privire la investitura unui nou Guvern, cele doua Camere ale Parlamentului au optat democratic, prin vot, pentru valorificarea unui precedent (care intre timp a devenit norma regulamentara in activitatea de legiferare), potrivit caruia “comisiile permanente nu se pot subroga in competentele Parlamentului si, deci, actele acestora nu reprezinta o conditie sine qua non pentru continuarea unei proceduri”.
In opinia Biroului permanent al Senatului, orice sustinere cu privire la o eventuala similitudine de tratament juridic intre avizul referitor la audierea viitorilor ministri (prevazut de art. 77 alin. 2 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului) si avizul consultativ al Curtii Constitutionale necesar in cadrul procedurii suspendarii Presedintelui Romaniei [prevazut de art. 95 alin. (2) si, respectiv, art. 146 lit. h) din Constitutie] este fortata si complet nejustificata. Primul este prevazut de un regulament parlamentar, act intern cu forta juridica inferioara Constitutiei si legilor, a carui inexistenta nu poate afecta realizarea competentei constitutionale a Parlamentului, iar cel de-al doilea este prevazut direct prin Constitutie, act cu forta suprema in cadrul statului, a carui inexistenta conduce direct la neconstitutionalitatea actelor parlamentare prin care s-ar decide cu privire la suspendarea Presedintelui Romaniei.
Avand in vedere argumentele expuse, Biroul permanent al Senatului considera ca Hotararea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului a fost adoptata cu respectarea normelor constitutionale referitoare la procedura instituita pentru investitura Guvernului si, in consecinta, solicita respingerea, ca neintemeiata, a sesizarii formulate de un numar de 138 de deputati apartinand grupurilor parlamentare ale Partidului Social Democrat si Partidului National Liberal.
Presedintele Camerei Deputatilor a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputatilor prin Adresa inregistrata la Curtea Constitutionala cu nr. 1.352 din 21 februarie 2012, aratand ca niciunul dintre textele constitutionale invocate in motivarea sesizarii nu are legatura cu obiectul acesteia, intrucat principala sustinere a autorilor sesizarii se refera la faptul ca, in cadrul procedurii de acordare a increderii Guvernului, in unele comisii permanente reunite ale celor doua Camere ale Parlamentului nu a fost intrunit cvorumul de lucru regulamentar. Motivarea autorilor sesizarii in legatura cu eventuala incalcare a dispozitiilor constitutionale are doar un caracter teoretic si, pe cale de consecinta, nu poate fi considerata o motivare in sensul Legii nr. 47/1992.
Prevederile art. 103 din Constitutie se refera doar la procedura de acordare a increderii Guvernului care se desfasoara in fata Camerelor reunite ale Parlamentului, si nu la avizele care sunt adoptate sau nu de catre comisiile permanente reunite ale Camerelor.
Lipsa cvorumului regulamentar in cadrul unor comisii permanente s-a datorat lipsei intentionate a parlamentarilor din cadrul celor doua grupuri parlamentare care au sesizat Curtea Constitutionala, ceea ce se constituie intr-o culpa evidenta. Potrivit principiului conform caruia propria turpitudine nu apara de raspundere, nici parlamentarii in cauza nu pot sa invoce un eventual caracter neregulamentar al lucrarilor din cadrul unor comisii permanente, intrucat o asemenea situatie a fost provocata de acestia.
In sprijinul celor aratate se invoca Decizia Curtii Constitutionale nr. 65 din 6 iunie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 156 din 22 iunie 1994, prin care aceasta s-a pronuntat cu privire la o situatie similara, aratand ca “normele regulamentare trebuie sa asigure procedural posibilitatea ca Parlamentul sa se poata pronunta asupra problemelor pentru finalizarea carora se cere un vot”, subliniind totodata ca “normele regulamentare nu trebuie sa permita o tergiversare, o amanare sine die a deciziei parlamentare. Normele regulamentare sunt constitutionale daca asigura desfasurarea normala, responsabila si rezonabila a vietii parlamentare”. Concluzia este ca “dreptul de a amana votul nu este delimitat si conditionat, printr-o procedura sau eventual un termen, exercitarea sa continua, in acelasi caz, poate duce pana la urma la caderea in desuetudine a problemei asupra careia trebuie sa se decida. Ar fi, astfel, o alta ipostaza in care atributiile Camerei nu s-ar putea exercita datorita unui abuz procedural, ipostaza care contravine literei si spiritului Constitutiei”.
In cauza de fata, autorii sesizarii invoca incalcarea de catre Hotararea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului a prevederilor art. 12 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, iar nu a unor prevederi constitutionale. Or, Curtea Constitutionala are competenta de a verifica hotararile Parlamentului pentru neconformitatea lor doar cu Constitutia, iar nu cu vreun regulament.
In ceea ce priveste invocarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constitutie, acestea cuprind doua importante principii: obligatia constitutionala de respectare a Constitutiei si a suprematiei ei si obligatia de a respecta legea. Primul principiu are ca garantie principala controlul de constitutionalitate efectuat de Curtea Constitutionala, in timp ce al doilea principiu este verificat in aplicarea sa de catre instantele judecatoresti, pentru ca el se aplica in raporturile legii cu actele juridice subsecvente acesteia si cu care acestea din urma trebuie sa se conformeze. Or, regulamentele Camerelor Parlamentului nu fac parte din niciuna dintre categoriile de acte normative la care se refera textul constitutional. Astfel, potrivit art. 64 si 67 din Constitutie, Parlamentul adopta legi, hotarari, regulamente si motiuni. Toate aceste acte juridice sunt diferite, de sine statatoare, iar intre ele nu exista niciun raport de ierarhizare. Prin urmare, hotararile nu pot fi atacate decat pentru neconstitutionalitate, iar in lipsa ierarhizarii, acestea nu pot fi controlate nici in raport cu regulamentele Camerelor Parlamentului.
Pentru motivele expuse, Biroul permanent al Camerei Deputatilor apreciaza ca Hotararea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului este conforma Constitutiei.
3. In temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, la data de 22 februarie 2011, Curtea Constitutionala a solicitat presedintelui Camerei Deputatilor o copie dupa stenograma dezbaterilor care au avut loc in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului din data de 9 februarie 2012 asupra programului de guvernare si a intregii liste a Guvernului, prezentate de catre domnul Mihai-Razvan Ungureanu, candidatul desemnat pentru functia de prim-ministru.
Documentatia solicitata in vederea solutionarii sesizarii de neconstitutionalitate a fost comunicata Curtii Constitutionale prin Adresa inregistrata cu nr. 1.365 din 22 februarie 2012.

CURTEA,
examinand sesizarea, punctele de vedere ale birourilor permanente ale Senatului si Camerei Deputatilor, lucrarile si documentele depuse la dosar, raportul intocmit de judecatorul-raportor, Hotararea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:
Curtea Constitutionala, in temeiul prevederilor art. 146 lit. l) din Constitutie si al dispozitiilor art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a fost sesizata sa se pronunte asupra constitutionalitatii Hotararii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012.
Inainte de a proceda la analiza criticilor de neconstitutionalitate, Curtea retine ca sesizarea formulata indeplineste conditiile prevazute de Constitutie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, intrucat aceasta, astfel cum rezulta din listele anexate sesizarii de neconstitutionalitate, a fost semnata de un numar de 138 de deputati.
Examinand sesizarea de neconstitutionalitate, Curtea constata urmatoarele:
1. Obiectul sesizarii il constituie Hotararea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 107 din 9 februarie 2012, potrivit careia:
“In conformitate cu rezultatul votului consemnat in procesul-verbal din data de 9 februarie 2012,
avand in vedere dezbaterile care au avut loc in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului din data de 9 februarie 2012 asupra Programului de guvernare si a intregii liste a Guvernului, prezentate de catre domnul Mihai-Razvan Ungureanu, candidatul desemnat pentru functia de prim-ministru,
in temeiul art. 103 alin. (3) din Constitutia Romaniei, republicata,

Parlamentul Romaniei adopta prezenta hotarare.

ARTICOL UNIC
(1) Se acorda incredere Guvernului, in componenta prevazuta in anexa nr. 1, pentru realizarea Programului de guvernare prevazut in anexa nr. 2.
(2) Anexele nr. 1 si 2 fac parte integranta din prezenta hotarare.

Aceasta hotarare a fost adoptata de Camera Deputatilor si de Senat in sedinta comuna din 9 februarie 2012.”

Prevederile constitutionale invocate in sustinerea criticilor de neconstitutionalitate sunt:
– Art. 1 alin. (5): “In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.”;
– Art. 64 alin. (1), (4) si (5): “(1) Organizarea si functionarea fiecarei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevazute in bugetele aprobate de acestea. […]
(4) Fiecare Camera isi constituie comisii permanente si poate institui comisii de ancheta sau alte comisii speciale. Camerele isi pot constitui comisii comune.
(5) Birourile permanente si comisiile parlamentare se alcatuiesc potrivit configuratiei politice a fiecarei Camere.”;
– Art. 103 alin. (2) si (3): “(2) Candidatul pentru functia de prim-ministru va cere, in termen de 10 zile de la desemnare, votul de incredere al Parlamentului asupra programului si a intregii liste a Guvernului.
(3) Programul si lista Guvernului se dezbat de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna. Parlamentul acorda incredere Guvernului cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.”
De asemenea, sunt invocate ca temei al criticilor formulate si dispozitiile art. 12 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, aprobat prin Hotararea Parlamentului nr. 4 din 3 martie 1992, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, modificat si completat prin Hotararea Parlamentului nr. 13/1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 136 din 5 iulie 1995: “Comisiile permanente sesizate in fond lucreaza legal, in sedinte comune, in prezenta a cel putin jumatate plus unu atat din numarul deputatilor, cat si din numarul senatorilor care le compun; hotararile se adopta cu votul a cel putin jumatate plus unu din numarul membrilor prezenti.”
Prin sesizarea formulata, autorii acesteia sustin ca procedura parlamentara de investire a Guvernului nu s-a realizat in conformitate cu prevederile art. 12 si art. 72 alin. 2 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, respectiv nu a fost parcursa etapa obligatorie a audierii candidatilor in comisiile permanente competente, fapt ce constituie o cauza de nulitate a Hotararii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului si, pe cale de consecinta, o cauza ce determina neconstitutionalitatea acesteia.
2. Examinand sesizarea si actele depuse la dosar, Curtea constata ca, in cadrul etapei procedurale a audierii candidatilor la functia de ministru in fata comisiilor permanente, avizele nu au fost intocmite, intrucat unele comisii nu au intrunit cvorumul de sedinta prevazut de art. 12 din regulament, respectiv la lucrari au fost prezenti mai putin de jumatate plus unu atat din numarul deputatilor, cat si din numarul senatorilor care le compun.
Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului nu cuprinde o prevedere expresa referitoare la situatia in care, din varii motive, comisiile permanente nu pot depune avizele, astfel ca procedura de investire a Guvernului a continuat cu etapa dezbaterii in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului a programului de guvernare si a listei Guvernului.
In cadrul sedintei comune, potrivit stenogramei transmise Curtii asa cum s-a precizat mai sus, presedintele de sedinta desemnat, senatorul Vasile Blaga, presedintele Senatului, dupa ce a prezentat situatia de fapt creata prin imposibilitatea unor comisii permanente de a depune avizele prevazute de art. 72 alin. 3 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, a supus votului plenului Parlamentului procedura de urmat intr-o asemenea situatie. Cele doua Camere ale Parlamentului au luat act de lipsa unor avize si au hotarat, prin vot, continuarea procedurii de desfasurare a sedintei comune de acordare a votului de incredere Guvernului, constatand ca lipsa acestor acte procedurale “nu este un impediment pentru continuarea lucrarilor, avand in vedere faptul ca dispozitiile regulamentare referitoare la cvorum si majoritatea necesara adoptarii unor hotarari de catre Camerele reunite trebuie intelese ca mijloace procedurale minimale de protectie, in scopul respectarii drepturilor tuturor membrilor Camerelor, si nu ca instrumente de impiedicare a functionarii Camerelor Parlamentului” (stenograma dezbaterilor care au avut loc in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului din data de 9 februarie 2012).
Intr-o atare imprejurare, Curtea Constitutionala este chemata sa se pronunte asupra modalitatii in care plenul Parlamentului a decis sa interpreteze si sa aplice dispozitiile constitutionale cuprinse in art. 103 si prevederile regulamentare referitoare la investitura Guvernului.
3. Din analiza dispozitiilor constitutionale (art. 85, 103 si 104), procedura de investire a Guvernului parcurge urmatoarele etape:
– desemnarea de catre Presedintele Romaniei a unui candidat pentru functia de prim-ministru, in urma consultarii partidului care are majoritatea absoluta in Parlament ori, daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate in Parlament;
– solicitarea de catre candidatul desemnat pentru functia de prim-ministru a votului de incredere al Parlamentului asupra programului si a intregii liste a Guvernului;
– dezbaterea in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului a programului de guvernare si a listei Guvernului;
– acordarea votului de incredere de catre Parlament;
– numirea Guvernului de catre Presedintele Romaniei, pe baza votului de incredere acordat de Parlament, urmata de depunerea juramantului de credinta.
Potrivit dispozitiilor regulamentare (art. 71 – 76 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului), procedura de acordare a votului de incredere Guvernului vizeaza urmatoarele etape:
– candidatul desemnat pentru functia de prim-ministru transmite birourilor permanente ale celor doua Camere programul de guvernare si lista Guvernului;
– birourile permanente ale celor doua Camere stabilesc data sedintei comune la cel mult 15 zile de la primirea programului de guvernare si a listei Guvernului, asigura multiplicarea si difuzarea documentelor catre deputati si senatori si iau masuri pentru convocarea acestora la sedinta comuna;
– candidatii pentru functia de ministru sunt audiati in sedinta comuna a comisiilor permanente ale celor doua Camere al caror obiect de activitate corespunde sferei de competenta a viitorilor ministri; comisiile intocmesc avizele comune consultative, motivate, si le prezinta candidatului pentru functia de prim-ministru.
4. Autonomia regulamentara de care beneficiaza cele doua Camere ale Parlamentului, in temeiul dispozitiilor constitutionale prevazute de art. 64 alin. (1), le da dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare si procedurile de desfasurare a lucrarilor parlamentare.
Regulamentele parlamentare – Regulamentul Camerei Deputatilor, Regulamentul Senatului si Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului -, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotarari ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de catre fiecare Camera sau de Camerele reunite, nu in virtutea calitatii de autoritate legiuitoare a Parlamentului, ci in calitate de corpuri autonome, investite cu o putere de organizare si functionare proprie. Fiecare Camera adopta propriul regulament, act cu caracter normativ de sine-statator, in conformitate cu competenta atribuita de Constitutie.
Asa fiind, autonomia regulamentara constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice si poate opera exclusiv in cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentala. Autonomia regulamentara nu poate fi exercitata in mod discretionar, abuziv, cu incalcarea atributiilor constitutionale ale Parlamentului. Astfel, intre principiul constitutional referitor la autonomia Parlamentului de a-si stabili reguli interne de organizare si functionare [art. 64 alin. (1)] si principiul constitutional referitor la rolul Parlamentului, in ansamblul autoritatilor publice ale statului, ce exercita, potrivit Constitutiei, atributii specifice democratiei constitutionale (legiferarea, acordarea votului de incredere, in baza caruia este numit Guvernul, retragerea increderii acordate Guvernului prin adoptarea unei motiuni de cenzura, declararea starii de razboi, aprobarea strategiei nationale de aparare a tarii etc.), Curtea apreciaza ca exista un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie intr-un ansamblu de norme juridice, menite sa organizeze si sa disciplineze activitatea parlamentara cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de investitura a celor mai importante institutii sau autoritati publice in stat (Guvern, o parte dintre judecatorii Curtii Constitutionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curtii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informatii), precum si regulile de organizare si functionare ale fiecarei Camere. Normele regulamentare reprezinta instrumentele juridice care permit desfasurarea activitatilor parlamentare in scopul indeplinirii atributiilor constitutionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativa prin care poporul roman isi exercita suveranitatea nationala, in conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constitutie.
Ca orice act normativ destinat sa reglementeze un anumit domeniu de activitate, regulamentul parlamentar trebuie sa respecte cerintele privind claritatea si previzibilitatea normelor, sa fie un element regulator suplu, care, pe de o parte, sa permita o libertate de actiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare in acord cu dispozitiile art. 69 din Constitutie referitoare la caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, iar, pe de alta parte, sa garanteze autoritatii legiuitoare posibilitatea de a-si indeplini rolul constitutional. Or, instrumentul juridic menit sa asigure indeplinirea atributiilor Parlamentului nu poate constitui o piedica in realizarea scopului sau.
Regulamentul parlamentar trebuie interpretat si aplicat cu buna-credinta si in spiritul loialitatii fata de Legea fundamentala.
5. Potrivit dispozitiilor constitutionale cuprinse la art. 103 alin. (3): “Programul si lista Guvernului se dezbat de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna. Parlamentul acorda incredere Guvernului cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.” Legea fundamentala nu consacra avizul consultativ al comisiilor permanente drept criteriu de constitutionalitate a hotararii prin care Parlamentul acorda increderea Guvernului. Curtea constata ca in cuprinsul Constitutiei sunt consacrate mai multe situatii in care obligatia solicitarii unor avize este reglementata in mod expres: art. 79 referitor la Consiliul Legislativ – “organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizeaza proiectele de acte normative in vederea sistematizarii, unificarii si coordonarii intregii legislatii”, art. 90 referitor la referendum, potrivit caruia “Presedintele Romaniei, dupa consultarea Parlamentului, poate cere poporului sa-si exprime, prin referendum, vointa cu privire la probleme de interes national”, art. 95 alin. (1) – “In cazul savarsirii unor fapte grave prin care incalca prevederile Constitutiei, Presedintele Romaniei poate fi suspendat din functie de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, dupa consultarea Curtii Constitutionale […]” sau situatia prevazuta de art. 117 alin. (2) – “Guvernul si ministerele, cu avizul Curtii de Conturi, pot infiinta organe de specialitate, in subordinea lor, numai daca legea le recunoaste aceasta competenta”.
Mai mult, ori de cate ori legiuitorul constituant a conditionat exercitarea unui drept de indeplinirea unei anumite conditii, precum existenta unui act procedural, a reglementat in mod expres aceasta cerinta. Cu titlu exemplificativ, mentionam situatia consacrata de art. 72 alin. (2) din Constitutie care prevede ca “Deputatii si senatorii pot fi urmariti si trimisi in judecata penala pentru fapte care nu au legatura cu voturile sau cu opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului, dar nu pot fi perchezitionati, retinuti sau arestati fara incuviintarea Camerei din care fac parte, dupa ascultarea lor […]”, situatia prevazuta de art. 92 alin. (2) – “El [n.n. Presedintele Romaniei] poate declara, cu aprobarea prealabila a Parlamentului, mobilizarea partiala sau totala a fortelor armate […]” sau situatia prevazuta de art. 95 alin. (1) – “In cazul savarsirii unor fapte grave prin care incalca prevederile Constitutiei, Presedintele Romaniei poate fi suspendat din functie de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, dupa consultarea Curtii Constitutionale […]”.
6. Lipsa reglementarii exprese in cadrul prevederilor constitutionale ale art. 103 a caracterului obligatoriu, sub aspectul existentei actului, al avizelor comisiilor permanente, coroborata cu dispozitiile art. 64 alin. (4) si (5) din Constitutie, pune in evidenta locul si rolul comisiilor permanente, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a caror activitate are caracter pregatitor pentru o oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptarii deciziei (a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr. 48 din 17 mai 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994). Comisiile se constituie dintr-un numar restrans de deputati sau senatori, specializati pe un anumit domeniu, cu o componenta si o structura care respecta configuratia politica a fiecarei Camere. Potrivit prevederilor art. 10 alin. 3 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, “participarea deputatilor si senatorilor la sedinta comuna a comisiilor permanente sesizate in fond este obligatorie”. Dezbaterile specializate care au loc in cadrul sedintelor comisiilor se finalizeaza cu intocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregati si facilita desfasurarea lucrarilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc in plenul acestora. Necesitatea crearii acestor organe de lucru a fost impusa de asigurarea eficientei activitatii unui corp deliberativ numeros. Din aceasta perspectiva, rolul comisiilor in activitatea parlamentara este unul foarte important, ele asigurand pregatirea deciziilor plenului in scopul exercitarii prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de ancheta ale Parlamentului.
Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridica a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este acea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat in scopul de a sugera o anumita conduita, sub aspect decizional, plenului fiecarei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele si avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitarii lor, nu si din perspectiva solutiilor pe care la propun, Senatul si Camera Deputatilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul isi indeplineste atributiile constitutionale. Comisiile parlamentare au obligatia de a se intruni, insa pot fi puse in situatia de a nu realiza activitatea in scopul careia au fost constituite din cauza neindeplinirii conditiei de cvorum pentru desfasurarea sedintelor sau a imposibilitatii ca membrii comisiei sa ajunga la un acord cu privire la problema supusa dezbaterii. Or, dispozitiile art. 12 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului care reglementeaza aceste doua ipoteze (cvorumul si majoritatea necesara adoptarii unei hotarari in cadrul comisiilor) consacra mijloacele procedurale minimale de protectie in scopul respectarii drepturilor tuturor membrilor comisiilor, iar nu ca instrumente de impiedicare a functionarii Camerelor Parlamentului.
Cu privire la cerinta de cvorum, Curtea constata ca, potrivit dispozitiilor art. 67 din Constitutie, aceasta constituie un criteriu de constitutionalitate, conditionand constitutionalitatea externa a actului numai in ceea ce priveste adoptarea legilor, hotararilor si motiunilor de catre Camera Deputatilor si Senat, nu si in ceea ce priveste adoptarea actelor in cadrul procedurilor desfasurate de organele de lucru ale Camerelor.
Asa fiind, problemele legate de organizarea si desfasurarea sedintelor comisiilor permanente pentru audierea candidatilor la functia de ministru nu sunt probleme de constitutionalitate, ci de aplicare a dispozitiilor Regulamentului sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului.
Cu privire la aceste aspecte, Curtea Constitutionala, printr-o jurisprudenta constanta (de exemplu, prin Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009), a statuat ca nu este de competenta sa “analizarea eventualelor incalcari ale Regulamentului sedintelor comune. Curtea Constitutionala nu isi poate extinde controlul si asupra actelor de aplicare a regulamentelor, intrucat ar incalca insusi principiul autonomiei regulamentare al celor doua Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza intai din Legea fundamentala. Analiza Curtii este una in drept, fara a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare”.
De asemenea, prin Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Curtea a statuat ca, desi legea a fost adoptata dupa o procedura parlamentara discutabila, “nu este de competenta instantei constitutionale sa controleze modalitatea in care sunt puse in aplicare Regulamentele celor doua Camere ale Parlamentului in procesul legislativ”.
Mai mult, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea a stabilit, in acelasi sens, ca, “potrivit art. 146 lit. c) din Constitutie, Curtea Constitutionala se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispozitiile Legii fundamentale. Daca, ignorand prevederile art. 146 lit. c) din Constitutie si pe cele ale art. 27 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constitutionala si-ar extinde competenta si asupra actelor de aplicare a regulamentelor, ea nu numai ca ar pronunta solutii fara temei constitutional, dar ar incalca astfel si principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputatilor, reglementat de art. 64 alin. (1) teza intai din Legea fundamentala. In virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atributie a Camerei Deputatilor, asa incat contestatiile deputatilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenta exclusiva a Camerei Deputatilor, aplicabile, in acest caz, fiind caile si procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, dupa cum si desfasurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotarator de prevederile aceluiasi regulament, care, evident, trebuie sa concorde cu normele si principiile fundamentale.
Ca atare, competenta conferita Curtii Constitutionale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentala nu poate privi decat controlul conformitatii regulamentelor Parlamentului cu dispozitiile Constitutiei, control declansat la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori; Curtea Constitutionala nu este competenta a se pronunta si asupra modului de aplicare a regulamentelor. In sensul celor aratate a statuat Curtea Constitutionala in deciziile sale nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr. 22/1995 si nr. 98/2005”.
Prin urmare, Curtea constata ca, si atunci cand a analizat sesizari initiate in temeiul art. 146 lit. c) din Constitutie, acestea priveau exclusiv controlul constitutionalitatii prevederilor regulamentelor Parlamentului, iar nu controlul constitutionalitatii hotararilor si masurilor adoptate de Camerele Parlamentului in aplicarea regulamentelor proprii. Rezolvarea problemelor ridicate de hotararile adoptate si de masurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face exclusiv pe cai si prin proceduri parlamentare.
Pe de alta parte, Curtea observa ca, desi Parlamentul in intregul sau si fiecare dintre cele doua Camere ale acestuia se bucura de deplina autonomie in ceea ce priveste stabilirea normelor juridice ce le guverneaza organizarea si functionarea, in ansamblul sistemului normativ roman, hotararile Parlamentului sunt acte juridice cu forta juridica inferioara Constitutiei. Interpretarea si aplicarea acestor norme care instituie reguli procedurale trebuie realizata intotdeauna cu buna-credinta, in spiritul unui comportament loial fata de Legea fundamentala. Intr-o ipoteza contrara, rezultatul ar fi blocarea activitatii institutiei, sub aspectul indeplinirii atributiilor constitutionale, cu consecinte negative asupra structurilor democratice pe care se intemeiaza statul.
Curtea Constitutionala, prin Decizia nr. 65 din 6 iunie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 156 din 22 iunie 1994, a retinut ca “este in afara oricarei indoieli ca normele constitutionale formeaza un sistem unitar care permite ordinii constitutionale sa se realizeze. […] Normele regulamentare trebuie sa asigure procedural posibilitatea ca Parlamentul sa se poata pronunta asupra problemelor pentru finalizarea carora se cere un vot. Totodata, si aceasta tine de rationalizarea si eficienta vietii parlamentare, normele regulamentare nu trebuie sa permita o tergiversare, o amanare sine die a deciziei parlamentare. Normele regulamentare sunt constitutionale daca asigura desfasurarea normala, responsabila si rezonabila a vietii parlamentare”.
Concluzia este ca “dreptul de a amana votul nu este delimitat si conditionat, printr-o procedura sau eventual un termen, exercitarea sa continua, in acelasi caz, poate duce pana la urma la caderea in desuetudine a problemei asupra careia trebuie sa se decida. Ar fi, astfel, o alta ipostaza in care atributiile Camerei nu s-ar putea exercita datorita unui abuz procedural, ipostaza care contravine literei si spiritului Constitutiei”.
Prin urmare, situatia in care o comisie parlamentara, din diverse motive, nu-si poate duce la indeplinire activitatea, respectiv intocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natura a impiedica plenul fiecarei Camere de a dezbate si de a decide direct asupra problemelor care intra in atributiile sale. In fond, specificul activitatii unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectiva, luata cu majoritatea voturilor, dupa o dezbatere publica. Orice alta concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adopta, imprejurare care excedeaza cadrului constitutional si regulamentar in care acestea activeaza, si, pe de alta parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, in ansamblul sau, ca organ reprezentativ suprem al poporului roman, care beneficiaza de o legitimitate originara, fiind exponentul intereselor intregii natiuni. Or, aceste ipoteze sunt cu totul inacceptabile din perspectiva principiilor constitutionale pe care Curtea este chemata sa le garanteze.
In acest sens sunt si cele statuate de Curtea Constitutionala in Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994. Cu acel prilej Curtea a retinut ca, potrivit “pozitiei preeminente a Parlamentului in sistemul autoritatilor publice ale Romaniei, el exercita prerogative de cea mai mare insemnatate pentru activitatea de stat, fiind, in intregul sau, expresia suveranitatii nationale rezultata din alegerile parlamentare. Intre aceste prerogative, alaturi de cea privitoare la adoptarea legilor, este si activitatea de control asupra executivului […]. Desigur, Parlamentul nu poate desfasura, in plenul sau, asemenea activitati de control, lipsindu-i suportul informational necesar pentru a-si formula o opinie corecta asupra obiectului controlului. Acest fapt este la fel de adevarat, de altminteri, si pentru procesul legislativ. Camerele nu ar putea pasi direct la dezbaterea si adoptarea unei legi, fara o pregatire corespunzatoare, prealabila, a lucrarilor ce urmeaza a se desfasura in plen.
Acestui rol si acestor finalitati le sunt consacrate organizarea si functionarea comisiilor parlamentare, privite si definite ca organe de lucru ale Camerelor, care se infiinteaza cu scopul de a indeplini insarcinarile care le sunt incredintate tocmai in vederea pregatirii lucrarilor lor.
Asadar, elementele ce configureaza conceptul de comisie parlamentara sunt caracterul pregatitor, prealabil, al lucrarilor lor, aspectul de organ intern al Camerelor destinat ca, prin activitatea lui, sa poata oferi acestora toate elementele necesare luarii unei decizii. Ele trebuie sa dispuna de toate conditiile pentru a culege si a oferi acele date necesare plenului unei Camere sau Parlamentului spre a-si fonda, in mod optim, luarea unei decizii.
Din acest considerent, organizarea si functionarea lor sunt amanuntit reglementate, potrivit art. 61 alin. (1) din Constitutie [art. 64 alin (1) din Constitutia revizuita], prin regulamentul fiecarei Camere. Dispozitiile constitutionale nu fac decat sa exprime acest rol subordonat, pregatitor, al activitatii comisiilor, diferentiat conform tipologiei lor, cuprinsa, de altfel, in prevederile art. 61 alin. (4) din Constitutie [art. 64 alin. (4) din Constitutia revizuita]: <<Fiecare Camera isi constituie comisii permanente si poate institui comisii de ancheta sau alte comisii speciale. Camerele isi pot constitui comisii comune.>>”
Parlamentul “nu poate fi reprezentat sau inlocuit de niciunul dintre organele sale interne si pe care chiar el si le infiinteaza, din simplul motiv ca el nu poate delega nimanui – si cu atat mai putin unui grup de parlamentari – suveranitatea nationala cu care electoratul l-a imputernicit in urma alegerilor parlamentare.
Pentru ca un control parlamentar sa fie autentic, el trebuie sa fie deplin, adica Parlamentul tarii trebuie sa dispuna de posibilitatea de a lua orice masuri pentru a da continut acestei plenitudini.
[…] Deplasarea […] unui centru de decizie constitutional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conforma cu menirea celui dintai, exprimata clar in prevederile art. 110 si art. 58 din Constitutie [art. 111 si art. 61 din Constitutia revizuita].”
Aceeasi este concluzia la care a ajuns recent si Curtea Constitutionala Federala a Germaniei, care prin Decizia 2BvE 8/11 din 28 februarie 2012, pronuntata in unanimitate de cea de-a doua Camera, a retinut ca “[…] Bundestagul german constituie organul reprezentativ nemijlocit al poporului. El este alcatuit din deputatii alesi ca reprezentanti ai intregului popor, care impreuna formeaza reprezentarea populara. Statutul reprezentativ al deputatilor, garantat de art. 38 alin. 1 fraza a 2-a GG [n.n. Legea fundamentala a Germaniei] constituie temei pentru pozitia de reprezentare a Bundestagului care, in calitate de <<organ special>> (art. 20 alin. 2 GG), exercita puterea statala ce emana de la popor.
a) Bundestagul german isi exercita de principiu functia de reprezentare [constituit] in intregul sau, prin participarea tuturor membrilor sai, nu doar prin deputati individuali, un grup de deputati sau majoritatea parlamentara.
Exercitarea functiei de reprezentare de catre Bundestagul german, in intregul sau, presupune o egala imputernicire de participare a tuturor deputatilor, care de principiu dispun de aceleasi drepturi si indatoriri. Prin urmare, fiecare membru este chemat sa participe la lucrarile Bundestagului, dezbaterile si deciziile acestuia.
[…] Libertatea si egalitatea mandatului (art. 38 alin. 1 fraza a 2-a GG) nu sunt totusi garantate in mod absolut, ci pot fi limitate de alte valori de interes public, proteguite la nivel constitutional. Modalitatea de functionare a Parlamentului constituie un astfel de interes, de rang constitutional.
[…] Ca punct de plecare si baza pentru configurarea si restrangerea drepturilor deputatilor sta principiul participarii tuturor membrilor la deciziile Bundestagului german; acesta este etalonul standard in configurarea organizarii sau procedurilor parlamentare. In masura in care parlamentarii trebuie exclusi de la coparticiparea in procesul de luare a deciziilor parlamentare prin transferul atributelor decizionale catre o comisie, acest lucru este permis doar pentru a proteja alte interese juridice, de rang constitutional, si in stricta conformitate cu principiul proportionalitatii. […]
Bundestagul german este de principiu indrituit, in cadrul autonomiei sale organizatorice si functionale, sa creeze subcomisii pentru a permite indeplinirea corespunzatoare a atributiilor sale. […] Anume ii este permis sa infiinteze comisii carora sa le transfere sarcini individuale ale Bundestagului, cum ar fi pregatirea deciziilor pentru plen sau exercitarea prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, de control si de ancheta.
b) Corespunzator traditiei parlamentare, o mare parte din sarcinile Bundestagului german se rezolva in afara plenului, mai ales in comisii. Insa acestea sunt de fapt limitate la a pregati dezbaterile si deciziile plenului, in consecinta ele lucreaza in vederea adoptarii unei decizii finale de catre plen. […]”
7. Dincolo de aceste considerente de ordin principial, Curtea observa ca, in temeiul autonomiei regulamentare, nimic nu opreste ca, in cadrul sedintei in plen (asa cum s-a intamplat si in speta de fata), sa se invoce lipsa indeplinirii oricaror acte procedurale (inclusiv a avizelor comisiilor permanente), iar Camera sau Camerele reunite astfel sesizate, in temeiul plenitudinii lor decizionale cu privire la aceste aspecte, sa hotarasca in sensul continuarii dezbaterilor in plen sau al reluarii procedurilor in comisii.
8. Curtea retine ca, in domeniul dreptului parlamentar, principala consecinta a naturii elective a mandatului reprezentativ si a pluralismului politic o constituie principiul pe care doctrina l-a consacrat in mod sugestiv “majoritatea decide, opozitia se exprima”. Majoritatea decide, intrucat, in virtutea mandatului reprezentativ primit de la popor, opinia majoritara este prezumat ca reflecta sau corespunde opiniei majoritare a societatii. Opozitia se exprima ca o consecinta a aceluiasi mandat reprezentativ care fundamenteaza dreptul inalienabil al minoritatii politice de a-si face cunoscute optiunile politice si de a se opune, in mod constitutional si regulamentar, majoritatii aflate la putere. Aplicarea principiului “majoritatea decide, opozitia se exprima” asigura, pe de o parte, legitimitatea guvernarii si, pe de alta parte, conditiile pentru realizarea alternantei la guvernare.
Acest principiu presupune ca prin organizarea si functionarea Camerelor Parlamentului sa se asigure ca majoritatea sa decida numai dupa ce opozitia s-a exprimat, iar decizia pe care aceasta o adopta sa nu fie obstructionata in cadrul procedurilor parlamentare. Asa fiind, o serie de norme din regulamentele parlamentare au ca scop evitarea blocarii majoritatii in procesul decizional (organizarea dezbaterilor, limitarea duratei unor luari de cuvant, regimul amendamentelor, instituirea unor termene procedurale etc.), iar altele sunt destinate realizarii protectiei minoritatilor politice (alcatuirea birourilor permanente si a comisiilor parlamentare potrivit configuratiei politice, sistemul majoritatilor necesare in scopul desfasurarii lucrarilor si adoptarii masurilor ce fac obiectul unor dezbateri, posibilitatea sesizarii Curtii Constitutionale, potrivit prevederilor art. 146 din Constitutie, accesul egal la mijloacele procedurale parlamentare, exercitarea dreptului de initiativa legislativa, formularea de amendamente etc.) Din perspectiva functiei de control exercitate de Parlament asupra executivului, dispozitiile constitutionale prevad ca modalitati de actiune: informarea Parlamentului, procedura intrebarilor si interpelarilor, motiunea de cenzura, angajarea raspunderii Guvernului sau delegarea legislativa.
Regula majoritatii implica in mod necesar, in cadrul procedurilor parlamentare, evitarea oricaror mijloace care ar conduce la o manifestare abuziva din partea majoritatii sau a oricaror mijloace obstructioniste care ar avea drept scop impiedicarea desfasurarii normale a procedurii parlamentare, culminand cu boicotul parlamentar, parasirea lucrarilor in structurile parlamentare sau retragerea de la activitatea Camerelor. Or, principiul “majoritatea decide, opozitia se exprima” implica, in mod necesar, un echilibru intre necesitatea de exprimare a pozitiei minoritatii politice cu privire la o anumita problema si evitarea folosirii mijloacelor de obstructie, in scopul asigurarii, pe de a parte, a confruntarii politice din Parlament, deci a caracterului contradictoriu al dezbaterilor, si, pe de alta parte, a indeplinirii de catre acesta a competentelor sale constitutionale si legale. Cu alte cuvinte, parlamentarii, fie ca provin din randul majoritatii, fie ca provin din cel al opozitiei, trebuie sa se abtina de la exercitarea abuziva a drepturilor procedurale si sa respecte o regula de proportionalitate, de natura sa asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile.
Atat in procesul legislativ, cat si in activitatea de control al Guvernului sau in realizarea celorlalte atributii constitutionale, parlamentarii, in exercitarea mandatului, sunt, potrivit prevederilor art. 69 alin. (1) din Legea fundamentala, “in serviciul poporului”. Aceasta implica reprezentarea in lupta politica din Parlament a dezbaterilor politice din societate, a opiniilor, a ideilor ce au ca sursa diferitele categorii sociale, politice, economice sau culturale. In aceasta maniera, poporul, titularul suveranitatii nationale, isi exercita suveranitatea nu numai cu prilejul procesului electiv, ci pe intreaga durata a mandatului oferit parlamentarului aflat in serviciul sau.
Dezbaterea parlamentara a problemelor importante ale natiunii trebuie sa asigure respectarea valorilor supreme consacrate de Legea fundamentala, precum statul de drept, pluralismul politic si democratia constitutionala. Acesta este motivul pentru care Curtea Constitutionala considera ca este necesara exercitarea cu buna-credinta a drepturilor si obligatiilor constitutionale atat de catre majoritatea, cat si de minoritatea parlamentara, precum si cultivarea unei conduite a dialogului politic, care sa nu excluda aprioric consensul, chiar daca motivatiile sunt diferite, atunci cand miza este interesul major al natiunii.
9. In concluzie, Curtea Constitutionala retine ca lipsa avizului consultativ prevazut de art. 72 alin. 3 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului nu se poate constitui intr-un impediment de natura constitutionala pentru desfasurarea procedurii de investire a Guvernului, de natura sa antreneze neconstitutionalitatea Hotararii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012. Asa fiind, Curtea constata ca, in cadrul sedintei comune a celor doua Camere, acordarea votului de incredere Guvernului a fost exercitata de Parlament, care a decis cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, in conformitate cu prevederile art. 103 alin. (3) din Constitutie.
Fata de cele mentionate, Curtea constata ca sesizarea formulata de 85 de deputati apartinand Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat si de 53 de deputati apartinand Grupului parlamentar al Partidului National Liberal, in conformitate cu prevederile art. 146 lit. l) din Constitutie si ale art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, pentru exercitarea controlului de constitutionalitate asupra Hotararii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului nu este intemeiata, urmand a fi respinsa.

Pentru considerentele expuse, in temeiul art. 146 lit. l) din Constitutie, al art. 1, 3, 10 si 27 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUTIONALA
In numele legii
DECIDE:

Respinge, ca neintemeiata, sesizarea de neconstitutionalitate a Hotararii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea increderii Guvernului.
Definitiva si general obligatorie.
Decizia se comunica Camerei Deputatilor si Senatului si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 7 martie 2012 si la ea au participat: Augustin Zegrean, presedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lazaroiu, Mircea Stefan Minea, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan si Tudorel Toader, judecatori.

Adauga comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Informații suplimentare

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close