RIL admis. Decizia nr. 2/2012

In M. Of. nr. 281 din 27 aprilie 2012 a fost publicata Decizia nr. 2/2012 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii.

Din cuprins:
Completul competent sa judece recursul in interesul legii ce formeaza obiectul Dosarului nr. 2/2012 este constituit conform dispozitiilor art. 414^4 alin. 3 din Codul de procedura penala, modificat si completat prin Legea nr. 202/2010, raportate la dispozitiile art. 27^2 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.
Sedinta completului este prezidata de doamna Livia Doina Stanciu, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
La sedinta de judecata participa magistratul-asistent din cadrul Sectiilor Unite, doamna Alina Gabriela Paun, desemnat in conformitate cu dispozitiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.
Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii a luat in examinare recursul in interesul legii formulat de catre procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie prin Sesizarea nr. 12.422/2.874/III-5/2011, “in vederea interpretarii si aplicarii unitare a dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, si art. 127 din Codul penal, respectiv daca transmiterea, potrivit dispozitiilor legale in materie, a unui mandat european de arestare emis de catre autoritatile judiciare romane constituie sau nu o cauza speciala de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei”.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, invederand ca exista o jurisprudenta neunitara, in sensul ca unele instante au apreciat ca emiterea de catre autoritatile romane a unui mandat european de arestare constituie o cauza speciala de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei, iar, dimpotriva, altele au apreciat ca emiterea mandatului european de arestare nu intrerupe cursul prescriptiei executarii pedepsei.
A fost aratata opinia procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, in sensul ca transmiterea directa a mandatului european de arestare emis de autoritatile romane catre autoritatile judiciare ale altui stat membru pe teritoriul caruia a fost localizata persoana, indiferent daca aceasta este sau nu este arestata provizoriu in vederea predarii, are efectul de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei conform dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, cu referire la dispozitiile art. 127 din Codul penal.
De asemenea, s-a mai sustinut ca transmiterea mandatului european prin difuzare nu produce efectul intreruptiv de prescriptie.
Presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, doamna judecator Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile inchise, iar completul de judecata a ramas in pronuntare asupra recursului in interesul legii.

INALTA CURTE,
deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitara
Prin recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a aratat ca in practica judiciara nationala nu exista un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului daca, in interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, republicata, si ale art. 127 din Codul penal, transmiterea, potrivit dispozitiilor legale in materie, a unui mandat european de arestare emis de catre autoritatile judiciare romane constituie sau nu o cauza speciala de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei.

2. Examenul jurisprudential
Prin recursul in interesul legii se arata ca, in urma verificarii jurisprudentei la nivel national cu privire la stabilirea faptului daca “transmiterea, potrivit dispozitiilor legale in materie, a unui mandat european de arestare emis de catre autoritatile judiciare romane constituie sau nu o cauza speciala de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei”, a fost relevata o practica neunitara.

3. Solutiile pronuntate de instantele judecatoresti
3.1. Intr-o prima orientare a practicii, unele instante au apreciat ca emiterea de catre autoritatile romane a unui mandat european de arestare constituie o cauza speciala de intrerupere a cursului prescriptiei executarii pedepsei.
In acest sens, s-a argumentat ca mandatul european de arestare, fiind, conform Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene, o cerere de extradare in procedura simplificata, devin incidente prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata (anexele nr. 1 – 15).
In cadrul acestei orientari de practica judiciara, alte instante au decis ca numai arestarea provizorie in vederea predarii, in baza unui mandat european de arestare emis de autoritatile romane, determina intreruperea cursului prescriptiei executarii pedepsei, in conditiile art. 127 alin. 1 din Codul penal, considerand ca masura arestarii provizorii echivaleaza cu inceperea executarii pedepsei (anexele nr. 16 – 18).
In favoarea concluziei ca emiterea unui mandat european de arestare de catre autoritatile romane constituie o cauza speciala ce intrerupe prescriptia executarii pedepsei, s-a aratat ca prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 s-a concretizat hotararea luata in cadrul Consiliului European de la Tampere din 1999 ca, intre statele membre ale Uniunii Europene, sa se inlocuiasca procedura formala de extradare, in cazul persoanei ce se sustrage de la executarea unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotarare de condamnare ramasa definitiva, cu o procedura de predare simplificata, respectiv o procedura accelerata, in cazul persoanei ce se sustrage de la urmarirea penala sau de la judecata.
S-a mai sustinut ca intr-o atare procedura dispozitiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 sunt aplicabile, mandatul european de arestare fiind, in fapt, procedura simplificata de extradare.
In consecinta, in privinta intreruperii cursului prescriptiei executarii pedepsei, emiterea mandatului european de arestare produce aceleasi efecte ca depunerea unei cereri de extradare.
3.2. Intr-o a doua orientare a practicii, alte instante au apreciat ca emiterea mandatului european de arestare nu intrerupe cursul prescriptiei executarii pedepsei, motivandu-se ca prevederile art. 33 alin. (2) din lege vizeaza numai depunerea unei cereri de extradare, nefiind permisa aplicarea acestei reglementari prin analogie si institutiei mandatului european de arestare (anexele nr. 19 – 34).
In sustinerea acestei idei s-a argumentat in sensul ca mandatul european de arestare nu poate fi echivalat cu o cerere de extradare, instanta neputand proceda la o interpretare prin analogie a textelor de lege, aceasta nefiind permisa in materia dreptului penal.
S-a subliniat ca, daca in ipoteza cererii de extradare art. 33 alin. (2) din legea mentionata stabileste ca aceasta intrerupe prescriptia executarii pedepsei, in cazul emiterii unui mandat european de arestare nu exista o astfel de prevedere.
In contextul acestei abordari s-a evidentiat ca cele doua forme de cooperare internationala – extradarea si mandatul european de arestare -, desi prezentand elemente comune cu privire la natura si regimul lor juridic, sunt reglementate distinct, iar normele in materia extradarii nu au caracter de norme generale, avand aplicabilitate doar in aceasta materie.
Imprejurarea ca prin acelasi act normativ a fost introdus un nou sistem simplificat – mandatul european de arestare – nu transforma, in opinia acestor instante, normele ce reglementeaza aceasta forma de cooperare in norme speciale.

4. Opinia procurorului general
Solutia propusa de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie este in sensul orientarii jurisprudentiale potrivit careia dispozitiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, sunt incidente si in materia mandatului european de arestare, cu distinctia ce se impune in raport cu localizarea persoanei solicitate.
In considerarea conditiilor in care se produc efectele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, in domeniul extradarii, precum si a elementelor ce contureaza natura si regimul juridic al mandatului european de arestare, s-a concluzionat ca depunerea/formularea cererii de extradare – cauza cu caracter intreruptiv al prescriptiei executarii pedepsei – nu poate avea loc decat in masura in care persoana solicitata este localizata si statul de executare a cererii este cunoscut.
Per a contrario, atat timp cat persoana ce se sustrage de la urmarirea penala, de la executare nu este localizata, autoritatile romane emit mandatul de urmarire internationala in vederea extradarii (art. 65 din Legea nr. 302/2004, republicata), ipoteza in care nu se produce intreruperea prescriptiei.
Pe de alta parte, se arata ca mandatul european de arestare este o institutie similara extradarii, simplificata, ce a eliminat anumite etape in solicitarea/predarea intre statele membre ale Uniunii Europene a persoanei in vederea tragerii la raspundere penala sau a executarii pedepsei.
Se argumenteaza ca raportul dintre cele doua institutii este de la general la special, de la general la particular, iar in absenta unor norme speciale nu se poate invoca extinderea interpretarii prin analogie a prevederilor art. 33 alin. (2) din lege.
Spre deosebire de cererea de extradare, care se formuleaza/depune numai daca persoana este localizata, mandatul european de arestare se emite cu satisfacerea conditiilor prevazute in art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicata, indiferent daca persoana este localizata sau nu.
In prima situatie, transmiterea directa a mandatului european de arestare emis de autoritatile romane catre autoritatile judiciare ale statului membru pe teritoriul caruia a fost localizata persoana solicitata are caracterul unei cereri de extradare, impunandu-se inclusiv recunoasterea efectului prevazut de lege pentru cererile de extradare, respectiv caracterul de cauza speciala de intrerupere a prescriptiei, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata.
Cu atat mai mult efectul intreruperii cursului prescriptiei trebuie constatat in ipoteza in care fata de persoana cautata se ia masura arestarii in scopul predarii pe baza mandatului european de arestare, momentul arestarii marcand debutul executarii obligatiei persoanei la respectarea dreptului statului roman, iar durata arestului executat in statul strain fiind dedusa din durata pedepsei [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicata].
In contextul in care persoana cautata nu este localizata, iar mandatul european de arestare este transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Politieneasca Internationala, care procedeaza la difuzarea sa pe canalele specifice, se sustine ca transmiterea prin difuzare nu poate fi asimilata cu o cerere de extradare, intrucat nu sunt verificate elementele definitorii ale extradarii, statul de executare nefiind identificat, iar derularea procedurii nefiind efectiv indreptata impotriva persoanei cautate.
Intr-o asemenea situatie, se apreciaza ca, nefiind indeplinite exigentele legii, transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare [art. 65 alin. (4), art. 88 alin. (6) si art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata] nu produce efectul intreruptiv de prescriptie.

5. Raportul asupra recursului in interesul legii
Proiectul de solutie propus prin raportul intocmit in cauza a vizat prima solutie identificata de examenul jurisprudential, in sensul ca efectul de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, cu referire la art. 127 din Codul penal, se impune a fi recunoscut transmiterii directe a mandatului european de arestare emis de autoritatile romane catre autoritatile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul caruia a fost localizata persoana, indiferent daca aceasta este ori nu este arestata provizoriu in vederea predarii.
Nu produce efectul intreruptiv de prescriptie a executarii pedepsei transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.
S-a argumentat, in esenta, ca transmiterea directa a mandatului european de arestare emis de catre autoritatile romane catre autoritatile judiciare ale statului membru pe teritoriul caruia a fost localizata persoana solicitata intruneste toate elementele ce caracterizeaza o cerere de extradare, caz in care se impune a fi recunoscut efectul prevazut de lege, anume acela de cauza speciala de intrerupere a prescriptiei, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, in contextul in care actul indreptat impotriva persoanei solicitate urmareste conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este cautata.
Cu atat mai mult efectul intreruptiv de prescriptie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, se impune a fi recunoscut in situatia in care fata de persoana solicitata se dispune si se ia masura arestarii provizorii in vederea predarii in baza mandatului european de arestare emis de autoritatile romane, momentul arestarii marcand momentul de inceput al executarii obligatiei persoanei la respectarea dreptului statului roman, in conditiile in care arestul executat in statul strain este considerat a fi efectuat in faza de executare a procesului penal si urmeaza a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicata.
Cea de-a doua ipoteza, aceea in care persoana solicitata nu este localizata, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Politieneasca Internationala, in scopul difuzarii sale pe canale specifice, nu poate fi asimilata unei cereri de extradare, atat timp cat nu se identifica elementele de esenta ale extradarii, si anume o solicitare expresa de predare adresata autoritatilor statului de executare care sa vizeze persoana cautata si care sa fi fost efectiv localizata pe teritoriul acelui stat, astfel incat exigentele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, nu sunt satisfacute.

6. Inalta Curte de Casatie si Justitie
Din examinarea dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, republicata, rezulta ca depunerea cererii de extradare intrerupe prescriptia neimplinita anterior.
Pe de alta parte, dispozitiile art. 127 din Codul penal statueaza cu privire la intreruperea cursului prescriptiei executarii, in sensul ca termenul de prescriptie a executarii pedepsei prevazut in art. 126 din Codul penal, pentru persoana fizica, se intrerupe prin inceperea executarii pedepsei sau prin savarsirea din nou a unei infractiuni, iar sustragerea de la executare, dupa inceperea executarii pedepsei, face sa curga un nou termen de prescriptie de la data sustragerii.
Prescriptia executarii pedepsei consta in inlaturarea fortei coercitive a unei hotarari definitive de condamnare, prin trecerea unei perioade de timp prevazute de lege fara ca ea sa fie executata, reprezentand o cauza de stingere a dreptului de a impune, prin constrangere, executarea pedepsei ce a fost aplicata unei persoane.
Ratiunea prescriptiei executarii pedepsei este aceeasi cu cea a prescriptiei raspunderii penale, eficienta executarii pedepsei diminuandu-se pana la disparitie prin trecerea unui interval de timp suficient de mare in care sanctiunea nu a fost executata.
Prin natura sa juridica, prescriptia, fie ca este a executarii pedepsei, fie ca vizeaza insasi raspunderea penala, apare ca o renuntare anticipata a autoritatilor de a cere sau a impune sanctiuni penale executabile, daca acestea nu s-au produs intr-o perioada apreciata ca fiind rezonabila de legiuitor.
In registrul circumstantelor care intrerup cursul prescriptiei executarii pedepsei, legiuitorul roman a reglementat 3 cauze, si anume: cand infractorul se sustrage de la executarea pedepsei, cand incepe executarea pedepsei si, in fine, cand savarseste o noua infractiune.
Principalul efect al sustragerii de la executare, dupa inceperea executarii pedepsei, il constituie curgerea unui nou termen de prescriptie, incepand cu data sustragerii.
Institutia intreruperii cursului prescriptiei executarii pedepsei, in lumina prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, cu referire la efectele, in aceasta materie, a transmiterii unui mandat european de arestare emis de catre autoritatile judiciare romane altui stat membru a generat interpretarea si aplicarea neunitara a legii.
Daca in cazul depunerii cererii de extradare, prin vointa legiuitorului, s-a instituit o cauza speciala de intrerupere a cursului prescriptiei, atat a raspunderii penale, cat si a executarii pedepsei [art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata], analiza reglementarii mandatului european de arestare nu identifica o prevedere similara.
Interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, si ale art. 127 din Codul penal implica, in mod obligatoriu, examinarea institutiei mandatului european de arestare din perspectiva unei proceduri de extradare simplificate.
In esenta, pasul spre mandatul european de arestare a fost facut prin termenii concluziilor de dupa intalnirea de la Tampere: procedura formala a extradarii ar trebui sa fie suprimata intre statele membre, pentru persoanele care au tendinta de a scapa de raspunderea in fata justitiei, dupa ce au facut obiectul unei condamnari definitive, si ar trebuie sa fie inlocuita de un simplu transfer al persoanei.
Se poate observa, asadar, ca mandatul european de arestare acopera un camp de aplicare identic cu cel al extradarii, careia in concret i se substituie, referindu-se atat la faza dinaintea pronuntarii hotararii intr-un proces penal, cat si la cea de dupa pronuntarea ei.
Din aceasta perspectiva, argumentele exprimate de procurorul general referitor la caracterul special al procedurii mandatului european de arestare, in raport cu extradarea, sunt intemeiate.
De asemenea, interpretarea logica si sistematica a dispozitiilor art. 65 si 66 din Legea nr. 302/2004, republicata, cu privire la incidenta prevederilor art. 33 alin. (2) din aceeasi lege determina concluzia ca cererea de extradare poate fi formulata/depusa numai in conditiile in care persoana solicitata este localizata si statul de executare a cererii este, prin urmare, cunoscut.
Per a contrario, atat timp cat persoana solicitata care se sustrage de la urmarirea penala sau de la executare nu este localizata, devine functionala institutia urmaririi internationale in vederea extradarii, emitandu-se mandat in acest sens, fara insa a se putea sustine ca emiterea si difuzarea unui asemenea mandat ar genera intreruperea prescriptiei.
In mod rational, cata vreme persoana nu este localizata si statul de executare nu este cunoscut, se contureaza o imposibilitate obiectiva de formulare/depunere a cererii de extradare, autoritatile romane neavand posibilitatea unei manifestari efective in vederea tragerii la raspundere penala a persoanei respective sau a supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce ar fi de esenta cauzelor ce intrerup prescriptia.
Procedura mandatului european de arestare a reprezentat un pas inainte prin elementele de noutate in planul predarii infractorilor intre statele membre, al simplificarii si operativitatii cu care se realizeaza cooperarea juridica in interiorul Uniunii Europene, aspecte consacrate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare si procedurile de predare in interiorul Uniunii Europene.
In fond, mecanismul unui mandat european de arestare constituie transferul unei persoane dintr-un stat membru in altul – inlocuind procedura traditionala a extradarii -, un sistem pe orizontala care se substituie extradarii in toate materiile, inclusiv in domeniul recunoasterii mutuale a deciziilor in justitie, decizii ce se impun a fi executate automat pe intreg teritoriul Uniunii Europene.
Instituirea mandatului european de arestare, valabil numai in interiorul Uniunii Europene, a inlocuit practic Conventia europeana de extradare, care ramane valabila in relatia dintre un stat membru si alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene.
In considerarea celor expuse, raportul dintre cele doua institutii – extradarea si mandatul european de arestare – este unul de la general la special, de la general la particular, iar in masura in care reglementarea mandatului european de arestare nu cuprinde norme edictate intr-un anume domeniu, devin aplicabile normele de drept cu caracter general in materia extradarii.
In adevar, reglementarea mandatului european de arestare nu ofera o prevedere cu privire la efectul intreruptiv al prescriptiei executarii pedepsei in situatia emiterii mandatului european de arestare, astfel cum institutia extradarii o face prin dispozitiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata.
Incidenta acestor norme si in materia mandatului european de arestare devine posibila in baza raportului dintre cele doua institutii, fara a se putea invoca, in mod fundamentat, extinderea prin analogie a acestor prevederi.
Este stiut ca aplicarea legii penale prin analogie constituie o atingere adusa securitatii juridice a cetateanului si deschide calea spre o aplicare arbitrara a normelor dreptului penal, in doctrina romana apreciindu-se ca principiul legalitatii se opune intotdeauna aplicarii legii penale prin analogie.
In problematica in discutie se poate constata ca nu ne aflam in situatia interpretarii extensive prin analogie a dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata – dispozitii de altfel in defavoarea persoanei solicitate -, procedeu unanim considerat ca fiind inadmisibil, atat timp cat procedura mandatului european de arestare este in sine procedura simplificata, accelerata a extradarii, normele cu caracter general fiind pe deplin aplicabile acestei proceduri speciale.
Analogia in defavoarea inculpatului – analogia in malam partem – este de altfel interzisa si in plan european, jurisprudential, Curtea Europeana a Drepturilor Omului statuand in mod constant ca art. 7 din Conventie evidentiaza, intre altele, interdictia aplicarii legii penale prin analogie in defavoarea inculpatului.
Desi se impune a recunoaste originalitatea mandatului european de arestare, din perspectiva modificarilor procedurale aduse, a importantei increderii reciproce, ca principiu fundamental al executarii, el reprezinta, in sine, o extradare inovativa, devenind astfel firesc ca dispozitiile privind extradarea, care nu se regasesc in mod expres in reglementarea mandatului european de arestare, sa-si afle incidenta.
Prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, care instituie o cauza speciala de intrerupere a cursului prescriptiei, atat a raspunderii penale, cat si a executarii pedepsei, prin formularea/depunerea cererii de extradare, sunt aplicabile, in consecinta, si in materia mandatului european de arestare.
Transmiterea mandatului european de arestare autoritatilor judiciare de executare se realizeaza, in mod distinct, in functie de localizarea persoanei solicitate.
Astfel, in situatia localizarii acesteia, devin incidente prevederile art. 88 alin. (3) lit. a) si art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicata, iar in ipoteza in care persoana solicitata nu este localizata, mandatul european de arestare se transmite prin intermediul Centrului de Cooperare Politieneasca Internationala din cadrul Inspectoratului General al Politiei Romane, care procedeaza la difuzarea acestuia pe canalele specifice.
Transmiterea directa a mandatului european de arestare emis de catre autoritatile romane catre autoritatile judiciare ale statului membru pe teritoriul caruia a fost localizata persoana solicitata intruneste toate elementele care caracterizeaza o cerere de extradare, caz in care se impune a fi recunoscut efectul prevazut de lege, si anume acela de cauza speciala de intrerupere a prescriptiei, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata.
O asemenea manifestare expresa a autoritatilor romane, in sensul solicitarii de predare, adresata autoritatilor statului pe teritoriul caruia se afla infractorul ori persoana condamnata ce a fost in mod efectiv localizata, in temeiul mandatului european de arestare, intruneste, in mod deplin, exigentele unei cauze care justifica intreruperea prescriptiei, in contextul in care actul indreptat impotriva persoanei solicitate urmareste conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este cautata.
O asemenea concluzie este intemeiata in raport cu natura, continutul si finalitatea institutiei prescriptiei raspunderii penale si a executarii pedepsei, astfel cum a fost conceputa de legiuitorul roman.
In acest sens, un act precum mandatul european de arestare releva existenta si persistenta actiunii autoritatilor judiciare de tragere la raspundere penala a infractorilor ori de supunere a acestora la executarea unei pedepse cu inchisoarea si implica exercitiul efectiv al acestei actiuni, constituind, fara indoiala, un act procesual intreruptiv de prescriptie.
Cu atat mai mult efectul intreruptiv de prescriptie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, se impune a fi recunoscut in situatia in care fata de persoana solicitata se dispune si se ia masura arestarii provizorii in vederea predarii in baza mandatului european de arestare emis de autoritatile romane, momentul arestarii marcand momentul de inceput al executarii obligatiei persoanei la respectarea dreptului statului roman.
Un argument in plus este acela ca arestul executat in statul strain este considerat a fi efectuat in faza de executare a procesului penal si urmeaza a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicata.
Cea de-a doua ipoteza, aceea in care persoana solicitata nu este localizata, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Politieneasca Internationala, in scopul difuzarii sale pe canale specifice, nu poate fi asimilata unei cereri de extradare, atat timp cat nu se identifica elementele de esenta ale extradarii, si anume o solicitare expresa de predare adresata autoritatilor statului de executare care sa vizeze persoana cautata si care sa fi fost efectiv localizata pe teritoriul acelui stat.
Este evident intr-o asemenea situatie ca procedura nu este efectiv indreptata impotriva persoanei cautate, iar exigentele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, nu sunt satisfacute.

Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 414^4 si 414^5 din Codul de procedura penala, astfel cum a fost modificat si completat prin Legea nr. 202/2010,

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
In numele legii
DECIDE:

Admite recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, in consecinta:
In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, republicata, si ale art. 127 din Codul penal, stabileste ca:
Transmiterea directa a mandatului european de arestare emis de autoritatile romane catre autoritatile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul caruia a fost localizata persoana, indiferent daca aceasta este sau nu arestata provizoriu in vederea predarii, are efect de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei.
Nu produce efect intreruptiv de prescriptie transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.
Obligatorie, potrivit art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala.
Pronuntata in sedinta publica, astazi, 12 martie 2012.