Cauza Begu impotriva Romaniei. Opinie partiala separata

In M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012 a fost publicata Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 15 martie 2011 in Cauza Begu impotriva Romaniei.

Din cuprins:
HOTARAREA
din 15 martie 2011, definitiva la 15 iunie 2011,
in Cauza Begu impotriva Romaniei
(Cererea nr. 20448/02)

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 & 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.
In Cauza Begu impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din: Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Birsan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 8 februarie 2011,
pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 20.448/02 indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, Ion Begu (reclamantul), a sesizat Curtea la 15 aprilie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de Dumitru Radescu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plange, in special, de nelegalitatea arestarii sale preventive, de caracterul inechitabil al procesului penal impotriva sa, de nerespectarea dreptului sau la prezumtia de nevinovatie, de incalcarea dreptului sau la respectarea vietii private si a dreptului la respectarea bunurilor sale.
4. La 12 mai 2006, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice Guvernului cererea. In conformitate cu art. 29 & 1 din Conventie, acesta a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul s-a nascut in 1975 si locuieste in Caracal.
6. Reclamantul a fost ofiter de politie judiciara la Sectia 11 Politie din Bucuresti.

A. Originea cauzei
7. La 28 iunie 2001, mai multe persoane au depus plangere impotriva lui B.E. pentru inselaciune si sechestrare de persoane. Reclamantul a dat curs plangerilor si a inceput cercetarea penala. La 29 iunie 2001, acesta a solicitat retinerea lui B.E. Avocatul lui B.E. i-a cerut sa nu ia masura retinerii si s-a angajat ca parintii lui B.E. sa ofere despagubiri persoanelor care au depus plangere impotriva fiicei lor. Superiorii reclamantului au aprobat decizia de lasare in libertate a lui B.E., cu conditia acoperirii prejudiciului suferit de autorii plangerii.
8. Mai tarziu in decursul aceleiasi zile, parintii lui B.E. au adus la politie o suma de bani, pe care reclamantul a predat-o apoi victimelor. B.E. a fost pusa in libertate si chemata duminica, 1 iulie 2001, ora 16,30, pentru o noua audiere in prezenta avocatului sau. Inainte de a-i da drumul, 3 ofiteri de politie, printre care si reclamantul, i-au cerut 600 de dolari americani (USD) ca sa nu dispuna arestarea ei preventiva si o suma mai mare ca sa faca “disparut” dosarul de cercetare penala deschis impotriva ei. Acestia i-au cerut sa le predea banii la 1 iulie 2001, inainte de interogatoriul ei.
9. La 30 iunie 2001, B.E. a denuntat politiei faptul ca 3 ofiteri de la Sectia 11 Politie din Bucuresti, si anume V.N., L.F. si reclamantul, i-au cerut bani ca sa nu dispuna arestarea ei preventiva. Declaratia lui B.E. a fost inregistrata la politie la 2 iulie 2001.
10. In baza declaratiei lui B.E., politia a decis, la 1 iulie 2001, sa organizeze un flagrant pentru a-i surprinde asupra faptului pe politistii respectivi. In acest scop, suma de 600 USD pe care B.E. trebuia sa o predea politistilor a fost tratata cu o substanta fluorescenta.
11. La 1 iulie 2001, reclamantul a venit la sediul politiei, desi nu era de serviciu in ziua respectiva. B.E. s-a prezentat la politie fara avocatul sau, s-a intalnit cu reclamantul si i-a dat banii. B.E. a inregistrat pe ascuns discutia cu reclamantul, insa cu acordul prealabil al parchetului.
12. Dupa intalnirea cu B.E., reclamantul a plecat la cumparaturi.

B. Perchezitia reclamantului
13. La 1 iulie 2001, ora 18,30, reclamantul a revenit la sediul politiei. A fost condus in biroul comandantului politiei, unde procurorul insarcinat cu cercetarea, in prezenta unor martori asistenti, l-a informat ca va proceda la perchezitia corporala si a masinii lui, pe motiv ca era banuit ca ar fi primit bani din partea lui B.E.
14. Reclamantul a solicitat ca T.C., avocatul sau ales, sa fie prezent. Procurorul a decis ca reclamantul sa fie asistat de un avocat din oficiu in acest sens. Procurorul l-a sunat de pe telefonul mobil pe avocatul din oficiu si i-a cerut sa il apere pe reclamant.
15. In urma perchezitiei corporale a reclamantului, politistii au gasit asupra acestuia un set de 5 chei, precum si o cartela de acces magnetica. Suma de 600 USD nu a fost gasita asupra reclamantului. Acestia au cercetat automobilul reclamantului cu o lampa cu ultraviolete si nu au gasit nicio urma de substanta fluorescenta. In jurul orei 20,30, politistii au studiat in biroul comandantului politiei, in semiintuneric, obiectele confiscate din automobilul reclamantului. De aceasta data, au constatat existenta unor urme de substanta fluorescenta pe unele obiecte gasite. Acestia au examinat incaltamintea si imbracamintea reclamantului cu o lampa UV. Au gasit urme de substanta fluorescenta pe pantoful stang, precum si pe un siret de la pantoful celalalt. Examinarea bancnotelor gasite asupra reclamantului a scos la iveala urme de substanta fluorescenta. Urme asemanatoare au fost gasite in interiorul buzunarelor reclamantului. Examinarea obiectelor gasite asupra reclamantului si in automobil a fost filmata de organele de cercetare.
16. Procesul-verbal al perchezitiei corporale a reclamantului, intocmit la 1 iulie 2001, ora 24,00, semnat de acesta, mentioneaza in introducere ca acesta facea obiectul unei cercetari in urma denuntului facut de B.E. si consimtise la perchezitia corporala. Reclamantul a formulat obiectiuni in procesul-verbal, precizand ca urmele de substanta fluorescenta nu fusesera identificate in timpul primei examinari a obiectelor si ca aparusera abia dupa ce organele de cercetare atinsesera obiectele respective cu mainile lor. Acesta a mai precizat ca nu si-a dat acordul explicit pentru efectuarea perchezitiei corporale. Interogat de procuror cu privire la prezenta lui la sediul politiei la 1 iulie 2001, desi nu era de serviciu, reclamantul a declarat ca stia ca B.E. fusese convocata in acea zi de colegul sau L.F. si ca dorea sa se asigure personal de prezenta ei. Acesta a adaugat ca a revenit la politie la 18,30, dupa curatarea automobilului sau, pentru a se spala pe maini.
17. In noaptea de 1 spre 2 iulie 2001, un avocat ales de sotia reclamantului s-a prezentat la parchet in vederea apararii lui.

C. Perchezitia domiciliului reclamantului
18. La 3 iulie 2001, ora 0,50, s-a efectuat o perchezitie la domiciliul reclamantului. Reprezentantii parchetului au gasit o cartela SIM de telefon mobil, un magnetoscop, un dictafon si o caseta audio, precum si documente de lucru. La aceeasi data, obiectele au fost trimise serviciului de control al Politiei Capitalei pentru verificare. S-a intocmit un proces-verbal cu toate obiectele reclamantului puse sub sigiliu, respectiv documente de lucru, un dictafon si o caseta audio. Obiectele au fost desigilate in prezenta reclamantului si a avocatului sau, care nu au formulat obiectii.
19. In rechizitoriul din 14 decembrie 2001, prin care se dispunea trimiterea in judecata a reclamantului, parchetul a notat ca, in urma perchezitiei domiciliare, organele de ancheta nu au gasit indicii sau probe pentru prezenta cauza. In Hotararea din 7 iunie 2002 de condamnare a reclamantului in prima instanta (infra, pct. 50), Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti (tribunalul militar) a retinut ca, in urma perchezitiei efectuate la domiciliul reclamantului, nu s-au gasit indicii sau probe relevante pentru cauza.
20. In timpul procesului penal, in motivele de apel, reclamantul a declarat ca tribunalul militar nu a luat o decizie referitoare la obiectele puse sub sigiliu in urma perchezitiei. Acesta a precizat ca, intrucat obiectele respective nu fusesera folosite la savarsirea unei infractiuni sau nu fusesera obtinute in urma unei infractiuni, se impunea restituirea lor. Acesta a adaugat ca unele dintre obiecte, precum cartela SIM de telefon mobil, isi pierdeau valoarea odata cu trecerea timpului. Curtea militara de apel nu a raspuns la motivele reclamantului in Hotararea din 22 ianuarie 2003. In recurs, prin observatiile scrise depuse la dosar la 18 noiembrie 2003, reclamantul a denuntat, in temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, incalcarea dreptului sau la respectarea bunurilor sale, declarand ca, in pofida cererii sale, obiectele puse sub sigiliu in urma perchezitiei nu i-au fost restituite. Inalta Curte de Casatie si Justitie nu a examinat acest capat de cerere in Hotararea definitiva din 22 decembrie 2003.

D. Arestarea preventiva a reclamantului

1. Arestarea preventiva a reclamantului
21. In urma perchezitiei domiciliare, reclamantul a fost dus la parchetul militar, unde a fost audiat de procurori. In preambulul declaratiei reclamantului se preciza ca acesta fusese informat cu privire la drepturile sale procedurale si infractiunea de care era invinuit. I s-a prezentat un rezumat al faptelor, si anume ca la data de 29 iunie 2001, in calitatea sa de ofiter de politie judiciara, i-a cerut lui B.E. suma de 600 USD, platita de aceasta la 1 iulie 2001, ca sa nu fie retinuta de politie. Declaratia a fost semnata de reclamant si avocatul sau.
22. Tot la 2 iulie 2001, in temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedura penala (C. proc. pen.), procurorul a dispus masura arestarii preventive a reclamantului pentru 30 de zile. Pe numele reclamantului s-a emis un mandat de arestare. Acesta din urma nu a primit nicio copie a mandatului sau a ordonantei in cauza. V.N. si L.F. au fost cercetati si arestati preventiv pentru aceleasi fapte.
23. La ora 15,40, reclamantul a fost depus in Centrul de arest preventiv din cadrul Inspectoratului General al Politiei. In temeiul art. 137^1 din C. proc. pen., procurorul militar l-a informat de indata cu privire la motivele arestarii sale, asa cum reiese din procesul-verbal intocmit in acest sens si semnat de reclamant si avocatul sau. Procesul-verbal includea un rezumat al faptelor de care reclamantul era invinuit si care justificau arestarea sa preventiva, precum si incadrarea lor juridica.
24. Formalitatile au durat o ora, dupa care reclamantul a putut dormi pentru prima oara de la arestarea sa. In dimineata zilei de 3 iulie 2001 a primit prima masa de la arestarea sa.
25. Reclamantul a contestat masura arestarii preventive dispusa impotriva lui. Prin Hotararea din 10 iulie 2001, tribunalul militar a respins plangerea reclamantului pe motiv ca niciuna dintre cauzele de nulitate invocate nu erau intemeiate si ca masura arestarii preventive era intemeiata. In urma recursului reclamantului, prin Hotararea definitiva din 17 iulie 2001, curtea militara de apel a confirmat temeinicia hotararii mentionate.

2. Prelungirea arestarii preventive
26. Prin hotararile din 27 iulie si 21 august 2001, tribunalul militar a prelungit arestarea preventiva a reclamantului si a celorlalti 2 inculpati, invocand statutul de politist al acestora si faptul ca odata pusi in libertate ar putea influenta martorii care trebuiau audiati in procedura si care erau politisti din cadrul aceleiasi sectii de politie. Tribunalul a concluzionat ca temeiurile care au determinat arestarea preventiva a acuzatilor nu s-au schimbat. Recursurile reclamantului impotriva acestor hotarari au fost respinse de curtea militara de apel.
27. La 14 septembrie 2001, tribunalul militar a respins cererea de punere in libertate a reclamantului pe motiv ca temeiurile care au determinat arestarea sa se mentin. La 18 octombrie 2001, curtea militara de apel a respins recursul reclamantului si a confirmat, cu aceeasi motivare, arestarea preventiva.
28. La 19 noiembrie 2001, tribunalul militar a prelungit din nou arestarea preventiva a inculpatilor, cu o motivare individuala, declarand ca “faptele fusesera mediatizate si avusesera un impact negativ asupra opiniei publice, in legatura cu modul in care niste politisti au inteles sa isi exercite profesia”. Curtea militara de apel a respins, ca nefondat, recursul reclamantului impotriva acestei hotarari.
29. Prin incheierile din 18 decembrie 2001, 14 ianuarie, 12 februarie, 6 si 23 martie, precum si 17 aprilie 2002, tribunalul militar a prelungit arestarea preventiva a inculpatilor. Instanta a retinut temeiuri similare pentru prelungirea masurii, si anume ca pedeapsa prevazuta de lege pentru faptele imputate este mai mare de 2 ani, ca faptele incriminate prezinta un grad sporit de pericol, ca buna desfasurare a anchetei si administrarea anumitor probe o impun si ca temeiurile care au determinat masura nu s-au schimbat. Instanta a invocat totodata statutul de politist al inculpatilor.
30. Prin hotararile definitive din 8 ianuarie, 19 februarie, 14 si 28 martie, 16 aprilie si 16 mai 2002, curtea militara de apel a respins, ca nefondate, recursurile reclamantului impotriva hotararilor respective.
31. La 17 mai 2002, reclamantul a inaintat tribunalului militar o cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Printr-o hotarare din 29 mai 2002, tribunalul a declarat cererea inadmisibila pe motiv ca cercetarea judecatoreasca impotriva acestuia se incheiase la aceeasi data si ca o cerere de liberare provizorie sub control judiciar era admisibila numai inainte de incheierea cercetarii. Prin Hotararea din 20 iunie 2002, curtea militara de apel a respins recursul reclamantului ca nefondat.
32. Prin Hotararea din 7 iunie 2002, tribunalul militar a prelungit arestarea preventiva a reclamantului. Reclamantul a atacat hotararea la curtea militara de apel, contestand dispozitia din hotararea mentionata anterior prin care se prelungea arestarea preventiva. Curtea de apel nu a examinat acest recurs al reclamantului decat in cadrul examinarii apelului acestuia privind fondul acuzatiei penale.
33. Prin hotararile din 19 iulie si 10 septembrie 2002, curtea militara de apel a prelungit arestarea preventiva a reclamantului. Actiunile reclamantului impotriva acestor hotarari au fost declarate inadmisibile de Curtea Suprema de Justitie, la date neprecizate.

3. Prelungirea arestarii preventive a reclamantului in sedinta din 13 februarie 2002
34. La 8 februarie 2002, avocatul ales al reclamantului a depus la tribunalul militar o cerere de amanare a termenului prevazut pentru 13 februarie 2002 pe motiv ca, in perioada 9 – 14 februarie 2002, se afla in imposibilitatea de a se prezenta la audiere.
35. In sedinta din 13 februarie 2002, tribunalul militar a respins cererea de amanare, precizand ca, in temeiul dispozitiilor legale privind statutul avocatilor, in cazul in care acesta se afla in imposibilitatea de a-si exercita atributiile, are obligatia de a asigura substituirea sa de catre alt avocat. Tribunalul militar a numit un avocat din oficiu pentru a-l apara pe reclamant si a amanat cauza pana la finalul sedintei, pentru a-i da acestuia posibilitatea sa studieze dosarul.
36. La reluarea dezbaterilor, avocatul din oficiu a solicitat punerea in libertate a reclamantului. Instanta a dat cuvantul reclamantului, care a subscris la argumentele formulate de avocatul din oficiu.
37. Prin incheierea adoptata la aceeasi data, tribunalul a prelungit arestarea preventiva a reclamantului.
38. Acesta din urma, asistat de avocatul ales, a atacat hotararea, solicitand punerea sa in libertate. Acesta a invocat durata excesiva a procedurii, caracterul inechitabil al procedurii si faptul ca trebuia sa se insoare in curand. La 14 martie 2002, in sedinta privind recursul in fata curtii militare de apel, reclamantul a fost prezent si reprezentat de avocatul sau ales. Prin hotararea definitiva adoptata la aceeasi data, curtea militara de apel a respins recursul reclamantului ca nefondat.

E. Declaratia prim-ministrului
39. La 6 iulie 2001, in cadrul unei teleconferinte cu prefectii, prim-ministrul a abordat problema “disciplinei in cadrul Politiei Romane”, prezentand exemple, dar fara a da nume. Acesta a declarat:
“Nu pot accepta [existenta unor] incalcari grave ale legilor tarii, ca de exemplu cei doi ofiteri de la Sectia 11 Politie Bucuresti care au fost prinsi in flagrant delict de luare de mita.”
40. La 7 iulie 2001, afirmatiile prim-ministrului au fost preluate de doua ziare locale, “Monitorul de Cluj” si “Monitorul de Brasov”.
41. In saptamana 16 – 22 iulie 2001, jurnalul national “Cotidianul” a publicat un articol intitulat “Conducerea Sectiei 11 Politie Bucuresti a fost destituita”. Articolul preciza ca “doi ofiteri din directia cercetari penale din cadrul Sectiei 11 au cerut si au primit mita de 600 USD de la o persoana acuzata de inselaciune” si ca “ofiterii cerusera banii ca sa propuna neinceperea urmaririi penale” persoanei respective.

F. Procesul penal impotriva reclamantului
42. La 2 iulie 2001, s-a inceput urmarirea penala impotriva reclamantului pentru infractiunea de luare de mita. La 9 august 2001, parchetul militar a prezentat reclamantului, in prezenta avocatului, materialul de urmarire penala.
43. Prin rechizitoriul din 15 august 2001, parchetul militar i-a trimis in judecata pe reclamant, V.N. si L.F., pentru luare de mita, in fata tribunalului militar. Decizia a fost intemeiata in principal pe denuntul facut de B.E., declaratiile martorilor, procesele-verbale de constatare a flagrantului delict si de perchezitie corporala si domiciliara, precum si pe transcrierea inregistrarii conversatiei reclamantului cu B.E. din 1 iulie 2001.

1. Procedura in prima instanta in fata tribunalului militar
44. La 14 septembrie 2001, tribunalul militar a restituit cauza la parchet, pe motiv ca inculpatii nu au fost informati decat despre arestarea lor, nu si despre faptele de care erau acuzati, si faptul ca nu au fost audiati in calitate de inculpati. Actul de inculpare i-a fost prezentat din nou reclamantului in noiembrie 2001.
45. Prin rechizitoriul din 4 decembrie 2001, parchetul i-a retrimis in judecata pe cei 3 ofiteri pentru luare de mita, in baza acelorasi dovezi mentionate mai sus (supra, pct. 42).
46. La 17 aprilie 2002, reclamantul a depus la dosar un memoriu in aparare.
47. La 26 aprilie 2002, judecatorul militar din completul de judecata format din judecator unic din cadrul tribunalului militar i-a chemat pe cei 3 inculpati si pe avocatii lor in biroul sau pentru vizionarea casetei cu perchezitia corporala a reclamantului si ascultarea inregistrarilor depuse la dosar. Reclamantul sustine ca, cu aceasta ocazie, judecatorul militar ar fi declarat ca nu ii putea achita pe cei 3 inculpati din cauza presiunilor mari la care era supus si ca trebuia sa dea o decizie in baza unui “dosar secret”. Procurorul nu a fost prezent la aceasta sedinta.
48. In procesul-verbal intocmit in urma sedintei se preciza ca inculpatii au vizionat si ascultat inregistrarile video si audio in cauza. Toti participantii au semnat procesul-verbal fara a consemna obiectii.
49. La 29 mai 2002, tribunalul militar l-a interogat pe martorul N.A., care a declarat ca, in timpul perchezitiei corporale a reclamantului, a fost prezenta o persoana in haine civile. Aceasta a adaugat ca reclamantul a formulat obiectii fata de persoana respectiva si ca procurorul militar i-a raspuns “avem un avocat”, aratand catre acea persoana.
50. La 7 iunie 2002, tribunalul militar l-a condamnat pe reclamant la 3 ani de inchisoare cu executare pentru luare de mita. Hotararea a fost intemeiata pe denuntul facut de B.E. si declaratiile parintilor sai, pe procesele-verbale intocmite de politie in urma arestarii reclamantului, procesele-verbale ale confruntarii reclamantului cu B.E., lista convorbirilor telefonice ale reclamantului, inregistrarea convorbirii acestuia cu B.E. din 1 iulie 2001, probele materiale ridicate in urma perchezitiei corporale si a perchezitiei automobilului, precum si pe depozitiile a 18 martori. Tribunalul a constatat ca, dupa ce seful sectiei de politie a aprobat cercetarea in libertate a lui B.E., reclamantul si ceilalti 2 inculpati au exercitat presiuni asupra lui B.E., cerandu-i o suma de bani pentru ca acestia sa nu propuna arestarea sa preventiva.

2. Procedura de apel in fata curtii militare de apel
51. Reclamantul a formulat apel impotriva hotararii respective in fata curtii militare de apel, solicitand achitarea sa pe motiv ca faptele de care era acuzat nu au fost dovedite cu certitudine. Acesta sustinea ca, la 26 aprilie 2002, tribunalul militar a decis organizarea unei audieri secrete in biroul judecatorului militar (supra, pct. 47), fara sa fi luat in prealabil o decizie in acest sens. Din cauza acestui viciu de procedura, hotararea pronuntata in prima instanta era lovita de nulitate. Acesta mai preciza ca, desi in sedinta respectiva judecatorul a facut afirmatii care il obligau sa se abtina de la judecata, acesta nu a procedat astfel. Reclamantul a indicat, pe de alta parte, ca nu a depus o cerere de recuzare a judecatorului.
52. Reclamantul a afirmat ca, in sedinta din 17 aprilie 2002, a depus la dosar un memoriu care nu a fost pus in discutia partilor. In continuare, a precizat ca, in sedinta din 13 februarie 2002, tribunalul militar i-a repartizat un avocat din oficiu (supra, pct. 35), ca nu a avut posibilitatea de a adresa intrebari martorilor apararii decat in cadrul a doua sedinte si ca parchetul nu a solicitat o expertiza a inregistrarilor video. Acesta a mai invocat lipsa de temei legal a hotararii pronuntate, invocand nelegalitatea anumitor probe ale acuzarii si nelegalitatea perchezitiei corporale, efectuate in prezenta unui avocat din oficiu, in conditiile in care el solicitase sa fie reprezentat de un avocat ales.
53. Reclamantul a cerut efectuarea unei expertize asupra autenticitatii inregistrarii din 1 iulie 2001. Curtea militara de apel a admis cererea si a dispus Institutului National de Expertize Criminalistice (INEC) efectuarea unei expertize. INEC a informat curtea militara de apel ca, in vederea efectuarii expertizei, inculpatul trebuia sa se prezinte la sediul institutului pentru prelevarea unor mostre de voce pentru comparatie. In urma acestei solicitari, judecatorii cauzei, impreuna cu grefierul, procurorul, reclamantul insotit de avocatul sau si inculpatul L.F., reprezentat de avocatul sau, s-au prezentat la 27 noiembrie 2002 la sediul INEC pentru prelevarea unor mostre de voce. Expertiza astfel efectuata nu a putut stabili daca vocea inregistrata ii apartinea reclamantului.
54. La 8 ianuarie 2003, curtea militara de apel a audiat un martor al apararii, politistul N.G., prezent la momentul perchezitiei corporale asupra reclamantului fara sa intervina in operatiune. Intrebat cu privire la prezenta si activitatea, in momentul perchezitiei corporale asupra reclamantului, a avocatului numit din oficiu, N.G. a declarat:
“La inceputul perchezitiei, ofiterul Begu a fost informat ca era banuit de comiterea unor activitati infractionale. Acesta a cerut sa fie asistat de un avocat, dar i s-a raspuns ca un avocat era deja prezent […]. Begu a spus ca refuza sa faca declaratii inainte ca avocatul sau sa fie prezent […]. Persoana despre care va vorbesc, despre care am aflat ulterior ca este avocat, s-a implicat in activitatea de cercetare, in sensul ca a sustinut ca erau vizibile urme de substanta fluorescenta, atingand hainele […]. La data faptelor am crezul ca era dintre colegii nostri […]. Desi unii ofiteri si-au exprimat indoielile privind existenta urmelor, respectiva persoana insista si spunea ca urmele existau cu siguranta […].”
55. La 22 ianuarie 2003, curtea militara de apel a admis in parte apelul reclamantului si a redus pedeapsa aplicata de tribunalul militar. Instanta a considerat ca, din probele depuse la dosar, reiesea ca reclamantul era vinovat de faptele imputate, care au fost stabilite corect de catre tribunalul militar, cu o motivare convingatoare. Aceasta a observat ca motivele de apel ale reclamantului se refereau la modul de ridicare a probelor, insa acesta nu a prezentat argumente de natura sa afecteze legalitatea acestora. Aceasta a mai observat ca reclamantul a invocat in fata sa mai multe exceptii de nulitate a actelor de procedura, care trebuiau respinse, fie pentru ca nu erau fondate, fie pentru ca erau inexistente in plan juridic.
56. Curtea de apel a stabilit ca, desi inregistrarea din 1 iulie 2001 nu permite identificarea vocii reclamantului, raspunderea sa penala reiese din alte probe, precum declaratiile martorilor si probele materiale ridicate in urma perchezitiei corporale. Totusi, instanta a considerat ca, in speta, se impunea aplicarea circumstantei atenuante legata de activitatea profesionala foarte buna a reclamantului anterior comiterii faptelor de care era acuzat si a redus pedeapsa aplicata de tribunalul militar de la 3 ani la 2 ani de inchisoare cu executare.

3. Procedura de recurs in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie
57. In urma modificarilor legislative privind demilitarizarea politiei (infra, pct. 62 – 63), cauza a fost transferata instantelor de drept comun.
58. Reclamantul a formulat recurs impotriva Hotararii din 22 ianuarie 2003, solicitand achitarea sa pe motiv ca faptele nu existau, reiterand in mare parte motivele de apel. Acesta a subliniat ca sedintele din 26 aprilie si 27 noiembrie 2002 nu au fost publice si ca in timpul perchezitiei corporale nu a fost asistat de un avocat ales. Acesta a adaugat ca instantele nationale nu au mentionat sau respins in hotararile lor probele administrate in aparare, ca tribunalul nu a pus in discutia partilor memoriul sau din 17 aprilie 2002, ale carui concluzii au fost reluate in motivele de apel, si a contestat modul in care instantele au interpretat probele. In subsidiar, reclamantul a solicitat achitarea sa pe motiv ca elementele constitutive ale infractiunii de luare de mita nu erau intrunite in acel caz.
59. La 1 iulie 2003, reclamantul a fost eliberat, in urma executarii pedepsei.
60. Dezbaterile au avut loc in sedinta din 18 noiembrie 2003. Prin Hotararea definitiva din 22 decembrie 2003, Inalta Curte de Casatie si Justitie a respins actiunea reclamantului. Aceasta a hotarat ca instantele de grad inferior au stabilit in mod corect faptele in baza probelor depuse la dosar. Instanta a observat ca, desi reclamantul neaga comiterea faptelor, savarsirea infractiunii este dovedita de declaratia lui B.E., coroborata cu declaratiile martorilor si urmele de substanta fluorescenta gasite pe unele obiecte ale acestuia.

II. Dreptul si practica interne relevante

A. Dispozitiile relevante in materie de arestare preventiva
61. Dispozitiile relevante din C. proc. pen. privind arestarea preventiva si prelungirea acestei masuri, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum si esentialul practicii interne privind notiunea de “pericol pentru ordinea publica” prevazuta la art. 148 lit. h) din C. proc. pen. sunt descrise in Decizia Mujea impotriva Romaniei [(decizie), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] si in Hotararea Calmanovici impotriva Romaniei (nr. 42.250/02, pct. 40 – 42, 1 iulie 2008).

B. Dispozitiile legale relevante in materia competentei instantelor militare
62. La data faptelor, organizarea si functionarea Politiei Romane erau reglementate prin Legea nr. 26/1994, in temeiul careia politistii aveau statut de cadre militare active. Urmarirea penala si judecarea cadrelor de politie care au comis fapte prevazute de legea penala erau, in temeiul statutului lor de militari activi, de competenta parchetelor si instantelor militare. Legea respectiva a fost abrogata prin Legea nr. 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane si prin Legea nr. 360/2002 privind Statutul politistului, in temeiul carora Ministerul de Interne s-a demilitarizat, politistii avand din acel moment statut de functionari publici. In urma modificarilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale, urmarirea penala si judecarea politistilor sunt de competenta parchetelor si instantelor de drept comun.
63. Dispozitiile referitoare la statutul procurorilor si instantelor militare in vigoare la data faptelor, respectiv articolele relevante din Constitutie, din Legea nr. 54/1993 privind organizarea instantelor si parchetelor militare (“Legea nr. 54/1993”) si din C. proc. pen. sunt descrise in Hotararea Maszni impotriva Romaniei (nr. 59.892/00, pct. 24 si 25, 21 septembrie 2006). Art. 5 din Legea nr. 54/1993 este de asemenea relevant in prezenta cauza; la data faptelor, acesta prevedea urmatoarele:
– Art. 5: “Cand inculpatul este militar activ, presedintele completului de judecata, precum si procurorul care participa la judecarea cauzei trebuie sa fie cel putin egali in grad cu acesta.”

C. Dispozitiile relevante in materie de ascultare a convorbirilor telefonice
64. Prevederile C. proc. pen. relevante in materie, asa cum erau redactate la vremea comiterii faptelor, inainte de modificarea lor prin Legea nr. 281/2003, precum si dupa aceasta modificare, sunt descrise in Hotararea Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2) (nr. 71.525/01, pct. 44 – 46, 26 aprilie 2007).

D. Dispozitiile relevante in materie de perchezitie corporala si domiciliara
65. Articolele relevante din C. proc. pen. relevante in materie, respectiv art. 101 – 109, sunt prezentate, astfel cum erau formulate la data faptelor, in Hotararea Varga impotriva Romaniei (nr. 73.957/01, pct. 21 – 25, 1 aprilie 2008).
66. Sectiunea relevanta a art. 109 din C. proc. pen. era formulata astfel la vremea faptelor:
“Pana la solutionarea definitiva a cauzei, mijloacele materiale de proba se pastreaza de organul de urmarire penala sau de instanta de judecata la care se gaseste dosarul.
Obiectele si inscrisurile predate sau ridicate in urma perchezitiei si care nu au legatura cu cauza se restituie personal persoanei careia ii apartin. Obiectele supuse confiscarii nu se restituie.
Obiectele ce servesc ca mijloc de proba, daca nu sunt supuse confiscarii, pot fi restituite persoanei careia ii apartin, chiar inainte de solutionarea definitiva a procesului, afara de cazul cand prin aceasta restituire s-ar putea stanjeni aflarea adevarului. Organul de urmarire penala sau instanta de judecata pune in vedere persoanei careia i-au fost restituite obiectele, ca este obligata sa le pastreze pana la solutionarea definitiva a cauzei.”

E. Dispozitia relevanta privind dreptul de a fi asistat de un avocat
67. Art. 171 din C. proc. pen. privind dreptul invinuitului si inculpatului sa fie asistat de un aparator prevedea urmatoarele la data comiterii faptelor, in sectiunea relevanta:
“Invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de aparator in tot cuprinsul urmarii penale si al judecatii, iar organele judiciare sunt obligate sa-i aduca la cunostinta acest drept […].
In cursul judecatii asistenta juridica este obligatorie si in cazurile in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea.”

IN DREPT

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 5 & 2 din Conventie
68. Reclamantul sustine ca nu a fost informat, in termenul cel mai scurt, asupra motivelor arestarii sale si asupra acuzatiilor aduse impotriva sa, contrar art. 5 & 2 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza:
“Orice persoana arestata trebuie sa fie informata, in termenul cel mai scurt si intr-o limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa.”
69. Reclamantul afirma ca a fost arestat la 2 iulie 2001 fara sa fie informat asupra motivelor arestarii sale si sustine ca nu i-au fost comunicate nici ordonanta de arestare preventiva, nici mandatul de arestare. Acesta adauga ca parchetul i-a prezentat acuzatia penala completa abia in noiembrie 2001, odata cu prezentarea actului de sesizare.
70. Guvernul considera ca reclamantul a fost informat asupra motivelor arestarii sale si asupra acuzatiilor aduse impotriva sa la scurt timp dupa interpelarea sa. In aceasta privinta, face trimitere la declaratia reclamantului din 2 iulie 2001 facuta la parchet si la procesul-verbal intocmit la data arestarii lui preventive (supra, pct. 21 si 23).
71. Curtea reaminteste ca art. 5 & 2 din Conventie enunta o garantie fundamentala: orice persoana arestata trebuie sa stie de ce a fost privata de libertate. Aceasta garantie impune obligatia de a comunica unei asemenea persoane, intr-un limbaj simplu si accesibil, motivele de drept si de fapt ale privarii sale de libertate, astfel incat sa poata discuta cu privire la legalitatea acesteia in fata unei instante in temeiul paragrafului 4. Persoana in cauza trebuie sa beneficieze de aceste informatii “in termenul cel mai scurt”, dar politistul care o aresteaza poate sa nu i le ofere in intregime la fata locului. Pentru a stabili daca aceasta a primit destule informatii si suficient de repede, se tine seama de particularitatile cauzei (Conka impotriva Belgiei, nr. 51.564/99, pct. 50, CEDO 2002-I).
72. In prezenta cauza, persoana in cauza a fost audiata la 2 iulie 2001 in legatura cu faptul ca i-ar fi cerut lui B.E. suma de 600 USD, platita de aceasta din urma la 1 iulie 2001, pentru a nu fi retinuta de politie. Avand in vedere aceste elemente si statutul sau de politist, persoana in cauza ar fi trebuit sa isi dea seama, inca din acest stadiu, ca era banuit de implicare in activitati interzise precum luarea de mita [Rupa impotriva Romaniei (nr. 1), (decizie), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004]. De asemenea, in orele care au urmat interogatoriului sau si in momentul arestarii sale, a fost informat de procurorul militar asupra acuzatiilor aduse impotriva sa, care justificau masura arestarii preventive dispuse asupra sa (supra, pct. 23).
73. Curtea considera ca informatiile astfel oferite reclamantului cu privire la motivele arestarii sale indeplineau cerintele art. 5 & 2 din Conventie, citat anterior. Rezulta ca acest capat de cerere este vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 & 3 si 4 din Conventie.

II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 5 & 3 din Conventie
74. Reclamantul se plange de faptul ca nu a fost adus de indata dupa arestarea sa in fata unei instante si sustine ca durata arestarii sale preventive a fost excesiva. Acesta invoca art. 5 & 3 din Conventie, care prevede:
“Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.”

A. Cu privire la dreptul de a fi adus de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare
75. Reclamantul se plange de faptul ca nu a fost adus in fata unui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare “de indata” dupa arestarea sa preventiva dispusa de un procuror militar la 2 iulie 2001. Acesta adauga ca judecatorii militari care au prelungit ulterior arestul sau preventiv nu pot fi considerati magistrati din cauza ca nu beneficiaza de garantii de independenta si impartialitate, intrucat sunt subordonati Ministerului Apararii.
76. Guvernul mentioneaza modificarile legislative in materie, conform carora masura arestarii preventive trebuie sa fie dispusa de o instanta.
77. Curtea observa ca reclamantul a fost arestat preventiv in baza deciziei procurorului la 2 iulie 2001 si ca legalitatea arestarii sale a fost examinata pentru prima data de catre tribunalul militar la 10 iulie 2001. In masura in care reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac pentru a contesta arestarea sa preventiva dispusa de procuror si primul control al unei instante asupra arestarii a avut loc la 10 iulie 2001, Curtea considera ca reclamantul ar fi trebuit sa sesizeze acest capat de cerere Curtii in termen de 6 luni de la incetarea situatiei incriminate [Agaoglu impotriva Turciei (decizie), nr. 27.310/95, 28 august 2001]. In cazul de fata, cererea a fost introdusa la 15 aprilie 2002, adica la mai mult de 6 luni de la data la care temeinicia masurii arestarii preventive dispuse impotriva reclamantului de catre un procuror a fost examinata pentru prima data de o instanta. Rezulta ca acest capat de cerere este tardiv si trebuie respins in temeiul art. 35 & 1 si 4 din Conventie.

B. Cu privire la dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil sau pus in libertate pe durata procedurii

1. Cu privire la admisibilitate
78. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 & 3 din Conventie. In plus, aceasta subliniaza ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond
79. Reclamantul subliniaza ca a fost mentinut in arest preventiv intre 2 iulie 2001 si 1 iulie 2003, data punerii sale in libertate. Acesta considera ca motivele retinute de instantele nationale pentru prelungirea masurii nu erau in niciun caz justificate si ca cercetarea nu s-a desfasurat cu diligenta. Acesta adauga ca cererea sa de punere in libertate pe cautiune nu a fost examinata cu diligenta de tribunalul militar.
80. Guvernul considera ca arestarea preventiva a reclamantului a incetat odata cu condamnarea acestuia in prima instanta, la 7 iunie 2002, de catre tribunalul militar. Acesta subliniaza apoi caracterul foarte complex al cauzei, dovedit de tipul si gravitatea faptelor de care reclamantul a fost acuzat, amploarea cercetarilor efectuate si numarul de inculpati. Conform acestuia, instantele nationale au justificat constant, prin motive relevante si suficiente, necesitatea prelungirii masurii arestarii preventive. Acesta evidentiaza mai ales faptul ca punerea reclamantului in libertate constituia un pericol pentru ordinea publica, avand in vedere statutul sau de politist de care ar fi putut profita.

a) Perioada care trebuie luata in considerare
81. Pentru inceput, Curtea evidentiaza ca, in prezenta cauza, perioada prevazuta la art. 5 & 3 din Conventie a inceput la 2 iulie 2001, data arestarii preventive a reclamantului. Perioada a incetat la 7 iunie 2002, data condamnarii acestuia in prima instanta, condamnarea constituind incheierea perioadei care trebuie luata in considerare in sensul art. 5 & 3 [Kudla impotriva Poloniei (MC), nr. 30.210/96, pct. 104, CEDO 2000-XI]. Perioada a fost asadar de 11 luni si 5 zile.

b) Justificarea arestarii preventive
82. Pentru a examina acest capat de cerere, Curtea face trimitere la jurisprudenta sa consacrata in materie [Labita impotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 152 – 153, CEDO 2000-IV, si Lavents impotriva Letoniei, nr. 58.442/00, pct. 70 – 71, 28 noiembrie 2002]. Aceasta a hotarat deja ca art. 5 & 3 din Conventie impune cerinta ca orice perioada de arestare preventiva, oricat de scurta, sa fie motivata in mod convingator de autoritati (Shishkov impotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, pct. 66, CEDO 2003-I; Belchev impotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, pct. 82, 8 aprilie 2004, si Sarban impotriva Moldovei, nr. 3.456/05, pct. 97, 4 octombrie 2005). O decizie motivata asigura partile ca argumentele lor au fost ascultate (Sarban, citata anterior, pct. 98).
83. In jurisprudenta sa Curtea a expus 4 motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventiva a unei persoane suspectate de savarsirea unei infractiuni: pericolul ca acuzatul sa fuga (Stogmuller impotriva Austriei, Hotararea din 10 noiembrie 1969, pct. 15, seria A, nr. 9); riscul ca acuzatul, odata pus in libertate, sa impiedice administrarea justitiei (Wemhoff impotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A, nr. 7), sa savarseasca noi infractiuni (Matznetter impotriva Austriei, Hotararea din 10 noiembrie 1969, pct. 9, seria A, nr. 10) sau sa tulbure ordinea publica [Letellier impotriva Frantei, Hotararea din 26 iunie 1991, pct. 51, seria A, nr. 207, si Hendriks impotriva Olandei (decizie), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].
84. Curtea recunoaste ca, prin gravitatea lor deosebita si prin reactia publicului la savarsirea lor, anumite infractiuni pot genera tulburari sociale care sa justifice arestarea preventiva, cel putin o anumita perioada de timp. Totusi, aceasta ia act de faptul ca un astfel de pericol scade in mod necesar in timp si ca, prin urmare, autoritatile judiciare trebuie sa prezinte motive mai specifice care sa justifice persistenta motivelor detentiei (mutatis mutandis, I.A. impotriva Frantei, 23 septembrie 1998, pct. 104 – 105, Culegere de hotarari si decizii 1998-VII). Continuarea detentiei nu se justifica asadar intr-o anumita speta decat daca indicii concrete demonstreaza o cerinta reala de interes public care prevaleaza, in ciuda prezumtiei de nevinovatie, asupra regulii respectarii libertatii individuale [Smirnova impotriva Rusiei, nr. 46.133/99 si 48.183/99, pct. 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].
85. In speta, reclamantul a fost arestat preventiv la 2 iulie 2001 pe motiv ca existau banuieli plauzibile conform carora acesta savarsise infractiunea de luare de mita. La prelungirea arestarii sale preventive, la 27 iulie si 21 august 2001, instantele nationale si-au motivat hotararile prin statutul de politist al persoanei in cauza si prin posibilitatea ca, odata pus in libertate, acesta sa incerce sa influenteze martorii, printre care se numarau colegi de serviciu (supra, pct. 26). Curtea admite ca, in contextul cauzei, motivele erau relevante si suficiente pentru a justifica prelungirea masurii arestarii preventive a reclamantului la inceputul cercetarii.
86. Cu toate acestea, se impune constatarea ca, din 14 septembrie 2001, instantele nationale nu au mai oferit motive concrete pentru a justifica necesitatea prelungirii masurii arestarii preventive a reclamantului. Insa nu se poate face o evaluare abstracta a caracterului rezonabil al duratei unei detentii (Patsouria impotriva Georgiei, nr. 30.779/04, 6 noiembrie 2007, pct. 62). Ulterior datei mentionate, instantele nationale au justificat arestarea preventiva a reclamantului prin mentinerea temeiurilor initiale, faptul ca pedeapsa prevazuta de lege este mai mare de 2 ani de inchisoare, gravitatea faptelor, statutul de politist al acuzatilor si necesitatea continuarii cercetarii penale. Cu toate acestea, instantele nu au oferit nicio explicatie pentru a justifica in mod concret, de-a lungul timpului, felul in care punerea in libertate a reclamantului ar avea un impact negativ asupra societatii civile sau ar impiedica ancheta. Mai mult, justificarea arestarii nu se raporta la situatia concreta a persoanei in cauza, vizand in mod general persoanele anchetate in cadrul procedurii (Calmanovici, citata anterior, pct. 100, si Mihuta impotriva Romaniei, nr. 13.275/03, 31 martie 2009, pct. 29).
87. De altfel, Curtea reaminteste ca art. 5 & 3 din Conventie impune instantelor nationale, atunci cand acestea se confrunta cu necesitatea prelungirii unei masuri de arestare preventiva, sa ia in considerare masurile alternative prevazute de legislatia nationala (Jablonski impotriva Poloniei, nr. 33.492/96, 21 decembrie 2000, pct. 83, si Patsouria, citata anterior, pct. 75 – 76). In prezenta cauza, desi le fusese adresata o cerere de punere in libertate pe cautiune, instantele nationale au declarat-o inadmisibila, fara sa o fi examinat cu celeritate (supra, pct. 31).
88. Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea considera ca autoritatile nu au mai oferit motive “relevante si suficiente” incepand din 14 septembrie 2001 pentru a justifica necesitatea mentinerii reclamantului in arest preventiv. In aceste circumstante, nu este necesar sa se mai verifice daca autoritatile nationale competente au contribuit cu o “diligenta deosebita” la continuarea procedurii (Dolgova impotriva Rusiei, nr. 11.886/05, 2 martie 2006, pct. 50 in fine).
89. Rezulta ca a fost incalcat art. 5 & 3 din Conventie in ceea ce priveste arestarea preventiva a reclamantului, prelungita dupa Hotararea din 14 septembrie 2001.

III. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 5 & 4 din Conventie
90. Invocand art. 5 & 4 din Conventie, reclamantul se plange de faptul ca nu a beneficiat de o cale de atac efectiva la nivel national pentru a contesta prelungirea masurii arestarii preventive luate impotriva lui prin Hotararea tribunalului militar din 7 iunie 2002 si prin hotararile curtii militare de apel din 19 iulie si 10 septembrie 2002. Citand art. 6 & 3 lit. c) din Conventie, acesta se plange de faptul ca, la audierea din 13 februarie 2002, desi avocatul sau a informat instanta despre motivele absentei sale si a solicitat amanarea cauzei, instanta a decis sa tina audierea si i-a repartizat un avocat din oficiu.
91. Curtea retine ca, la sedinta din 13 februarie 2002, tribunalul militar a avut de examinat necesitatea prelungirii masurii arestarii preventive aplicate reclamantului, nu temeinicia acuzatiei penale aduse acestuia. Prin urmare, se impune examinarea acestui capat de cerere in sensul art. 5 & 4 din Conventie [Berdji impotriva Frantei (decizie), nr. 74.184/01, 23 martie 2004], care prevede urmatoarele:
“4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.”

A. Cu privire la recursurile reclamantului impotriva deciziilor din 7 iunie, 19 iulie si 10 septembrie 2002 de prelungire a arestarii preventive
92. Reclamantul se plange de faptul ca recursul sau impotriva Hotararii tribunalului militar din 7 iunie 2002 in ceea ce priveste prelungirea arestarii preventive nu a fost examinat de curtea militara de apel si ca recursurile sale impotriva hotararilor curtii militare de apel din 19 iulie si 10 septembrie 2002 de prelungire a arestarii preventive au fost respinse ca inadmisibile.
93. Guvernul considera ca acest capat de cerere al reclamantului nu este sustinut si ca, in orice caz, contestatia sa impotriva ordonantei de arestare preventiva a fost examinata intr-un termen scurt de tribunalul militar.
94. Conform jurisprudentei constante a Curtii, o persoana condamnata de prima instanta se afla in cazul prevazut la art. 5 & 1 lit. a) din Conventie, care permite privarea de libertate a persoanelor dupa condamnare, intrucat aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitandu-se la ipoteza unei condamnari definitive (Wemhoff, citata anterior, pct. 9, si B. impotriva Austriei, Hotararea din 28 martie 1990, seria A, nr. 175, pct. 36). In cazul unei pedepse cu inchisoarea cu o durata determinata, pronuntata de o instanta nationala, pentru sanctionarea unei infractiuni, controlul vizat la art. 5 & 4 din Conventie este inclus in hotarare (De Wilde, Ooms si Versyp impotriva Belgiei, 18 iunie 1971, seria A, nr. 12, pct. 76).
95. In speta, prin cele 3 hotarari mentionate de reclamant s-a dispus prelungirea arestarii sale preventive, asa cum prevedea dreptul intern, dupa ce a fost condamnat in prima instanta prin Hotararea tribunalului militar din 7 iunie 2002. Prin urmare, controlul legalitatii arestarii preventive, vizat la art. 5 & 4 din Conventie, este inclus instantaneu in hotararea pronuntata la terminarea procesului in prima instanta si declaratia de vinovatie consecutiva stabilirii legale a infractiunii era suficienta pentru a justifica mentinerea reclamantului in stare de arest preventiv [Negoescu impotriva Romaniei (decizie), nr. 55.450/00, 17 martie 2005]. Reiese ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 & 3 si 4 din Conventie.

B. Cu privire la numirea unui avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant la audierea din 13 februarie 2002
96. Reclamantul se plange de faptul ca, la audierea din 13 februarie 2002, tribunalul militar i-a impus un avocat din oficiu, desi avocatul sau ales solicitase expres amanarea cauzei din cauza imposibilitatii sale de a se prezenta la tribunal. Acesta adauga ca avocatul din oficiu a pregatit o aparare bazata pe argumente de ordin general, dat fiind ca ii era imposibil sa ia cunostinta de continutul voluminos al dosarului in termenul scurt acordat de instanta.
97. Guvernul precizeaza ca tribunalul militar a luat masurile necesare pentru a asigura respectarea dreptului reclamantului la aparare, in absenta avocatului sau ales. Acesta adauga ca reclamantul a subscris la concluziile prezentate de avocatul din oficiu si ca nu a informat nici tribunalul militar, nici curtea militara de apel in motivele de recurs despre faptul ca nu era multumit de apararea oferita de acesta.
98. Curtea aminteste ca dispozitiile art. 35 din Conventie prevad epuizarea de catre reclamanti a cailor de atac interne referitoare la incalcarile incriminate, disponibile si adecvate acestor incalcari (Dalia impotriva Frantei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere de hotarari si decizii, 1998-I). Fara sa mai considere necesar sa examineze calitatea apararii asigurate reclamantului de catre avocatul din oficiu, Curtea retine, ca si Guvernul, ca in decursul procedurii de recurs privind prelungirea arestarii preventive, reclamantul, care era asistat de avocatul sau ales, nu a sesizat instantele nationale cu acest capat de cerere. Reiese ca acest capat de cerere trebuie respins pentru neepuizarea cailor de atac interne, in conformitate cu art. 35 & 1 si 4 din Conventie.

IV. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 & 1 din Conventie
99. Reclamantul se plange de faptul ca tribunalul militar si curtea militara de apel care s-au pronuntat nu erau instante independente si impartiale in sensul art. 6 & 1 din Conventie, dat fiind ca judecatorii erau, in baza statutului lor, subordonati Ministerului Apararii. Acesta reclama totodata o atingere adusa principiului egalitatii armelor in ceea ce priveste accesul la “dosarul secret” la care se referise judecatorul militar la 26 aprilie 2002. Acesta se plange si de faptul ca sedintele din 26 aprilie si 27 noiembrie 2002 nu au fost publice, precum si ca instantele nationale nu au examinat corespunzator motivele sale de apel si recurs. Acesta invoca art. 6 & 1 din Conventie, ale carui dispozitii relevante sunt redactate dupa cum urmeaza:
– Art. 6 & 1: “Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil […] de catre o instanta independenta si impartiala […], care va hotari […] asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotararea trebuie sa fie pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinta poate fi interzis presei si publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia, in interesul […] ordinii publice ori al securitatii nationale intr-o societate democratica […].”

A. Independenta si impartialitatea instantelor militare
100. Reclamantul sustine ca instantele militare care l-au judecat nu pot fi considerate instante independente si impartiale, dat fiind ca erau compuse din judecatori militari, subordonati Ministerului Apararii. Acesta observa ca, ulterior intrarii in vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul politistului, in temeiul careia Ministerul de Interne s-a demilitarizat, curtea militara de apel era obligata sa verifice din oficiu propria competenta si sa trimita cauza curtii de apel de drept comun. Acesta adauga ca, in hotararea pronuntata in prima instanta, numele procurorului este indicat imediat dupa numele judecatorului care facea parte din completul de judecata, ceea ce ar dovedi ca procurorul a participat la deliberari.
101. Guvernul observa ca reclamantul nu se poate plange de o teama cauzata de lipsa de impartialitate sau independenta a instantelor militare, in masura in care, la vremea comiterii faptelor, acesta avea statut de ofiter de politie si deci de militar. Acesta considera ca instantele militare care au judecat cauza penala impotriva lui au intrunit pe deplin conditiile de independenta si impartialitate si subliniaza ca ultimul grad de jurisdictie in cauza a fost reprezentat de o instanta de drept comun, si anume Inalta Curte de Casatie si Justitie.
102. Cu titlu introductiv, Curtea observa ca reclamantul, in formularul de cerere si in observatiile sale, a intentionat sa conteste in fata sa lipsa de independenta si impartialitate a instantelor militare, nu faptul ca instanta de apel nu era “instituita de lege”. De altfel, acesta nu a sesizat acest capat de cerere instantelor nationale. Prin urmare, Curtea va examina afirmatiile reclamantului asa cum au fost calificate de acesta.
103. Curtea retine, de la bun inceput, ca prezenta cauza priveste o procedura penala in desfasurare in fata unei instante militare, in care inculpatul era ofiter de politie, cu statut de militar, pentru savarsirea unei infractiuni in exercitiul functiunii [a contrario, Altay impotriva Turciei, nr. 22.279/93, 22 mai 2001, pct. 74, Ergin impotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, pct. 40, CEDO 2006-VI (fragmente), si Maszni, citata anterior, pct. 53]. Pe de alta parte, aceasta constata ca circumstantele deosebite ale cauzei difera, de asemenea, de cele din hotararile Findlay impotriva Regatului Unit (Hotararea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I) si Grieves impotriva Regatului Unit (MC), nr. 57.067/00, CEDO 2003-XII (fragmente), care au determinat Curtea sa constate incalcarea art. 6 & 1, avand in vedere caracterul specific al organizarii instantelor militare in cauza.
104. Curtea reaminteste ca in Conventie nu se interzice instantelor militare sa statueze asupra unor acuzatii in materie penala impotriva unor membri ai personalului cu statut de militar, cu conditia sa se respecte garantiile de independenta si impartialitate prevazute la art. 6 & 1 [Morris impotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, pct. 59, CEDO 2002-I, Cooper impotriva Regatului Unit (MC), nr. 48.843/99, pct. 106, CEDO 2003-XII, si Ergin, citata anterior, pct. 40]. Pentru a stabili daca o instanta poate fi considerata “independenta” – in special in raport cu executivul si partile -, Curtea a tinut seama de modalitatea de numire si durata mandatului membrilor, precum si de existenta unor garantii impotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven si De Meyere impotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, pct. 55, si Campbell si Fell impotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, seria A, nr. 80, pct. 78).
105. In speta, in perioada faptelor incriminate, modalitatea de numire si durata mandatului membrilor instantelor militare erau reglementate de dispozitiile Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instantelor si parchetelor militare. Astfel, judecatorii militari aveau aceeasi formare profesionala ca omologii lor civili si beneficiau de garantii constitutionale identice cu cele de care beneficiau judecatorii civili, in masura in care erau numiti de Presedintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, erau inamovibili si se bucurau de stabilitate. Acestia nu trebuiau sa raspunda pentru deciziile lor in fata executivului [Yavuz impotriva Turciei (decizie), nr. 29.870/96, 25 mai 2000]. Presedintele completului de judecata si procurorul care a instrumentat cazul trebuiau sa aiba cel putin acelasi grad militar ca acuzatul, pentru a evita presiunile care ar putea fi exercitate asupra magistratilor (supra, pct. 63).
106. Mai mult, procedura urmata de aceste instante era cea prevazuta de C. proc. pen. si prevedea dreptul acuzatului de a recuza orice membru din cadrul instantei militare, precum si confidentialitatea deliberarilor. Banuielile reclamantului privind o eventuala participare a procurorului la deliberari in prima instanta nu sunt sustinute si acesta nu a invocat acest aspect in fata instantelor nationale.
107. In fine, Curtea observa ca, in urma modificarii legislative survenite in decursul procedurii, competenta pentru solutionarea cauzei a revenit instantelor de drept comun. Astfel, cauza reclamantului a fost solutionata in ultima instanta de Inalta Curte de Casatie si Justitie, instanta de drept comun.
108. In lumina considerentelor precedente, Curtea considera ca dreptul reclamantului de a fi judecat de o instanta independenta si partiala a fost respectat in speta. Reiese ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 & 3 si 4 din Conventie.

B. Respectarea principiului egalitatii armelor
109. Reclamantul se plange ca principiul egalitatii armelor nu a fost respectat de instantele nationale, pe motiv ca, la sedinta din 26 aprilie 2002, judecatorul militar care constituia completul de judecata al tribunalului militar a afirmat ca trebuia sa dea o hotarare in baza unui “dosar secret”. In raspunsurile sale la observatiile Guvernului, reclamantul precizeaza ca nu i-au fost comunicate nici autorizatia inregistrarii conversatiei sale din 1 iulie 2001 cu B.E., nici procesul-verbal al transcrierii inregistrarii.
110. Guvernul observa ca reclamantul nu a prezentat nicio dovada cu privire la existenta unui “dosar secret” sau la afirmatiile care ar fi fost facute de catre judecatorul militar. Acesta observa ca instantele nationale si-au intemeiat deciziile pe probele depuse la dosar care fusesera aduse la cunostinta reclamantului in decursul procedurii.
111. Curtea reafirma ca orice proces penal, inclusiv in aspectele lui procedurale, trebuie sa prezinte un caracter contradictoriu si sa garanteze egalitatea armelor intre acuzare si aparare: acesta este unul dintre aspectele fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces penal in contradictoriu implica, pentru acuzare ca si pentru aparare, facultatea de a lua cunostinta de observatiile sau mijloacele de proba prezentate de cealalta parte. In plus, art. 6 & 1 impune organelor de urmarire penala sa comunice apararii toate probele relevante de care dispun, fie incriminatorii, fie discriminatorii. Acestea fiind zise, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut [Cornelis impotriva Olandei (decizie) nr. 994/03, 25 mai 2004].
112. Revenind la faptele din prezenta speta, Curtea observa in primul rand ca reclamantul nu a prezentat nicio proba referitoare la caracterul real al afirmatiilor judecatorului militar sau la existenta unui “dosar secret”. In plus, in procesul-verbal intocmit in urma sedintei din 26 aprilie 2002, nici inculpatii si nici avocatii lor prezenti nu au formulat obiectii privind pretinsele afirmatii ale judecatorului referitoare la existenta unui “dosar secret”. Chiar si presupunand ca judecatorul militar s-ar fi referit, cum presupune reclamantul in observatiile sale, la documente emise de organele de urmarire pentru a autoriza si transcrie inregistrarea conversatiei sale din 1 iulie 2001, Curtea considera ca respectivele documente nu pot fi considerate, ca atare, probe “relevante” (mutatis mutandis, Cornelis, citata anterior). Reiese ca aceste documente vizau numai procedura de interceptare, a carei legalitate a fost confirmata de instantele nationale.
113. In speta, instantele nationale au pronuntat decizii in baza probelor care au fost depuse la dosarul cauzei si care au fost aduse la cunostinta reclamantului si a avocatului sau. Reiese ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 & 3 si 4 din Conventie.

C. Caracterul public al sedintelor din 26 aprilie 2002 si 27 noiembrie 2002
114. Reclamantul se plange ca, in sedintele din 26 aprilie si 27 noiembrie 2002, cauza nu a fost publica, cu toate ca autoritatile nu luasera nicio decizie ca sedintele sa nu fie publice.
Potrivit reclamantului, nu exista motiv care sa justifice faptul ca sedintele sa nu fi fost publice.
115. Guvernul respinge sustinerile reclamantului. Facand trimitere la faptele relevante in speta, acesta considera ca, avand in vedere obiectul sedintelor mentionate de reclamant, acestea nu constituie “sedinte”. Guvernul arata ca, la datele respective, nu a fost pronuntata nicio incheiere, conform prevederilor C. proc. pen., pentru a marca desfasurarea unei sedinte de judecata.
116. Curtea subliniaza ca natura publica a dezbaterilor constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 & 1, in masura in care aceasta protejeaza justitiabilii impotriva unei justitii secrete care scapa controlului public, si constituie totodata unul dintre mijloacele necesare pentru a pastra increderea in instantele judecatoresti. Prin transparenta pe care o confera administrarii justitiei, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 & 1: procesul echitabil, a carui garantie se numara printre principiile fundamentale ale oricarei societati democratice (Ernst si altii impotriva Belgiei, nr. 33.400/96, pct. 65, 15 iulie 2003, si Axen impotriva Germaniei, 8 decembrie 1983, seria A, nr. 72, pct. 25). In cazul in care nu a avut loc nicio sedinta publica in prima instanta, aceasta lacuna poate fi reparata la nivelul unei instante superioare, cu conditia ca instanta superioara sa poata examina faptele si sa dispuna de jurisdictie deplina (Diennet impotriva Frantei, Hotararea din 26 septembrie 1995, seria A, nr. 325-A, 16, pct. 34).
117. In speta, Curtea nu considera necesar sa se pronunte asupra faptului daca sedintele contestate de reclamant erau “sedinte” in sensul art. 6 & 1 din Conventie. Astfel, Curtea subliniaza ca toate celelalte sedinte in fata curtii militare de apel si a Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-au desfasurat in mod public. Aceste instante dispuneau de jurisdictie deplina pentru a solutiona chestiunea temeiniciei acuzatiei penale aduse impotriva reclamantului. Reiese ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 & 3 si 4 din Conventie.

D. Motivarea deciziilor
118. Reclamantul considera ca instantele nationale nu au examinat in mod corespunzator motivele sale de apel si de recurs invocate in fata lor, mai precis pe cele legate de restituirea obiectelor sale puse sub sigiliu in timpul perchezitiei domiciliare, de respingerea lapidara a argumentelor prezentate in memoriul sau din 17 aprilie 2002 si de lipsa unei mentionari sau respingeri explicite a probelor prezentate in aparare in decursul procedurii.
119. Guvernul considera ca reclamantul a avut posibilitatea, in diverse etape ale procedurii, nu numai de a prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apararea sa, ci si de a obtine raspunsuri adecvate de la instantele care au examinat cauza.
120. Art. 6 & 1 obliga instantele sa isi motiveze deciziile, insa aceasta obligatie nu poate fi inteleasa ca impunand un raspuns detaliat la fiecare argument [Garcia Ruiz impotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 26, CEDO 1999-I]. De asemenea, instantelor le revine sarcina de a raspunde la motivele esentiale ale apararii, cunoscut fiind faptul ca sfera de aplicare a acestei obligatii poate varia in functie de natura deciziei si trebuie analizata asadar in lumina circumstantelor spetei (Hiro Balani impotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, pct. 27, si Menet impotriva Frantei, nr. 39.553/02, 14 iunie 2005, pct. 35].
121. In ceea ce priveste faptul ca instantele nationale nu au examinat separat cererea reclamantului de a i se restitui bunurile puse sub sigiliu in timpul perchezitiei domiciliare, Curtea considera ca nu este vorba despre un argument juridic care ar avea incidenta asupra incadrarii juridice a faptelor de natura penala de care acesta era acuzat [mutatis mutandis, Jahnke si Lenoble impotriva Frantei (decizie), nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX]. In orice caz, Curtea va lua in considerare acest aspect la examinarea capatului de cerere al reclamantului intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
122. Referitor la celelalte 4 capete de cerere invocate de reclamant, Curtea observa ca acestea privesc modul in care autoritatile nationale au analizat probele depuse la dosar. In speta, analiza instantelor s-a axat pe circumstantele factuale in ansamblu pentru a stabili daca reclamantul ii ceruse sau nu lui B.E. suma in cauza. Instantele au analizat implicit motivele reclamantului, in acest sens axandu-se pe principalele elemente constitutive ale infractiunii. Curtea acorda importanta in special faptului ca, in speta, reclamantul a fost audiat si a putut sa conteste probele stranse impotriva sa si sa adreseze intrebari martorilor. In consecinta, Curtea considera ca, in speta, reclamantul se limiteaza la a contesta aprecierea faptelor si a probelor facuta de instante [mutatis mutandis, E.S. impotriva Frantei (decizie), nr. 49.714/06, 10 februarie 2009] si considera, prin urmare, ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 & 3 si 4 din Conventie.

V. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 & 2 din Conventie
123. Reclamantul considera ca declaratiile facute de prim-ministru in timpul videoconferintei din 6 iulie 2001 si campania de presa care a urmat nu au respectat dreptul sau la prezumtia de nevinovatie, contrar art. 6 & 2 din Conventie, care prevede:
“Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita.”
124. Reclamantul precizeaza ca, in timpul videoconferintei din 6 iulie 2001, prim-ministrul i-a adus atingere dreptului la prezumtia de nevinovatie, prezentandu-l ca pe un delincvent, si ca declaratia a fost preluata de mass-media. Acesta considera ca, tinand seama de impactul faptelor imputate asupra opiniei publice, declaratia a influentat judecatorii, care i-au prelungit arestarea preventiva.
125. Guvernul considera ca judecatorii care au examinat cauza nu au fost influentati nici de declaratia prim-ministrului din timpul videoconferintei din 6 iulie 2001, nici de articolele aparute in ziare. In aceasta privinta, acesta mentioneaza intervalul de timp semnificativ scurs intre articolele aparute in ziare si decizia de condamnare a reclamantului in prima instanta. Acesta adauga ca prezenta cauza priveste o problema de interes general, si anume lupta autoritatilor impotriva coruptiei, si precizeaza ca instantele care s-au pronuntat in cauza erau compuse din magistrati de profesie, care isi indeplineau sarcina respectand toate garantiile unui proces echitabil.
126. Curtea reaminteste ca incalcarea dreptului la prezumtia de nevinovatie poate proveni nu numai de la o instanta, ci si de la alte autoritati publice (Daktaras impotriva Lituaniei, nr. 42.095/98, pct. 41 – 42, CEDO 2000-X, si Allenet de Ribemont impotriva Frantei, 10 februarie 1995, pct. 35 – 36, seria A, nr. 308). In aceasta privinta, trebuie subliniata importanta alegerii expresiilor de catre agentii statului in declaratiile pe care le formuleaza inainte ca o persoana sa fie judecata si gasita vinovata de savarsirea unei infractiuni. Astfel, aceasta considera ca ceea ce conteaza in vederea aplicarii dispozitiei sus-mentionate este sensul real al declaratiilor in cauza, nu forma ad litteram a acestora (Lavents, citata anterior, pct. 126).
127. Curtea recunoaste ca art. 6 & 2 nu poate impiedica, in raport cu art. 10 din Conventie, ca autoritatile sa informeze publicul despre anchetele penale in desfasurare, dar impune ca acestea sa o faca astfel cu toata discretia si toate rezerva pe care o implica respectarea prezumtiei de nevinovatie (Allenet de Ribemont, citata anterior, pct. 38). Aceasta reaminteste totodata ca o campanie de presa virulenta este, in unele cazuri, susceptibila sa prejudicieze caracterul echitabil al procesului, influentand opinia publica si, in consecinta, instantele care trebuie sa se pronunte asupra vinovatiei acuzatului [Akay impotriva Turciei (decizie), nr. 34.501/97, 19 februarie 2002].
128. In ceea ce priveste declaratia prim-ministrului, Curtea noteaza pentru inceput ca videoconferinta a avut loc numai cu prefectii, intr-un cadru profesional, fara sa fie adresata publicului. In plus, chiar si in acest context restrans, premierul nu a mentionat numele reclamantului (a contrario, Vitan impotriva Romaniei, nr. 42.084/02, 25 martie 2008, pct. 9). Acesta s-a limitat la a preciza ca 2 politisti au fost prinsi in flagrant delict, ceea ce corespunde mai degraba unei informatii privind desfasurarea unei anchete si nu echivaleaza cu o afirmatie privind vinovatia. Tinand seama de contextul in care au fost facute afirmatiile in litigiu, respectiv in cadrul unei prezentari a preocuparilor autoritatilor fata de probitatea persoanelor care lucreaza in institutiile de politie, Curtea admite ca afirmatiile prim-ministrului pot fi intelese ca o simpla modalitate de a ilustra problema identificata (Butkevicius impotriva Lituaniei, nr. 48.297/99, pct. 52, 26 martie 2002). Prin urmare, in legatura cu caracterul general al termenilor folositi, nu se poate admite ca s-a facut o declaratie oficiala privind vinovatia reclamantului, care de altfel nu fusese vizat nominal.
129. In ceea ce priveste pretinsa campanie de presa, in opinia Curtii, reclamantul nu a demonstrat ca a existat impotriva sa o campanie mediatica de o virulenta de natura sa influenteze sau in masura sa influenteze formarea opiniei judecatorilor si rezultatul deliberarii. In aceasta privinta, Curtea observa ca articolele incriminate de reclamant au fost publicate in zilele ulterioare declaratiei prim-ministrului, fara ca reclamantul sa invoce un comunicat de presa oficial ca stand la baza surselor jurnalistilor. Prin urmare, nu s-a stabilit ca autoritatile au contribuit la alimentarea unei campanii de presa impotriva reclamantului [Kiratli impotriva Turciei (decizie), nr. 6.497/04, 2 septembrie 2008]. Din moment ce articolul publicat in ziarul “Cotidianul”, invocat de reclamant nu a incercat sa nuanteze afirmatiile referitoare la faptele retinute impotriva reclamantului, autoritatile nationale nu pot fi considerate raspunzatoare pentru actiuni singulare ale presei (mutatis mutandis, Y.B. si altii impotriva Turciei, nr. 48.173/99 si 48.319/99, 28 octombrie 2004, pct. 48).
130. In plus, articolele referitoare la reclamant au aparut in iulie 2001, la data arestarii sale, in vreme ce a fost condamnat de tribunalul militar la 7 iunie 2002. Prin urmare, s-a scurs un interval de timp important intre aparitia articolelor incriminate si momentul condamnarii sale [Wloch impotriva Poloniei (decizie), nr. 27.785/95, 30 martie 2000, si Mircea impotriva Romaniei, nr. 41.250/02, 29 martie 2007, pct. 74]. De asemenea, trebuie remarcat ca instantele sesizate sa judece cauza erau compuse integral din judecatori de profesie, care au de regula o experienta si o formare in masura sa le permita sa respinga orice sugestie exterioara procesului [Craxi impotriva Italiei (nr. 2), nr. 25.337/94, 17 iulie 2003, pct. 104, si Mircea, citata anterior, pct. 75]. Curtea observa, de asemenea, ca interesul ziarelor pentru cauza si importanta acesteia pentru opinia publica rezultau din pozitia ocupata de reclamant, ofiter de politie, in contextul combaterii coruptiei, motiv de ingrijorare atat pentru autoritatile nationale, cat si pentru public (Viorel Burzo impotriva Romaniei, nr. 75.109/01 si 12.639/02, 30 iunie 2009, pct. 160, si Soylemez impotriva Turciei, nr. 46.661/99, 21 septembrie 2006, pct. 141).
131. Avand in vedere cele precedente, Curtea nu poate constata, in speta, nicio atingere adusa prezumtiei de nevinovatie. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 & 3 si 4 din Conventie.

VI. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 & 3 lit. c) din Conventie
132. Reclamantul se plange de faptul ca, in timpul perchezitiei corporale din 1 iulie 2001, parchetul i-a impus asistenta unui avocat din oficiu, desi el ceruse sa fie reprezentat de avocatul sau ales. Acesta invoca art. 6 & 3 lit. c) din Conventie, care prevede urmatoarele:
“3. Orice acuzat are, in special, dreptul: […]
c. sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer;”.
133. Reclamantul precizeaza ca, la momentul interpelarii si anterior perchezitiei corporale, l-a informat pe procuror despre dorinta sa de a fi asistat de un avocat ales, fapt dovedit printre altele de declaratiile facute de N.A. si N.G. in fata instantelor nationale (supra, pct. 49 si 54) si lista convorbirilor sale telefonice. Acesta subliniaza ca avocatul din oficiu nu i-a asigurat o aparare efectiva, implicandu-se activ impreuna cu organele de cercetare in depistarea urmelor de substanta fluorescenta, fapt confirmat de martorul N.G.
134. Guvernul observa ca din dosar nu reiese ca, in timpul interogatoriului de catre procuror, reclamantul ar fi invocat dreptul de a alege un avocat. Acesta declara ca, in orice caz, in timpul primelor cercetari facute in privinta sa la 1 iulie 2001, reclamantul a fost reprezentat de un avocat din oficiu si ca, incepand din noaptea de 1 spre 2 iulie 2001, a fost reprezentat de avocatii sai alesi.
135. Curtea aminteste ca, desi art. 6 are ca scop principal, in materie penala, sa asigure un proces echitabil in fata unei “instante” competente sa dispuna cu privire la “temeinicia acuzatiei penale”, nu rezulta de aici ca nu se preocupa de etapele care se desfasoara anterior procedurii de judecata. Astfel, art. 6 – in special paragraful 3 – poate juca un rol anterior sesizarii instantei de fond in cazul si in masura in care nerespectarea initiala a acestuia risca sa compromita grav caracterul echitabil al procesului [Salduz impotriva Turciei (MC), nr. 36.391/02, 27 noiembrie 2008, pct. 50]. Astfel cum s-a consacrat in jurisprudenta Curtii, dreptul formulat la art. 6 & 3 lit. c) constituie unul dintre elementele notiunii de proces echitabil in materie penala prevazute la & 1 (Imbrioscia impotriva Elvetiei, 24 noiembrie 1993, pct. 37, seria A, nr. 275, si Brennan impotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, pct. 45, CEDO 2001-X).
136. Curtea reaminteste ca art. 6 & 3 lit. c) recunoaste oricarui acuzat dreptul “sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator […]”, dar nu precizeaza si conditiile de exercitare a acestuia. Astfel, acesta lasa statelor contractante alegerea mijloacelor potrivite sa permita propriului sistem juridic garantarea acestuia, sarcina Curtii constand in a cerceta daca modalitatea pe care au folosit-o corespunde cerintelor unui proces echitabil [Quaranta impotriva Elvetiei, 24 mai 1991, pct. 30, seria A, nr. 205, si Sakhnovski impotriva Rusiei (MC), nr. 21.272/03, 2 noiembrie 2010, pct. 95]. In aceasta privinta, nu trebuie uitat faptul ca obiectivul Conventiei este de a “apara drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective” si ca numirea unui aparator nu asigura, de sine statatoare, eficienta apararii pe care o poate procura acuzatului (Artico impotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A, nr. 37).

A. Aplicabilitatea art. 6 din Conventie in procedura de ancheta avand ca obiect perchezitia corporala a reclamantului
137. Curtea trebuie sa stabileasca, in primul rand, daca art. 6 din Conventie cuprinde aceasta etapa procedurala, dat fiind ca, in temeiul dreptului intern, nu fusese formulata nicio acuzatie penala fata de persoana in cauza, acesta nefiind la momentul perchezitiei corporale nici invinuit, nici cercetat pentru savarsirea vreunei infractiuni.
138. In aceasta privinta, trebuie reamintit ca, in temeiul jurisprudentei Curtii in materie penala, “acuzatia” ar putea fi definita, in sensul art. 6 din Conventie, ca o notificare oficiala, emisa de autoritatea competenta, a imputatiei savarsirii unei infractiuni sau ca existenta unor “repercusiuni importante asupra situatiei” suspectului (Deweer impotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 46, seria A, nr. 35). In speta, inainte de a proceda la perchezitia corporala a reclamantului, procurorul l-a informat de anumite fapte de care era acuzat, reclamantul putand deduce ca era banuit de comiterea infractiunii de luare de mita. Prin urmare, aceasta informatie primita de reclamant chiar inainte de perchezitia sa corporala in procedura penala care a urmat a avut “repercusiuni importante” asupra situatiei sale, astfel incat acesta era “acuzat” de infractiunea de luare de mita in sensul autonom al acestui termen in cadrul art. 6 din Conventie [O’Halloran si Francis impotriva Regatului Unit (MC), nr. 15.809/02 si 25.624/02, pct. 35, CEDO 2007 VIII]. In consecinta, art. 6 este aplicabil in speta.

B. Cu privire la necesitatea de a fi asistat de un avocat ales in timpul perchezitiei corporale
139. In Cauza Salduz, citata anterior (pct. 55), Curtea a subliniat importanta stadiului anchetei pentru pregatirea procesului si necesitatea de a fi asistat de un avocat inca de la primul interogatoriu efectuat de politie, cu exceptia cazului in care se demonstreaza fata de imprejurarile fiecarui caz ca este necesara restrangerea acestui drept. Sarcina avocatului consta in special in a face in asa fel incat sa se respecte dreptul oricarui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, intr-o cauza penala, acuzarea sa incerce sa isi conceapa argumentatia fara sa recurga la mijloace de proba obtinute prin constrangere sau presiuni contrar vointei acuzatului [Jalloh impotriva Germaniei (MC), nr. 54.810/00, pct. 100, CEDO 2006 …, si Kolu impotriva Turciei, nr. 35.811/97, 2 august 2005, pct. 51].
140. In speta, reclamantul s-a prezentat la sediul politiei din motive personale, asa cum a precizat in procesul-verbal intocmit cu aceasta ocazie. Perchezitia corporala a acestuia s-a efectuat in prezenta martorilor, iar circumstantele cauzei nu par sa indice o limitare a libertatii de actiune a reclamantului dincolo de ceea ce impune o perchezitie corporala (mutatis mutandis, Aleksandr Zaichenko impotriva Rusiei, nr. 39.660/02, 18 februarie 2010, pct. 48).
141. De asemenea, Curtea acorda importanta faptului ca, in timpul perchezitiei reclamantului, organele de cercetare au strans numai probe “materiale”, axandu-se numai pe prelevarea urmelor de substanta fluorescenta gasite pe diferite obiecte apartinand reclamantului si pe intocmirea unui proces-verbal. In aceasta privinta, trebuie reamintit ca dreptul de a nu se autoincrimina, in sine, nu se rasfrange asupra informatiilor care pot fi obtinute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care exista independent de vointa suspectului, de exemplu, in prezenta speta, urme de substanta fluorescenta (Saunders impotriva Regatului Unit, 17 decembrie 1996, pct. 69, Culegere de hotarari si decizii 1996-VI). Pe de alta parte, reclamantul a avut ocazia sa formuleze obiectii in procesul-verbal si sa ofere explicatii pentru prezenta sa la sediul politiei. De altfel, acesta a negat orice implicare in fapte. In plus, examinarea probelor materiale astfel stranse a fost inregistrata de autoritati; aceste aspecte au fost prezentate reclamantului, au fost dezbatute de catre parti si examinate de tribunalul militar in cadrul procedurii pe fond.
142. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 & 3 si 4 din Conventie.

VII. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 8 din Conventie
143. Reclamantul denunta incalcarea dreptului sau la respectarea vietii sale private prin interceptarea discutiei sale cu B.E. din 1 iulie 2001. Acesta invoca art. 8 din Conventie, care prevede urmatoarele:
“1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.”
144. Guvernul invoca tardivitatea acestui capat de cerere, sustinand ca, in masura in care la vremea faptelor nu exista un recurs efectiv pentru a contesta in fata autoritatilor nationale legalitatea acestui tip de interceptare, reclamantul ar fi trebuit sa sesizeze Curtii acest capat de cerere in termen de 6 luni de la efectuarea acesteia, respectiv 1 iulie 2001.
145. Reclamantul nu a prezentat observatii asupra acestui punct.
146. Curtea reaminteste ca, in conformitate cu art. 35 & 1 din Conventie, nu poate fi sesizata decat in termen de 6 luni incepand cu data hotararii definitive pronuntate in cadrul normal al epuizarii cailor de atac interne in masura sa ofere un mijloc eficace si suficient pentru a redresa incalcarile care constituie obiectul cererii. In lipsa unei cai de atac interne eficiente, termenul de 6 luni prevazut la art. 35 & 1 curge de la data actului sau a hotararii incriminate, iar in caz de situatie continua, acesta curge de la incetarea acesteia [Mujea, citata anterior, si Florica impotriva Romaniei (decizie) nr. 49.781/99, 10 iunie 2003].
147. De asemenea, Curtea observa ca a examinat deja dispozitiile legale in materie de interceptare a convorbirilor existente in Romania anterior modificarii C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, intr-o cauza in care a constatat ca examinarea detaliata a cerintelor legislatiei romanesti aplicabile si a obstacolelor de fapt potential intampinate de o persoana care se considera lezata de o masura de interceptare a comunicarilor sale denota deficiente incompatibile cu nivelul minim de protectie vizat de preeminenta dreptului intr-o societate democratica (Dumitru Popescu, citata anterior, pct. 69 in fine si urm.). Curtea a constatat ulterior absenta, la vremea respectiva, a unui control a priori al autorizatiei acordate unui procuror de catre un judecator sau o alta autoritate independenta, precum si a unui control a posteriori al temeiniciei autorizatiei in cauza (Dumitru Popescu, citata anterior, pct. 72 – 76). Prin urmare, la momentul respectiv, nu exista cale de atac efectiva pentru a contesta la nivel national amestecul in dreptul reclamantului la respectarea vietii sale private prin interceptarea discutiei sale cu B.E. In consecinta, reclamantul ar fi trebuit sa sesizeze Curtii acest capat de cerere in termen de 6 luni de la incetarea situatiei incriminate.
148. Cu toate acestea, Curtea nu se poate alinia pozitiei Guvernului, potrivit careia termenul de 6 luni incepe sa curga de la data efectuarii inregistrarii in litigiu. In opinia Curtii, trebuie luat in considerare faptul ca, in principiu, inregistrarea discutiilor se face fara stiinta persoanelor implicate si ca acestea din urma nu sunt avertizate de existenta inregistrarilor decat odata cu comunicarea existentei unei urmariri penale incepute impotriva lor. Prin urmare, Curtea considera ca termenul de 6 luni incepe sa curga din momentul in care persoana respectiva a aflat de existenta inregistrarilor in cauza, moment care trebuie stabilit in functie de circumstantele fiecarei cauze.
149. In speta, reclamantul nu a indicat momentul in care a luat cunostinta de inregistrarea discutiilor sale cu B.E. Cu toate acestea, din dosar reiese ca, la 9 august 2001, procurorul militar insarcinat cu cauza i-a prezentat reclamantului, in prezenta avocatului sau, dosarul de urmarire. In dosar existau informatii privind existenta inregistrarii in litigiu. In plus, in rechizitoriul intocmit de parchet la 15 august 2001 existau referiri la existenta inregistrarii respective.
150. In consecinta, in absenta unui recurs efectiv la nivel national pentru a contesta prezumtiva atingere adusa dreptului sau la respectarea vietii sale private prin interceptarea discutiei sale cu B.E., reclamantul ar fi trebuit sa sesizeze acest capat de cerere Curtii in termen de 6 luni de la data la care a aflat de existenta inregistrarii in litigiu, respectiv de la 9 august 2001, cu ocazia primei prezentari a dosarului de urmarire penala. Reclamantul a sesizat Curtea cu acest capat de cerere la 15 aprilie 2002, adica la peste 6 luni de la incetarea situatiei in litigiu.
151. In consecinta, este necesar sa se admita exceptia Guvernului si sa se respinga acest capat de cerere ca tardiv, in temeiul art. 35 & 1 si 4 din Conventie.

VIII. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
152. Reclamantul se plange de faptul ca bunurile puse sub sigiliu de catre autoritati in timpul perchezitiei din 2 iulie 2001 nu i-au fost restituite ulterior. Acesta invoca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, redactat dupa cum urmeaza:
“Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.”

A. Cu privire la admisibilitate
153. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac interne de catre reclamant, sustinand ca acesta nu a folosit calea prevazuta la art. 168 si 169 din C. proc. pen., care reglementeaza masurile asiguratorii si restituirea lucrurilor care au facut obiectul infractiunii.
154. Reclamantul considera ca nu a fost eficienta calea de recurs indicata de Guvern, in masura in care in speta nu s-a luat nicio masura asiguratorie impotriva lucrurilor puse sub sechestru in timpul perchezitiei.
155. Curtea reitereaza principiul mentionat deja la punctul anterior, potrivit caruia, in temeiul dispozitiilor art. 35 din Conventie, nu poate fi sesizata decat dupa epuizarea cailor de atac interne referitoare la incalcarea incriminata. Aceasta observa apoi ca, potrivit dosarului, lucrurile puse sub sechestru de catre anchetatori in timpul perchezitiei domiciliare nu au facut obiectul unui sechestru printr-o hotarare judecatoreasca pentru ca acea cale de atac invocata de Guvern sa fie considerata un recurs efectiv in cazul reclamantului [a contrario, Rosengren impotriva Romaniei (decizie), nr. 70.786/01, 4 mai 2006]. Reclamantul a prezentat pretentiile sale autoritatilor nationale pe tot parcursul procedurii penale, solicitand restituirea lor, dat fiind ca lucrurile respective nu erau relevante pentru cauza. Chiar daca nu a mentionat expres art. 109 din C. proc. pen., este evident ca, data fiind modalitatea de formulare a capatului sau de cerere invocat in fata instantelor nationale, acesta isi intemeia cererea pe art. 109 din C. proc. pen., citat anterior. In aceste imprejurari, Curtea considera ca nu i se poate cere reclamantului epuizarea altor cai de atac (Borjonov impotriva Romaniei, nr. 18.274/04, 22 ianuarie 2009, pct. 54). Prin urmare, exceptia de neepuizare invocata de Guvern nu poate fi retinuta.
156. De altfel, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod evident nefondat in sensul art. 35 & 3 din Conventie. In plus, aceasta subliniaza ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond
157. Reclamantul considera ca, in masura in care obiectele ridicate in urma perchezitiei nu erau relevante pentru cauza, organul de urmarire penala avea obligatia sa i le restituie. Insa, desi le-a solicitat in cursul procedurii penale, instantele interne nu au examinat deloc cererea sa.
158. Guvernul s-a limitat la a preciza ca reclamantul nu epuizase caile de atac interne.
159. Curtea reaminteste ca retinerea sau punerea sub sechestru a obiectelor de catre autoritatile judecatoresti in cadrul unei proceduri penale se examineaza din perspectiva dreptului statului de a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general, in sensul celui de al doilea paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1 [Smirnov impotriva Rusiei, nr. 71.362/01, pct. 54 CEDO 2007-VII, Adamczyk impotriva Poloniei (decizie), nr. 28.551/04, 7 noiembrie 2006, precum si Borjonov, citata anterior, pct. 57]. Aceasta constata ca, in speta, sechestrul urmarea nu sa il priveze pe reclamant de obiectele sale, ci doar sa il impiedice temporar sa faca uz de acestea, pana la incheierea procedurii penale.
160. Curtea observa ca ridicarea obiectelor in litigiu avea temei legal, respectiv art. 108 din C. proc. pen., care reglementeaza perchezitia. In aceasta privinta, Curtea admite ca ridicarea si confiscarea obiectelor care sunt mijloace de proba ale unei infractiuni pot fi necesare in interesul bunei administrari a justitiei, care constituie un scop legitim ce tine de “interesul general” al comunitatii (mutatis mutandis, Smirnov, citata anterior, pct. 57).
161. Totusi, Curtea aminteste ca trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre mijlocul folosit si scopul urmarit prin masurile eventual aplicate de stat, inclusiv cele destinate controlarii folosirii proprietatii individuale. Aceasta cerinta se exprima in notiunea de “echilibru just” intre imperativele interesului general al comunitatii, pe de o parte, si exigentele apararii drepturilor fundamentale ale omului, pe de alta parte (Smirnov, citata anterior, pct. 57). Pe de alta parte, in ciuda faptului ca art. 1 din Protocolul nr. 1 nu mentioneaza nimic in materie de cerinte procedurale, procedurile aplicabile in speta trebuie, de asemenea, sa ofere persoanei respective o ocazie adecvata pentru a-si expune cauza in fata autoritatilor competente pentru a contesta in mod efectiv masurile care aduc atingere drepturilor garantate de aceasta dispozitie. Pentru a se asigura de respectarea acestei conditii, procedurile aplicabile trebuie analizate din punct de vedere general (Zehentner impotriva Austriei, nr. 20.082/02, pct. 73, CEDO 2009-…).
162. Curtea observa ca art. 109 din C. proc. pen. prevedea ca obiectele predate sau ridicate in urma perchezitiei si care, in urma examinarii, se dovedesc a nu avea legatura cu cauza se restituie persoanei careia ii apartin. In ceea ce priveste obiectele reclamantului confiscate in urma perchezitiei domiciliare, tribunalul militar a notat, in Hotararea din 7 iunie 2002, ca acestea nu constituiau probe sau indicii in cauza (supra, pct. 19). Desi reclamantul a solicitat in memoriile sale in apel si in recurs restituirea obiectelor respective, instantele nationale nu au solutionat cererea sa. Fara a prejudeca orice decizie pe care instantele nationale ar fi putut-o lua referitor la obiectele in cauza, este suficient pentru Curte sa constate ca, desi legea nationala a instituit un mecanism care ii permite reclamantului sa solicite restituirea acestora, in speta, acest mecanism nu a fost eficace.
163. Tinand seama de cele de mai sus, Curtea constata ca autoritatile nationale nu au mentinut un “echilibru just” intre imperativele interesului general si exigentele apararii dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. In consecinta, a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.

IX. Cu privire la celelalte incalcari invocate
164. Invocand art. 3 din Conventie, reclamantul se plange de faptul ca nu a primit hrana si nu s-a putut odihni decat intre 1 iulie 2001, ora 18,30, si 3 iulie 2001, ora 7,00. Citand art. 5 & 1 lit. a) si & 4 din Conventie, reclamantul se plange ca arestarea sa preventiva a fost prelungita la 18 octombrie 2001 de o instanta care nu avea aceasta competenta. Invocand art. 6 & 1, 2 si & 3 lit. a) din Conventie, reclamantul se plange de durata procedurii, de faptul ca prin afirmatiile sale din 26 aprilie 2002 judecatorul din cadrul tribunalului a adus atingere dreptului sau la prezumtia de nevinovatie si de faptul ca nu a fost informat, in scurt timp, asupra acuzatiilor impotriva sa. In temeiul art. 8 din Conventie, acesta se plange de ilegalitatea perchezitiei domiciliare din 2 iulie 2001 si de faptul ca lista convorbirilor telefonice avute in perioada in litigiu a fost folosita ca proba de catre instantele nationale.
165. Tinand seama de toate elementele de care dispune si in masura in care este competenta sa se pronunte cu privire la pretentiile formulate, Curtea nu a constatat nicio incalcare a drepturilor si libertatilor garantate de articolele Conventiei. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 & 3 si 4 din Conventie.

X. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
166. In conformitate cu art. 41 din Conventie:
“Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
167. Reclamantul solicita 5.850.038,9 euro (EUR) si 8.997,3 lei romanesti (RON) cu titlu de prejudiciu moral suferit. Fara a prezenta documente justificative, acesta include suma de 350 EUR reprezentand valoarea obiectelor sale confiscate de parchet, pe care nu le-a putut recupera.
168. Guvernul considera excesiva suma solicitata de reclamant cu titlu de prejudiciu moral.
169. Curtea subliniaza ca, in temeiul art. 60 din regulamentul Curtii, reclamantul trebuie sa prezinte pretentiile sale, evaluate si stabilite pe rubrici si insotite de documentele justificative pertinente, in cadrul aceluiasi termen care i-a fost acordat pentru depunerea observatiilor scrise; “daca reclamantul nu respecta cerintele […], poate respinge, in tot sau in parte, pretentiile sale” (Tendam impotriva Spaniei, nr. 25.720/05, 13 iulie 2010, pct. 66).
170. In speta, singura baza care trebuie retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile o reprezinta constatarea unei incalcari a art. 5 & 3 din Conventie in ceea ce priveste lipsa motivarii relevante si suficiente a prelungirii arestarii preventive a reclamantului ulterior Hotararii din 14 septembrie 2001, precum si a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. Referitor la suma solicitata de reclamant ca reprezentand valoarea obiectelor confiscate, Curtea observa ca reclamantul nu a prezentat documente justificative. Prin urmare, nu poate acorda nicio suma cu acest titlu (Borjonov, citata anterior, pct. 68). Curtea considera totusi ca reclamantul a suferit in mod cert un prejudiciu moral. Pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu art. 41 din Conventie, trebuie sa i se acorde reclamantului 5.200 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecata
171. De asemenea, reclamantul solicita 8.997,3 RON si 38,9 EUR pentru cheltuielile de judecata suportate in fata instantelor interne si a Curtii. Acesta transmite documente justificative pentru o parte din suma.
172. Guvernul observa ca numai o parte din suma solicitata este justificata prin documente relevante.
173. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al sumelor. In speta, tinand seama de documentele de care dispune si de criteriile mentionate anterior, Curtea considera ca este rezonabil sa acorde reclamantului suma de 1.000 EUR pentru toate cheltuielile.

C. Dobanzi moratorii
174. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA:

1. declara, in unanimitate, cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 5 & 3 din Conventie cu privire la nemotivarea arestarii preventive si pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
2. declara, cu majoritate, cererea inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
3. hotaraste, cu 6 voturi la unu, ca a fost incalcat art. 5 & 3 din Conventie in perioada ulterioara Hotararii tribunalului militar din 14 septembrie 2001;
4. hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
5. hotaraste, cu 6 voturi la unu:
a) ca statul parat trebuie sa ii plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 & 2 din Conventie, suma de 5.200 EUR (cinci mii doua sute de euro) pentru prejudiciul moral si 1.000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuielile de judecata, care trebuie convertita in moneda nationala a statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;
6. respinge, in unanimitate, cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 15 martie 2011, in temeiul art. 77 & 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,
presedinte

Santiago Quesada,
grefier

In conformitate cu art. 45 & 2 din Conventie si cu art. 74 & 2 din regulament, la prezenta hotarare este anexata opinia partial separata a judecatorului Myjer.

*

Opinia partial separata a judecatorului Myjer

Nu am votat precum colegii mei privind incalcarea art. 5 & 3. Din acest motiv nu am votat nici pentru acordarea unei sume de bani cu titlu de prejudiciu.
In speta, reclamantul, ofiter de politie judiciara, a fost arestat pentru luare de mita. In mod incontestabil, aceste fapte au cauzat indignarea publicului. Prim-ministrul roman in persoana si-a exprimat cu aceasta ocazie preocuparile privind problema “disciplinei in cadrul Politiei Romane” (pct. 39 din hotarare), iar cazul a avut un mare ecou in mass-media (pct. 40 si 41 din hotarare).
Atunci cand reclamantul a fost arestat preventiv si a contestat aceasta masura, apoi cand a avut loc prelungirea arestarii preventive, tribunalul militar a reiterat initial mai mult sau mai putin conditiile referitoare la arestarea preventiva din Codul de procedura penala al Romaniei. Dat fiind ca, in speta, “motivele plauzibile pentru a suspecta” pe reclamant au ramas valabile pe tot parcursul procesului, eu consider, ca si colegii mei, ca in acest stadiu motivele invocate de tribunalul militar erau relevante si suficiente (pct. 85 din hotarare). Totusi, cateva luni mai tarziu, la 19 noiembrie 2001, tribunalul militar a declarat expres ca motivul principal pentru prelungirea arestarii preventive il constituia pericolul pe care reclamantul il reprezenta pentru ordinea publica [a se vedea art. 148 lit. h) din Codul de procedura penala]: “[Masura arestarii inculpatului poate fi luata daca] inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, iar lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica”, urmand rationamentul potrivit caruia “faptele fusesera mediatizate si avusesera un impact negativ asupra opiniei publice, in legatura cu modul in care politistii au inteles sa isi exercite profesia”. Astfel, tribunalul militar a explicat clar ca, in aceasta cauza speciala, impactul asupra opiniei publice si aspectele referitoare la profesia de politist a acuzatului au fost invocate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publica. Din acest motiv nu subscriu la opinia majoritatii, prezentata la pct. 86 din hotarare: “se impune constatarea ca, din 14 septembrie 2001, instantele nationale nu au mai oferit motive concrete pentru a justifica necesitatea prelungirii masurii arestarii preventive a reclamantului”.
Avand in vedere durata totala a perioadei in cauza (11 luni si 5 zile), consider ca, in imprejurarile specifice ale cauzei, acest rationament era suficient si ca nu era necesar sa se mai invoce argumentul conform caruia, odata cu trecerea timpului, pericolul pentru ordinea publica exista in continuare.
Atunci cand pericolul pentru ordinea publica exista in continuare, este greu de intrevazut cum se pot aplica masurile alternative prevazute de legislatia nationala (asa cum se precizeaza la pct. 87 din hotarare).