Dispozitiile Legii pentru modificarea si completarea Legii educatiei nationale sunt neconstitutionale. Opinie separata

In M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012 a fost publicata Decizia Curtii Constitutionale nr. 681/2012 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate privind Legea pentru modificarea si completarea Legii educatiei nationale nr. 1/2011.

Din cuprins:
In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constitutie si al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata, la data de 25 mai 2012, Presedintele Romaniei a solicitat Curtii Constitutionale sa se pronunte asupra constitutionalitatii Legii pentru modificarea si completarea Legii educatiei nationale nr. 1/2011.
Sesizarea de neconstitutionalitate a fost inregistrata la Curtea Constitutionala sub nr. 3.703 din 25 mai 2012 si constituie obiectul Dosarului nr. 1.012A/2012.
Presedintele Romaniei a solicitat constatarea neconstitutionalitatii prevederilor Legii pentru modificarea si completarea Legii educatiei nationale pentru ca se incalca dispozitiile constitutionale ale art. 44 alin. (1) si (2) privind dreptul de proprietate privata, precum si cele ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitara.
Prevederea continuta la pct. 14 al articolului unic din legea criticata, potrivit careia patrimoniul institutiilor de invatamant particulare si confesionale particulare este proprietatea privata a fondatorilor, si nu a persoanei juridice, constituie o ingradire a dreptului de proprietate asupra propriului patrimoniu al acestor institutii de invatamant superior, ca persoane juridice. In acelasi timp, prevederile potrivit carora dispozitia asupra patrimoniului institutiei de invatamant superior este conditionata de acordul fondatorilor limiteaza dreptul de dispozitie, ca parte componenta a dreptului de proprietate al persoanei juridice, precum si principiul constitutional al autonomiei universitare.
In conformitate cu dispozitiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisa presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si formula punctele de vedere asupra sesizarii de neconstitutionalitate. Presedintele Senatului a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. L537 din 13 iunie 2012, inregistrata la Curtea Constitutionala sub nr. 4.044 din 13 iunie 2012, punctul sau de vedere, in care se arata ca sesizarea de neconstitutionalitate este intemeiata, intrucat prin prevederile Legii pentru modificarea si completarea Legii educatiei nationale se incalca art. 44 alin. (1) si (2) privind dreptul de proprietate privata, precum si cele ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitara.
Astfel, Presedintele Senatului arata ca, intrucat institutiile de invatamant superior particulare care au, potrivit Legii nr. 1/2011, personalitate juridica, nu pot dispune de patrimoniul propriu fara acordul fondatorilor, sunt incalcate principiile constitutionale referitoare la garantarea dreptului de proprietate indiferent de titular, precum si dreptul oricarui proprietar de a dispune in mod liber de proprietatea sa. Potrivit legii, atributele dreptului de proprietate, indiferent de titularul sau, sunt posesia, folosinta si dispozitia, iar dreptul de proprietate este absolut, exclusiv si perpetuu.
De altfel, potrivit art. 553 alin. (1) din Codul civil, sunt obiect al proprietatii private toate bunurile de uz sau de interes privat apartinand persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcatuiesc domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale; totodata, in conformitate cu prevederile art. 227 alin. (1) din Legea educatiei nationale nr. 1/2011, institutiile de invatamant superior particulare si cele de invatamant superior confesionale particulare sunt: a) fondate din initiativa si cu resursele materiale si financiare ale unei fundatii sau asociatii, ale unui cult religios ori ale unui alt furnizor de educatie, recunoscut ca atare, potrivit prevederilor legii; b) persoane juridice de drept privat.
De asemenea, dispozitiile potrivit carora patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale particulare este proprietatea privata a fondatorilor, si nu a persoanei juridice, instituie o ingradire a dreptului de proprietate asupra propriului patrimoniu al acestor institutii de invatamant superior, ca persoane juridice, care excedeaza principiilor si normelor constitutionale, incalcand dreptul de proprietate.
In acelasi timp, dispozitiile legale criticate incalca si principiul autonomiei universitare. Institutiile de invatamant superior particulare sunt fondate din initiativa si cu resursele materiale si financiare ale unor fundatii si/sau asociatii, ale unui cult religios ori ale unui alt furnizor de educatie; astfel, potrivit art. 15 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 246/2005, fundatia este subiectul de drept infiintat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic intre vii ori pentru cauza de moarte, constituie un patrimoniu afectat, in mod permanent si irevocabil, realizarii unui scop de interes general sau, dupa caz, al unor colectivitati.
Asadar, patrimoniul universitatilor particulare fondate ca fundatii este un patrimoniu afectat, in mod permanent si irevocabil, realizarii de catre furnizorii de educatie a unui scop de interes general in cadrul comunitatii din care fac parte. Prin urmare, fondurile universitatilor particulare si ale institutiilor de invatamant confesionale particulare se gestioneaza de catre aceste institutii, autonomia universitara constand in dreptul comunitatii universitare de a se conduce si de a-si exercita drepturile academice fara niciun fel de ingerinta ideologica, politica sau religioasa.
Presedintele Camerei Deputatilor a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. 51/2.452 din 13 iunie 2012, inregistrata la Curtea Constitutionala sub nr. 40.521 din 13 iunie 2012, punctul sau de vedere, in care se arata ca sesizarea de neconstitutionalitate este intemeiata.
Astfel, Presedintele Camerei Deputatilor considera ca textul criticat confunda patrimoniul membrilor fondatori ai unei universitati cu patrimoniul unei persoane juridice – universitatea in cauza, ceea ce este de natura sa incalce art. 44 din Constitutie. In opinia Presedintelui Camerei Deputatilor, fondatorii nu ar trebui sa aiba vreo legatura cu activitatea si cu patrimoniul unei astfel de activitati.
De asemenea, dispozitiile legale criticate incalca autonomia universitara, afectand continutul acesteia, in joc fiind gestionarea resurselor materiale si financiare ale universitatii.
Guvernul a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. 5/3.768/2012, punctul sau de vedere (inregistrat la Curtea Constitutionala sub nr. 4.216 din 21 iunie 2012) prin care apreciaza ca obiectia de neconstitutionalitate este neintemeiata. In opinia sa, dispozitiile legale criticate reflecta o noua conceptie a legiuitorului, confirmata si de Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 268 din 22 februarie 2011. Guvernul considera ca art. 229 alin. (1) teza a doua nu face decat sa descrie continutul patrimoniului si intareste reglementarea cuprinsa la teza intai, referitoare la cel ce isi aduce drept contributie la infiintarea institutiei de invatamant superior particular patrimoniul sau. Un argument in plus il constituie faptul ca vechea reglementare, respectiv Legea nr. 84/1995, prevedea ca patrimoniul unitatilor de invatamant particular si confesional universitar este proprietatea privata a fondatorilor – art. 115 alin. (5). De asemenea, proprietatea privata este garantata si prin faptul ca toate deciziile privind patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale particulare sunt luate de consiliile de administratie ale acestora, consilii numite de fondatori.
In ceea ce priveste autonomia universitara, Guvernul considera ca art. 123 alin. (2) din Legea educatiei nationale nr. 1/2011 nu face referire la patrimoniul institutiilor de invatamant superior particular.

CURTEA,
examinand obiectia de neconstitutionalitate, punctele de vedere ale presedintelui Senatului, presedintelui Camerei Deputatilor si Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, dovezile depuse, dispozitiile legii criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:
Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. a) din Constitutie, precum si ale art. 1, 10, 15 si 18 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze sesizarea de neconstitutionalitate.
Obiectul controlului de constitutionalitate, astfel cum rezulta din sesizarea formulata, il constituie dispozitiile Legii de modificare si completare a Legii educatiei nationale nr. 1/2011. In realitate, se constata ca, potrivit sesizarii de neconstitutionalitate, constituie obiect al controlului de constitutionalitate dispozitiile legale ale articolului unic pct. 14, ce au urmatorul continut:
“La art. 229, alineatele (1) si (2) vor avea urmatorul cuprins:
<<Art. 229. – (1) Patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale consta din patrimoniul initial al fondatorilor, la care se adauga patrimoniul dobandit ulterior. Acesta este compus din bunuri mobile si imobile si din creante si proprietatea privata a fondatorilor.
(2) Institutiile de invatamant superior particulare si confesionale particulare, pe durata existentei lor, dispun in mod liber de patrimoniul pus la dispozitia lor, cu acordul fondatorilor.>>”
Dispozitiile constitutionale pretins incalcate sunt cele ale art. 44 alin. (1) si (2) privind dreptul de proprietate privata, precum si cele ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitara.
Examinand obiectia de neconstitutionalitate, Curtea retine ca aceasta este intemeiata pentru motivele ce vor fi expuse in continuare:
Prin Decizia nr. 1.569 din 6 decembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 139 din 1 martie 2012, Curtea a retinut ca fondatorii universitatilor particulare [care sunt, potrivit art. 227 alin. (1) lit. a) din Legea educatiei nationale nr. 1/2011, fundatiile sau asociatiile, cultele religioase ori alti furnizori de educatie, recunoscuti ca atare potrivit prevederilor legii] contribuie cu un patrimoniu initial la infiintarea acestora. Dupa dobandirea personalitatii juridice, acestea administreaza, potrivit art. 122 alin. (1) din Legea educatiei nationale nr. 1/2011, un patrimoniu propriu al institutiilor de invatamant superior alcatuit din patrimoniul initial al fondatorilor si din patrimoniul dobandit pe durata de existenta a universitatilor particulare constituit prin sumele depuse de fondatori, instituirea de taxe de studiu si alte taxe scolare, primirea de sponsorizari, donatii, granturi si finantari acordate pe baza de competitie, precum si exploatarea rezultatelor cercetarii, dezvoltarii, inovarii si alte surse legal constituite (art. 231 din lege). De altfel, art. 229 alin. (1) din lege prevede ca: “Patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale particulare consta din patrimoniul initial al fondatorilor, la care se adauga patrimoniul dobandit ulterior.”
Curtea a statuat, prin aceasta decizie, ca patrimoniul constituit in conditiile mentionate poate apartine numai universitatilor particulare infiintate. Acest lucru nu inseamna insa ca fondatorii nu au dreptul la restituirea partilor sociale initiale in caz de desfiintare a universitatii particulare.
Or, dispozitiile legale criticate in speta opereaza, in fapt, o dubla expropriere a institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale in favoarea fondatorilor. Acest lucru se realizeaza prin introducerea mentiunii (in partea a doua a alin. (1) al art. 229 din Legea nr. 1/2011) conform careia patrimoniul acestor institutii este proprietatea privata a fondatorilor. Practic, prin aceasta lege este transferat fondatorilor atat patrimoniul lor initial (alcatuit din drepturi si obligatii) considerat ca facand parte, in continuare, din patrimoniul lor general, cat si patrimoniul dobandit de institutiile de invatamant superior particulare si confesionale ulterior infiintarii lor.
Institutiile mentionate sunt persoane juridice al caror patrimoniu este constituit in conditiile legii si al caror drept de proprietate este garantat de Constitutie. Legiuitorul nesocoteste prin dispozitiile legale criticate acest drept recunoscut de Legea fundamentala. Astfel, avand in vedere ca in patrimoniu se regaseste si dreptul de proprietate, aceste dispozitii legale incalca atat dispozitiile art. 44 alin. (2) potrivit carora “Proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular”, cat si prevederile art. 44 alin. (3) conform carora “Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire”.
Pentru aceleasi considerente sunt neconstitutionale si dispozitiile art. 230 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, astfel cum au fost modificate prin legea criticata. Aceste prevederi stipuleaza faptul ca, in caz de desfiintare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale particulare revine fondatorilor.
Mai mult, prin faptul ca se conditioneaza dreptul de dispozitie asupra bunurilor acestor institutii de acordul fondatorilor, se realizeaza o restrangere a exercitiului dreptului de proprietate care nu se incadreaza in conditiile impuse de art. 53 din Constitutie. De asemenea, prin restrangerea dreptului de dispozitie al institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale se ajunge si la incalcare autonomiei lor universitare.
De altfel, intreaga Lege de modificare si completare a Legii educatiei nationale nr. 1/2011 ii considera pe fondatori proprietarii institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale, or legea se refera la patrimoniu, care cuprinde drepturi si obligatii.
In aceste conditii, avand in vedere dispozitiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit carora Curtea se pronunta atat asupra prevederilor mentionate in sesizare, cat si asupra celor de care, in mod necesar si evident, nu pot fi disociate, Curtea extinde controlul de constitutionalitate asupra dispozitiilor intregii Legi de modificare si completare a Legii educatiei nationale nr. 1/2011.
Astfel, dispozitiile art. 128 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 1/2011 modificat prin articolul unic pct. 4 din legea criticata, care prevad ca “situatiile de conflicte de interese si incompatibilitati, incluzand prevederea ca in universitatile de stat nu pot avea in acelasi timp functii de conducere in aceleasi organisme sau in organisme aflate in relatii directe de subordonare persoane avand calitatea de sot, sotie, rude si afini pana la gradul al III-a inclusiv”, sunt de natura sa afecteze principiul unitatii autonomiei universitare, pentru ca exclud de la aplicarea respectivelor prevederi institutiile de invatamant superior particulare si confesionale. Avand in vedere ca se instituie un regim diferit intre cadrele didactice universitare din invatamantul superior particular si confesional, pe de o parte, si cel de stat, pe de alta parte, se mai incalca si prevederile art. 16 din Constitutie.
Acelasi principiu este afectat de noile dispozitii ale art. 128 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 1/2011 (modificate prin articolul unic pct. 4 din legea de modificare), potrivit carora in invatamantul superior particular si confesional situatiile de conflict de interese si incompatibilitati se stabilesc prin Carta universitara.
Art. 209 alin. (1) (astfel cum este modificat prin articolul unic pct. 8 din legea criticata) se refera la desemnarea rectorului universitatilor de stat, excluzand din sfera sa de aplicare universitatile particulare, ceea ce este de natura sa aduca atingere unitatii autonomiei universitare, prin aceea ca lasa nereglementata modalitatea de desemnare a rectorului la institutiile de invatamant particulare si confesionale.
Mai mult, prin art. 211 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 (modificat prin articolul unic pct. 9 din legea de modificare) este afectata aceeasi unitate a autonomiei universitare prin faptul ca se creeaza o noua functie de conducere in cadrul universitatilor particulare, si anume aceea de presedinte al universitatii, care este si presedintele consiliului de administratie.
Autonomia universitara prevazuta de art. 32 alin. (6) din Constitutie este incalcata si prin faptul ca structurile si functiile de conducere ale universitatilor particulare si confesionale particulare, atributiile, durata mandatelor, precum si alte considerente legate de statutul acestora sunt stabilite de Carta universitara, cu avizul conform al fondatorilor, si aprobate de senatul universitar. Faptul ca deciziile definitive apartin fondatorilor intareste aceasta concluzie [art. 227 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, astfel cum este modificat prin articolul unic pct. 12 din legea criticata].
Prin Decizia nr. 1.090 din 14 iulie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 807 din 15 noiembrie 2011, si Decizia nr. 1.569 din 6 decembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 139 din 1 martie 2012, Curtea a statuat ca prevederile constitutionale consacra si garanteaza o singura forma de autonomie, si anume cea universitara, indiferent ca este vorba de invatamantul superior de stat sau de invatamantul superior particular, autonomie al carei continut trebuie sa fie identic in ambele cazuri. In aceste conditii si avand in vedere faptul ca aceste institutii fac parte din sistemul national de invatamant, Curtea a constatat ca principiul constitutional al autonomiei universitare trebuie sa isi gaseasca reflectarea, in egala masura, asupra organizarii si functionarii procesului de invatamant, a statutului cadrelor didactice, a promovarii in functii a acestora, a normei didactice etc.
Curtea a mai retinut faptul ca nu se poate face o diferentiere a regimului juridic aplicabil invatamantului superior in functie de forma de proprietate. Calitatea actului de educatie din institutiile de invatamant superior nu poate fi asigurata decat daca exista o reglementare unitara. Potrivit dispozitiilor legale care guverneaza infiintarea si functionarea institutiilor de invatamant superior particulare, acestea sunt organizate pe principiul nonprofit si functioneaza ca entitati fara scop lucrativ, cu afectatiune speciala, in conformitate cu criteriile si standardele de evaluare academica si acreditare prevazute de lege.
De asemenea, se constata ca dispozitiile articolului unic pct. 18, prin care se modifica art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 si care prevad ca mandatele in curs ale organelor de conducere ale universitatilor se exercita, pana la finalizarea lor, in conditiile in care au fost obtinute, in ceea ce priveste drepturile, obligatiile, compatibilitatile si incompatibilitatile, sunt retroactive, incalcand art. 15 alin. (2) din Constitutie privind principiul neretroactivitatii legii civile. Legea educatiei nationale nr. 1/2011 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011 si a intrat in vigoare, cu exceptia unor articole, la 30 de zile de la aceasta publicare. Aplicarea noilor prevederi legale ar afecta stabilitatea raporturilor juridice incheiate in baza Legii nr. 1/2011.
Referitor la celelalte dispozitii ale articolului unic din legea criticata, acestea nu ar mai putea produce efecte juridice dupa intrarea sa in vigoare, intrucat aceasta lege de modificare a fost gandita ca un tot unitar de natura sa aduca schimbari importante sistemului educatiei nationale. Aplicarea unor dispozitii legale disparate care nu isi mai gasesc suportul in celelalte prevederi legale declarate neconstitutionale ar duce la afectarea coerentei sistemului educatiei nationale, prin lipsa de claritate, precizie, previzibilitate si predictibilitate.
Relativ la aceste cerinte, Curtea Europeana a drepturilor Omului s-a pronuntat in mod constant, statuand ca o norma este previzibila numai atunci cand este redactata cu suficienta precizie, in asa fel incat sa permita oricarei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanta de specialitate – sa isi corecteze conduita (Hotararea din 24 mai 2007, pronuntata in Cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei, Hotararea din 29 martie 2000, pronuntata in Cauza Rotaru impotriva Romaniei, Hotararea din 23 septembrie 1998, pronuntata in Cauza Petra impotriva Romaniei), iar cetateanul trebuie sa dispuna de informatii suficiente asupra normelor juridice aplicabile intr-un caz dat si sa fie capabil sa prevada, intr-o masura rezonabila, consecintele care pot aparea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie sa fie, in acelasi timp, accesibila si previzibila (Hotararea din 23 noiembrie 2000, pronuntata in Cauza Ex-Regele Greciei si altii impotriva Greciei, Hotararea din 8 iulie 2008, pronuntata in Cauza Fener Rum Patrikligi impotriva Turciei, Hotararea din 26 aprilie 1979, pronuntata in Cauza Sunday Times impotriva Regatului Unit). Mai mult, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Curtea Constitutionala a statuat ca autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, are obligatia de a edicta norme care sa respecte trasaturile mai sus aratate.
De altfel, Legea pentru modificarea si completarea Legii educatiei nationale nr. 1/2011 nu respecta nici cerintele impuse de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative. Curtea mentioneaza, cu titlu de exemplu, dispozitiile alin. (2) al art. 227 din Legea educatiei nationale, modificat prin articolul unic pct. 12, care foloseste expresia “precum si alte considerente legate de statutul acestora”, precum si faptul ca legiuitorul face confuzie intre patrimoniu si proprietatea privata.
In continuare, Curtea constata ca, potrivit art. 8 alin. (4) teza intai din Legea nr. 24/2000, “textul legislativ trebuie sa fie formulat clar, fluent si inteligibil, fara dificultati sintactice si pasaje obscure sau echivoce”, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeasi lege, “actele normative trebuie redactate intr-un limbaj si stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar si precis, care sa excluda orice echivoc, cu respectarea stricta a regulilor gramaticale si de ortografie”.
Desi normele de tehnica legislativa nu au valoare constitutionala, Curtea constata ca prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricarui act normativ, a caror respectare este necesara pentru a asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si continutul si forma juridica adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concura la asigurarea unei legislatii care respecta principiul securitatii raporturilor juridice, avand claritatea si previzibilitatea necesare.
Totodata, trebuie avute in vedere si dispozitiile constitutionale ale art. 142 alin. (1), potrivit carora “Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Constitutiei”, si pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constitutie, potrivit carora, “in Romania, respectarea […] legilor este obligatorie”. Astfel, Curtea constata ca reglementarea criticata, prin nerespectarea normelor de tehnica legislativa, determina aparitia unor situatii de incoerenta si instabilitate, contrare principiului securitatii raporturilor juridice in componenta sa referitoare la claritatea si previzibilitatea legii.

Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 146 lit. a) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) si al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUTIONALA
In numele legii
DECIDE:

Admite obiectia de neconstitutionalitate si constata ca dispozitiile Legii pentru modificarea si completarea Legii educatiei nationale nr. 1/2011 sunt neconstitutionale.
Definitiva si obligatorie.
Decizia se comunica Presedintelui Romaniei, presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si primului-ministru si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data de 27 iunie 2012 si la acestea au participat: Augustin Zegrean, presedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lazaroiu, Mircea Stefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan si Tudorel Toader, judecatori.

*

OPINIE SEPARATA

In dezacord cu solutia majoritara, apreciem ca obiectia de neconstitutionalitate privind Legea pentru modificarea si completarea Legii educatiei nationale nr. 1/2011 ar fi trebuit respinsa pentru motivele pe care le vom prezenta in continuare.
1. In ceea ce priveste asa-zisa ingradire/limitare a dreptului de proprietate/de dispozitie asupra patrimoniului propriu al institutiilor de invatamant superior particulare, instituita prin prevederile pct. 14 din legea modificatoare, se poate lesne constata ca prevederile criticate, privite in mod singular, fara o interpretare sistematica a textelor si raportarea acestora la intreg continutul legii par a incalca dispozitiile constitutionale ale art. 44 alin. (1) si (2) privind dreptul de proprietate si ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitara.
Aceasta perceptie este posibila prin intrebuintarea, in argumentatie, a unui sofism (rationament in aparenta corect, in realitate insa fals, cu greseli in premisa sau in constructie, care urmareste de obicei sa induca in eroare*1). Se pleaca astfel de la ideea ca la data dobandirii personalitatii juridice a institutiilor de invatamant superior (care, potrivit legii, sunt: de stat, confesionale si particulare), data la care trebuie indeplinita si cerinta legala a existentei unui patrimoniu propriu, distinct de cel al fondatorilor, acestea trebuie sa aiba o independenta absoluta fata de fondatori (fie ca este vorba de stat, culte religioase sau particulari), fara a observa ca in realitate niciuna dintre cele 3 categorii de institutii de invatamant superior nu sunt independente de cei care le-au infiintat, apartinand fie statului, fie unui cult religios, fie particularilor.
————
*1) A se vedea definitia din Noul dictionar universal al limbii romane, Bucuresti-Chisinau, Ed. Litera International, 2006.

Se trece sub tacere ca insasi sintagma “institutie de invatamant superior particulara” si, in esenta, termenul “particulara” trimite automat la concluzia ca in spatele acestor entitati (institutii de invatamant superior particulare) se afla un proprietar – altul decat statul, neputand concepe o entitate cu personalitate juridica si evident cu patrimoniu care sa nu apartina nimanui si, in consecinta, persoana juridica sa apartina sie insesi.
Indiferent ca ne aflam in sfera relatiilor comerciale (societati comerciale), in sfera relatiilor private (fundatii sau asociatii) ori in sfera relatiilor publice (institutii publice), toate aceste entitati au in spate fie actionarii, fie asociatii, fie statul, astfel incat a sugera ca patrimoniul oricarei entitati juridice apartine in mod abstract acesteia, fara a recunoaste dependenta lor de cei care le-au infiintat, ar insemna ca in cazul societatilor comerciale si fundatiilor si asociatiilor, dupa disparitia fizica a fondatorilor, entitatile respective sa nu mai apartina nimanui.
In acest fel nu mai este decat un pas pentru a le trece patrimoniul in proprietatea statului – ca bunuri fara stapan – si a subordona persoana juridica statului. De altfel, in Legea educatiei nationale nr. 1/2011 exista premise certe care sa permita subordonarea institutiilor de invatamant superior particulare statului (a se vedea dispozitiile referitoare la conducerea si administrarea acestora).
Este de remarcat faptul ca, inainte de aparitia legilor de acreditare, toate universitatile particulare s-au infiintat si s-au dezvoltat nestingherit ca institutii de invatamant superior, fara a avea un patrimoniu propriu sau vreun drept de dispozitie asupra patrimoniului pus la dispozitie de fondatori, folosind gratuit baza materiala a acestora, fara ca prin aceasta respectivelor institutii sa le fie incalcata autonomia universitara.
Atat Legea nr. 1/2011, care a facut obiectul controlului de constitutionalitate a priori, cat si legile care au precedat-o recunosc in mod expres ca patrimoniul institutiilor de invatamant particulare este compus inclusiv din patrimoniul initial al fondatorilor, ori cata vreme fondatorilor nu li se recunoaste dreptul de a-si exprima acordul cu privire la actele de dispozitie ce vizeaza patrimoniul acestor institutii, cu certitudine, dreptul de proprietate al acestora nu ar mai fi garantat in mod egal de lege in acord cu prevederile constitutionale ale art. 44 alin. (1) si (2).
Dimpotriva, in lipsa acestor prevederi modificatoare, care au fost declarate neconstitutionale, se poate sustine, fara putinta de tagada, ca este incalcat dreptul de proprietate al fondatorilor, si nu dreptul de proprietate al institutiilor de invatamant particulare.
Modificarile aduse Legii educatiei nationale erau absolut necesare pentru a ocroti in mod egal dreptul de proprietate privata al fondatorilor asupra patrimoniului institutiilor de invatamant superior particulare si a-l delimita astfel de dreptul de proprietate privata al statului asupra patrimoniului institutiilor de invatamant superior de stat.
2. Evident ca participarea fondatorilor la viata si actele decizionale patrimoniale ale institutiilor de invatamant superior particulare nu reprezinta o limitare a dreptului de proprietate sau de dispozitie al acestora, ci dimpotriva, da sens si consistenta juridica notiunii de invatamant superior particular care isi are fundamentul juridic in dreptul de proprietate privata.
De altfel, nu se poate sustine ca statul nu intervine in actele decizionale patrimoniale ale institutiilor de invatamant superior de stat cata vreme acestea sunt finantate cu precadere de la bugetul de stat, iar acesta nu se poate executa decat pe baza clasificatiei bugetare aprobate. Institutiile de invatamant superior de stat nu pot face alte cheltuieli decat cele inscrise ca atare in bugetul aprobat si nici nu pot incheia acte de dispozitie cu privire la bunurile imobile decat cu acordul statului (ministerul de resort).
Nu se poate pune semnul egalitatii intre institutiile de invatamant superior particular si institutiile de invatamant superior de stat, cata vreme proprietatea care sta la baza acestora este diferita (proprietate particulara, respectiv proprietate privata a statului).
3. Cu privire la asa-zisa incalcare a autonomiei universitare, prevazuta si garantata de dispozitiile art. 32 alin. (6) din Constitutia Romaniei si explicitata prin prevederile art. 123 alin. (2) din Legea educatiei nationale nr. 1/2011*2), Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 268/2011 a statuat ca “fondatorii dobandesc un rol important in conducerea universitatilor, rol ce corespunde aportului financiar pe care acestia il au la infiintarea si desfasurarea activitatii acestor institutii si care nu afecteaza autonomia universitara”.
————
*2) Potrivit art. 123 alin. (2) din Legea educatiei nationale nr. 1/2011, “autonomia universitara da dreptul comunitatii universitare sa isi stabileasca misiunea proprie, strategia institutionala, structura, activitatile, organizarea si functionarea proprie, gestionarea resurselor materiale si umane”.

Prin urmare, Curtea recunoaste ca aportul la constituirea si dezvoltarea unei universitati particulare este generator de drepturi, ceea ce este si firesc cata vreme invatamantul superior particular are la baza proprietatea privata, iar statul nu a contribuit si nici nu contribuie cu nimic la dezvoltarea acestuia*3).
————
*3) Argumentul ca, potrivit Legii nr. 1/2011, statul poate finanta invatamantul superior particular reprezinta o atitudine mai degraba politica, intrucat nu creeaza vreo obligatie in sarcina acestuia.

Institutia de invatamant superior particulara trebuie sa se bucure de o reala autonomie universitara, insa in ce priveste componenta academica a acestei autonomii, si nu componenta patrimoniala, care, dupa cum am aratat, nu exista nici la institutiile de invatamant superior de stat.
4. Pornind de la conceptia legislativa consacrata in art. 114 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, potrivit careia “institutiile de invatamant superior pot fi de stat, particulare sau confesionale”, intr-o institutie de invatamant superior particulara statul nu are niciun drept legat de fundamentul juridic, respectiv de dreptul de proprietate.
Or, legea impune expres [art. 229 alin. (1)] o viziune dihotomica asupra patrimoniului universitatilor particulare ca fiind format atat din patrimoniul initial al fondatorilor, cat si din patrimoniul dobandit ulterior, permitand astfel o usoara confuzie care ar conduce la concluzia gresita ca institutia de invatamant superior particulara ar avea doua patrimonii, cu doua regimuri juridice diferite, motiv pentru care, asa cum am aratat si la pct. 1, fraza finala, din aceasta opinie, modificarea legislativa era absolut necesara pentru clarificarea aspectelor legate de patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare.
A accepta ca patrimoniul dobandit ulterior ar apartine altcuiva decat fondatorilor ar fi o absurditate, o stirbire a dreptului de proprietate privata, intrucat institutia de invatamant superior particulara fiind totusi o entitate particulara, proprietatea nu poate apartine decat particularilor care au infiintat-o. Pe de alta parte, ar fi si o imixtiune in contractul de asociere (ce are un caracter intuitu personae) prin care fondatorii au inteles sa infiinteze si sa dezvolte invatamantul particular, aducandu-si contributia proprie si asumandu-si toate riscurile care decurg dintr-o initiativa privata.
5. Nu in ultimul rand trebuie subliniat ca este totalmente discriminatoriu si de neacceptat ca autonomia universitara sa fie evaluata diferit: inainte de acreditarea institutiei de invatamant superior particulara cu o anumita unitate de masura, cand dreptul de proprietate asupra intregului patrimoniu al acesteia apartinea fondatorilor, si cu o alta unitate de masura dupa momentul acreditarii, mai ales in situatia in care, daca s-a dorit o noua viziune asupra acestei autonomii, legea ar fi trebuit sa oblige institutiile de invatamant superior particulare ce urmau a fi acreditate sa intocmeasca un raport de evaluare de catre evaluatori neutri asupra patrimoniului existent la data acreditarii.
Desi textul de lege vorbeste de patrimoniu, trebuie subliniat de la inceput ca orice majorare a pasivului patrimonial pe care institutia de invatamant superior particulara o inregistreaza de-a lungul intregii sale existente, este suportata, ori de cate ori aceasta isi va inceta activitatea prin desfiintare, dizolvare sau lichidare, numai de fondatori, deoarece textul art. 230 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 este imperativ “patrimoniul … revine fondatorilor”, fara a permite si posibilitatea refuzului, prin derogare de la regula dreptului comun, potrivit careia “succesorul se bucura de posibilitatea legala de a nu accepta succesiunea ori de a o accepta sub beneficiul de inventar”.
Se deduce, astfel, ca raspunderea patrimoniala revine fondatorilor, singurii susceptibili de a garanta cu averea lor personala pentru pasivul neacoperit al institutiei de invatamant superior particulare ori de cate ori aceasta isi va inceta activitatea prin desfiintare, dizolvare sau lichidare.

Judecator,
Augustin Zegrean

Judecator,
Petre Lazaroiu