Cauza Creanga impotriva Romaniei

In M. Of. nr. 613 din 27 august 2012 a fost publicata Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 23 februarie 2012 in Cauza Creanga impotriva Romaniei.

Din cuprins:
HOTARAREA
din 23 februarie 2012

in Cauza Creanga impotriva Romaniei

Strasbourg
(Cererea nr. 29.226/03)

Hotararea este definitiva. Aceasta poate suferi modificari de forma.
In Cauza Creanga impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului, reunita in Marea Camera compusa din Nicolas Bratza, presedinte, Jean-Paul Costa, Francoise Tulkens, Nina Vajic, Dean Spielmann, Lech Garlicki, Peer Lorenzen, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Paivi Hirvela, Giorgio Malinverni, Mirjana Lazarova Trajkovska, Nebojsa Vucinic, Guido Raimondi, Ganna Yudkivska, judecatori, si Vincent Berger, jurist,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la 30 martie 2011 si 18 ianuarie 2012,
pronunta prezenta hotarare, adoptata la cea din urma data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 29.226/03 indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, Sorin Creanga (reclamantul), a sesizat Curtea la 4 septembrie 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (conventia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de S. Cus, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental ad interim, doamna C. Ciuta, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul sustinea, in special, ca lipsirea sa de libertate in data de 16 iulie 2003, intre orele 9 – 22, a fost ilegala, ca si arestarea sa preventiva consecutiva. Acesta a invocat in special art. 5 & 1 din conventie.
4. Cererea a fost repartizata Sectiei a doua a Curtii (art. 52 & 1 din regulament). La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat alcatuirea sectiilor sale (art. 25 & 1 din regulament). Cauza a fost astfel atribuita Sectiei a treia in noua ei alcatuire (art. 52 & 1 din regulament). In cadrul acestei sectii s-a constituit, conform art. 26 & 1 din regulament, camera insarcinata cu judecarea cauzei (art. 27 & 1 din conventie). La 19 februarie 2009, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice Guvernului cererea.
5. La 15 iunie 2010, camera respectiva, compusa din Josep Casadevall, Elisabet Fura, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra si Ann Power, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie, a pronuntat hotararea. Aceasta a declarat in unanimitate cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 5 & 1 din conventie si inadmisibila pentru celelalte capete. Tot in unanimitate, s-a hotarat ca a fost incalcat art. 5 & 1 din conventie in ceea ce priveste lipsirea de libertate a reclamantului in data de 16 iulie 2003, intre orele 10 – 22, si arestarea sa la 25 iulie 2003, in urma recursului in anulare; s-a hotarat, de asemenea, ca nu a fost incalcat art. 5 & 1 din conventie in ceea ce priveste motivarea insuficienta a arestarii preventive in perioada 16 – 18 iulie 2003. Camera a hotarat, de altfel, ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului 8.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral si 500 EUR pentru cheltuielile de judecata.
6. La 3 septembrie 2010, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei in fata Marii Camere (art. 43 din conventie).
7. La 22 noiembrie 2010, un colegiu al Marii Camere a decis admiterea cererii (art. 73 din regulament).
8. Compunerea Marii Camere a fost alcatuita in conformitate cu art. 26 && 4 si 5 din conventie si art. 24 din regulament. La 3 noiembrie 2011, Jean-Paul Costa, presedintele Curtii, si-a incheiat mandatul. Nicolas Bratza i-a succedat in functie si de la acea data a asigurat presedintia Marii Camere in speta (art. 9 & 2 din regulament). Jean-Paul Costa si-a pastrat functia de judecator ulterior expirarii mandatului, in temeiul art. 23 & 3 din conventie si art. 24 & 4 din regulament. In urma abtinerii lui Corneliu Birsan (art. 28 din regulament), judecator ales sa reprezinte Romania, presedintele Marii Camere l-a desemnat pe Guido Raimondi in calitate de judecator ad hoc (art. 26 & 4 din conventie si art. 29 & 1 din regulament).
9. Atat reclamantul, cat si Guvernul au depus observatii scrise suplimentare (art. 59 & 1 din regulament).
10. La 30 martie 2011 a avut loc o sedinta publica la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 & 3 din regulament).
S-au infatisat:
– pentru Guvern: doamna C. Ciuta, agent ad interim; doamna M. Morariu, consilier;
– pentru reclamant: S. Cus, avocat in Baroul Bucuresti, consilier.
Reclamantul a fost, la randul sau, prezent.
Curtea a ascultat declaratiile lui S. Cus, C. Ciuta si M. Morariu, precum si raspunsurile acestora la intrebarile judecatorilor.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
11. Reclamantul s-a nascut in 1956 si locuieste in Bucuresti.
12. In 1985 a devenit agent al Politiei Capitalei, iar in 1995 ofiter de politie judiciara in cadrul Sectiei 5 de Politie din Bucuresti.

A. Imprejurarile primei arestari preventive a reclamantului

1. Versiunea reclamantului
13. In formularul cererii sale, reclamantul afirma ca, la 16 iulie 2003, a fost informat de superiorul sau ierarhic ca trebuia sa se prezinte la sediul Parchetului National Anticoruptie (PNA) pentru interogatoriu.
In observatiile scrise adresate Marii Camere la 10 februarie 2011, reclamantul afirma ca, in data de 15 iulie 2003, in jurul orei 17, in timp ce se afla in concediu, un coleg de la Sectia 5 de Politie din Bucuresti l-a informat la telefon ca trebuia sa se prezinte a doua zi la PNA, fara a oferi alte precizari.
14. La 16 iulie 2003, in jurul orei 8,45, reclamantul ar fi intalnit 25 de colegi in curtea sediului PNA. Ulterior, in jurul orei 9, li s-ar fi solicitat tuturor sa intre in sediu. La intrare, un agent de politie ar fi notat datele reclamantului si ale colegilor sai intr-un registru de acces.
15. Reclamantul si colegii sai ar fi fost condusi intr-o sala de sedinta aflata la parterul cladirii. In scurt timp, procurorul militar V.D. ar fi intrat si le-ar fi cerut sa dea declaratii scrise cu privire la imprejurarile in care au cunoscut 3 persoane, I.D., S.B. si M.I. Procurorul ar fi parasit apoi sala si ar fi revenit in jur de 9,30 – 9,40 pentru a lua declaratiile. Dupa ce le-a citit, ar fi inceput sa ii ameninte pe reclamant si colegii sai cu arestarea preventiva. Apoi ar fi iesit din nou din sala. 4 sau 5 jandarmi mascati si inarmati ar fi intrat in sala. Reclamantul si colegii sai ar fi fost rugati de unul dintre jandarmi sa scoata telefoanele mobile si sa le puna pe o masa aflata langa un alt jandarm. Acestia ar fi fost informati, de asemenea, ca aveau voie sa iasa din sala pentru a merge la toaleta sau a fuma o tigara, dar numai pe rand si insotiti de un jandarm inarmat.
16. In jurul orei 15, reclamantul si colegii sai au cerut permisiunea de a iesi din sala pentru a lua apa si mancare. Dupa ce a obtinut acordul procurorului, un jandarm a strans bani de la agentii de politie si s-a dus sa cumpere proviziile cerute.
17. In tot acest timp, reclamantul nu ar fi beneficiat de asistenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. Nu ar fi putut contacta pe nimeni in exterior.
18. In formularea cererii, reclamantul afirma ca a reusit sa contacteze un avocat in jurul orei 20.
In observatiile sale scrise depuse in fata Marii Camere, reclamantul afirma ca, in jurul orei 23, a fost condus, impreuna cu un coleg, in biroul procurorului, aflat la primul etaj, unde s-ar fi gasit procurorul, un alt barbat si doua femei. Procurorul i-ar fi sugerat sa declare ca ofiterii din conducerea Sectiei 5 Politie din Bucuresti erau vinovati de coruptie. Acesta ar fi adaugat ca, in schimb, nu va fi arestat preventiv si isi va putea revedea familia in curand. Reclamantul ar fi solicitat asistenta unui avocat ales. Procurorul i-ar fi raspuns ca cele doua femei prezente erau avocate numite din oficiu si l-ar fi invitat sa aleaga una care sa il asiste. Reclamantul s-ar fi opus. Potrivit acestuia, procurorul ar fi inceput sa ii “vorbeasca urat” si sa il ameninte spunandu-i ca daca nu coopereaza va fi arestat preventiv cu interdictia de a primi vizita familiei. Reclamantul ar fi fost condus afara din birou de un jandarm, care ar fi primit ordinul de a-i interzice sa vorbeasca cu alte persoane si sa mearga la toaleta fara permisiunea procurorului.
In audierea publica din 30 martie 2011, reclamantul a afirmat ca, la o ora neprecizata, familia sa, care stia ca el trebuie sa se prezinte la acea data la PNA de unde nu s-a mai intors acasa, l-a contactat pe avocatul C.N., care l-ar fi rugat pe colegul sau, S. Cus, sa il asiste pe reclamant in fata parchetului. S. Cus ar fi sosit la ora 22 si ar fi avut atunci posibilitatea de a se intalni cu reclamantul.
19. La 17 iulie 2003, in jur de 1,15 – 1,30, reclamantul ar fi fost dus din nou in biroul procurorului. Acesta din urma ar fi completat un formular tipizat mentionand acuzatiile impotriva sa si i-ar fi citit actul. Drept raspuns, reclamantul ar fi afirmat ca nu recunostea faptele care i se imputau si ca isi mentinea declaratia initiala. In prezenta unei avocate din oficiu, Av. M.S. ar fi semnat formularul. Procurorul i-ar fi notificat totodata mandatul de arestare preventiva, care a fost emis pe numele sau la 16 iulie 2003, precizand ca arestarea sa a fost dispusa pe o durata de 3 zile, respectiv 16 – 18 iulie 2003.
20. In jurul orei 1,40, procurorul l-ar fi informat pe reclamant, in prezenta avocatului ales, S. Cus, de mandatul de arestare preventiva emis pe numele sau. Acesta i-ar fi prezentat, de asemenea, probele acuzarii care justificau masura, si anume declaratiile colegilor sai. Mandatul ar fi fost emis in temeiul art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penala. Facand trimitere la textele de lege relevante, procurorul ar fi subliniat ca faptele imputate reclamantului reuneau elementele constitutive ale infractiunilor de asociere pentru savarsirea de infractiuni, de luare de mita si de complicitate la furt calificat. Partea relevanta a mandatului este redactat dupa cum urmeaza:
“Intr-una din zilele anilor 1999 sau 2000, data ce urmeaza a fi stabilita ulterior, [reclamantul] impreuna cu mai multi colegi din sectia 5 au surprins mai multe persoane ce transportau peste 2 tone benzina sustrase din conducte, imprejurare in care au pretins si primit suma de 20.000.000 lei, pentru a nu le intocmi dosar penal si a-i lasa sa isi continue activitatea infractionala.
Savarsirea faptei penale de catre invinuit/inculpat rezulta din urmatoarele probe:
– declaratii martori;
– procese-verbale de confruntare;
– declaratii inculpati;
– inregistrari audio;
– planse foto;
– proces-verbal recunoastere dupa fotografii.
Avand in vedere ca in cauza sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 148 alin. 1 lit. h) C. proc. pen., in sensul ca pedeapsa prevazuta de lege este cuprinsa intre 4 si 18 ani inchisoare, iar punerea sa in libertate prezinta pericol pentru ordinea publica si pentru buna desfasurare a cercetarilor din prezenta cauza penala, avand in vedere calitatea de politist a inculpatului de care se poate prevala in eventuala influentare a persoanelor ce urmeaza a fi audiate in cauza.
In baza art. 136 alin. 5, art. 146 alin. 1, art. 148 alin. 1 lit. h), art. 149^1, art. 151 C. proc. pen., [procurorul] dispune:
(1) Arestarea preventiva provizorie a invinuitului/inculpatului […] pe o durata de 3 zile.
(2) Conform art. 146 alin. 3 si art. 149^1 alin. 3 C. proc. pen., durata mentionata la primul punct este cuprinsa intre 16 iulie 2003, ora 22, si 18 iulie 2003, ora 22.
(3) Un mandat de arestare preventiva provizorie va fi intocmit […] cu incepere din 16 iulie 2003 […]”.
21. In jurul orei 2,30, reclamantul ar fi fost condus intr-o sala de la subsolul cladirii, unde se aflau alti 13 colegi. La scurt timp, reclamantul ar fi fost transferat la Penitenciarul Rahova.

2. Versiunea Guvernului
22. In toamna anului 2002, PNA ar fi primit sesizari privind furturile de produse petroliere din conductele societatii “Petrotrans” – S.A., in vecinatatea municipiului Bucuresti, comise in stransa colaborare cu jandarmii si agentii de politie. In urma audierii mai multor persoane la 9 si 11 iulie 2003 si a identificarii fotografice, ar fi reiesit ca reclamantul era implicat in operatiune. Procurorul V.D., insarcinat cu cazul, ar fi decis citarea a aproximativ 50 de persoane pentru a depune marturie la 16 iulie 2003.
23. La 15 iulie 2003, reclamantul, precum si 16 colegi de politie ar fi fost citati la locul de munca (Sectia 5 Politie din Bucuresti) pentru a aparea in fata PNA ca sa dea declaratii in legatura cu respectiva ancheta penala. Totodata, seful Directiei Generale de Politie Sector 1 Bucuresti ar fi fost informat in acest sens pentru a-l preveni asupra absentei politistilor a doua zi si pentru a asigura prezenta acestora la parchet.
24. A doua zi dimineata, la ora 9, reclamantul si colegii sai s-ar fi prezentat la sediul PNA. Procurorul militar V.D. i-ar fi primit intr-o sala aflata la parterul cladirii si i-ar fi informat ca vor fi interogati in cadrul actelor premergatoare cu privire la implicarea lor in sustragerea frauduloasa de produse petroliere din oleoducte. Toti agentii de politie ar fi negat verbal orice implicare in aceasta activitate, dar ar fi consimtit sa dea o declaratie scrisa in acest sens. In consecinta, ar fi primit un chestionar cu 10 intrebari la care au raspuns pe coli albe. In acest interval, procurorul ar fi iesit din sala si s-ar fi dus in biroul sau de la primul etaj al cladirii pentru a continua actele de procedura in privinta altor persoane implicate in cauza.
25. Pe la ora 12, pe cand agentii terminasera de scris declaratiile, procurorul ar fi revenit in sala si i-ar fi informat ca, printr-o decizie din aceeasi data, ar fi inceput urmarirea penala impotriva a 10 dintre ei, inclusiv reclamantul, pentru luare de mita, complicitate la furt calificat si asociere pentru savarsirea de infractiuni. Ceilalti 7 agenti ar fi fost lasati sa paraseasca sediul parchetului.
26. Procurorul ar fi solicitat celor 10 agenti de politie sa dea o noua depozitie si sa fie confruntati cu alte persoane. Acesta i-ar mai fi informat ca aveau dreptul de a fi asistati de avocati alesi. Unii agenti au contactat avocati in timp ce, pentru altii, inclusiv reclamantul, parchetul ar fi facut apel la Baroul Bucuresti pentru a li se asigura avocati numiti din oficiu.
27. Reclamantul ar fi asteptat de bunavoie la sediul PNA pentru clarificarea situatiei sale juridice. Nu ar fi fost obligat sa ramana acolo, fiind liber sa paraseasca sediul in orice moment, de exemplu, pentru a cumpara apa sau tigari; de altfel, 2 politisti, A.A. si G.C., ar fi plecat in aceeasi zi si fara sa se mai intoarca.
28. Reclamantul nu ar fi fost supravegheat sau pazit niciodata. Jandarmii ar fi fost prezenti la sediul PNA la acea data doar pentru a asigura mentinerea ordinii. De altfel, nu ar fi existat nicio intrare separata sau incapere speciala pentru persoanele impotriva carora se luase masura retinerii sau arestarii preventive.
29. In jur orelor 13 – 14, dupa sosirea la sediul PNA a avocatilor alesi (pentru 5 agenti de politie) sau numiti din oficiu, procurorul a inceput audierea agentilor pe rand. Audierea a durat 3 – 4 ore.
30. La o ora neprecizata, in timpul audierii sale, reclamantul, asistat de avocatul din oficiu M.S., ar fi completat declaratia initiala facuta pe coala alba, confirmand ca era coleg cu politistii C.D. si M.G.M. si ca avea relatii normale cu acestia. Cu aceasta ocazie, procurorul ar fi completat pe hartie ca prima declaratie fusese facuta la ora 10.
31. La o ora neprecizata, reclamantul ar fi dat o noua declaratie in prezenta avocatului din oficiu, de data aceasta pe un formular tipizat cu mentiunea “invinuit/inculpat”. Din acest formular ar fi reiesit ca reclamantul fusese informat despre faptele de care era acuzat si incadrarea lor juridica, precum si despre drepturile sale procedurale. In acest sens, s-ar fi intocmit un proces-verbal semnat de procuror, reclamant si avocatul din oficiu.
32. Procurorul ar fi efectuat apoi mai multe confruntari intre invinuiti, inculpati si martori.
33. La ora 22, printr-o ordonanta de punere in miscare a actiunii penale, procurorul ar fi acuzat mai multi agenti de politie, printre care si reclamantul, de savarsirea infractiunilor de luare de mita, complicitate la furt calificat si asociere pentru savarsirea de infractiuni.
34. La aceeasi ora, procurorul ar fi emis o ordonanta de arestare preventiva pe numele reclamantului. Mandatul de arestare preventiva ar fi fost emis si comunicat reclamantului la o ora neprecizata. In noaptea de 16/17 iulie 2003, reclamantul ar fi fost transferat la Penitenciarul Rahova.
35. Guvernul a comunicat faptul ca registrele de intrare si iesire din sediul PNA in 2003 au fost distruse cu mult timp inainte de comunicarea prezentei cereri, la 19 februarie 2009, termenul de pastrare fiind, conform normelor in vigoare, de 3 – 5 ani.

B. Punerea in libertate a reclamantului
36. La 17 iulie 2003, in temeiul art. 148 alin. 1 lit. c), d) si h) din Codul de procedura penala, PNA a solicitat Tribunalului Militar Bucuresti prelungirea cu 27 de zile a arestarii preventive a reclamantului si a celor 13 coinculpati, cu incepere din 19 iulie 2003.
37. La 18 iulie 2003, ora 10, reclamantul a fost adus in fata instantei. Conform sustinerilor acestuia, avocatul sau nu a avut acces la dosar decat in momentul in care parchetul sustinea cererea de prelungire a arestarii preventive. Tribunalul militar a dispus transferarea cauzei la curtea militara de apel care era competenta, avand in vedere gradul militar al unuia dintre coinculpati.
38. Prin incheierea pronuntata la aceeasi data in camera de consiliu, curtea militara de apel, in complet format dintr-un singur judecator, a admis cererea parchetului si a prelungit cu 27 de zile arestarea preventiva a reclamantului si a celorlalti coinculpati.
39. Curtea militara de apel a retinut ca din probele depuse la dosar reiesea ca existau indicii conform carora inculpatii ar fi comis infractiuni de asociere in vederea savarsirii de infractiuni, de luare de mita, de complicitate la furt calificat si de instigare la marturie mincinoasa. Instanta a considerat ca arestarea preventiva a inculpatilor era necesara din motive de ordine publica, subliniind ca acestia puteau influenta martorii si ca incercasera sa se sustraga urmaririi penale si executarii pedepsei. Aceasta a notat, in cele din urma, ca era necesar sa se ia in considerare, de asemenea, complexitatea cauzei, numarul mare de inculpati si dificultatea identificarii probelor.
40. La aceeasi data, a fost emis un mandat de arestare preventiva pe numele reclamantului identic cu mandatul emis in data de 16 iulie 2003.
41. Reclamantul si ceilalti coinculpati au formulat recurs impotriva acestei decizii, sustinand ca respectivul complet de judecata ce pronuntase hotararea nu fusese constituit in mod legal. Parchetul a invocat, de asemenea, constituirea nelegala a completului de judecata.
42. Prin hotararea definitiva pronuntata la 21 iulie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul, a casat hotararea si a dispus punerea in libertate a reclamantului si a celorlalti coinculpati. Curtea suprema a apreciat ca, pentru asigura o mai mare transparenta in lupta impotriva coruptiei, Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei a adus modificari aplicabile imediat dispozitiilor procedurale prevazute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie. Astfel, art. 29 alin. (1) si (2) din Legea nr. 78/2000 prevede ca un complet de judecata ce se pronunta in prima instanta asupra infractiunilor prevazute de aceasta lege trebuie sa fie alcatuit din 2 judecatori.
43. Motivarea hotararii nu a fost comunicata reclamantului.
44. Reclamantul a fost pus in libertate in aceeasi zi.

C. Recursul in anulare formulat de procurorul general impotriva deciziei de punere in libertate
45. La o data neprecizata, procurorul general al Romaniei a formulat, in fata Curtii Supreme de Justitie, recurs in anulare impotriva hotararii definitive din 21 iulie 2003. Acesta a considerat ca, in interpretarea dreptului intern, Curtea suprema comisese grave erori de drept, avand drept consecinta solutionarea gresita a litigiului.
46. Reclamantul sustine ca nu a luat cunostinta decat la 24 iulie 2003, prin intermediul presei, de existenta recursului in anulare si de fixarea datei sedintei de judecata pentru 25 iulie 2003.
47. La aceasta data, la ora 9,30, reclamantul s-a prezentat la sedinta de judecata insotit de 2 avocati care au solicitat amanarea cauzei intrucat clientului sau nu i-au fost comunicate motivarea hotararii din 21 iulie 2003 si cererea de recurs in anulare. Curtea Suprema de Justitie a admis cererea si, invocand caracterul urgent al cauzei, a amanat-o pentru ora 12,30.
48. La reluarea dezbaterilor, reclamantul a sustinut ca hotararea definitiva din 21 iulie 2003 nu putea sa faca decat obiectul unui recurs in interesul legii, nu al unui recurs in anulare, si ca nu existau motive intemeiate care sa justifice arestarea sa preventiva.
49. Prin hotararea definitiva pronuntata la 25 iulie 2003, Curtea Suprema de Justitie, in complet de 9 judecatori, a admis recursul in anulare, a casat hotararea din 21 iulie 2003 si, pe fond, a respins actiunea reclamantului motivand ca hotararea a interpretat gresit art. 29 alin. (1) si (2) din Legea nr. 78/2000. Aceasta a considerat ca aplicarea modificarilor aduse Legii nr. 78/2000 si Codului de procedura penala conduce la concluzia ca vointa legiuitorului este aceea de a asigura o reglementare unica pentru cazul arestarii preventive, in sensul ca aceasta sa fie dispusa in camera de consiliu de un complet format dintr-un singur judecator, indiferent de natura infractiunii.
50. Curtea Suprema de Justitie a considerat, de asemenea, ca reiesea din probele depuse la dosar ca arestarea preventiva a inculpatilor era justificata, intrucat existau informatii suficiente care sa duca la concluzia ca fiecare dintre inculpati ar fi putut comite faptele de care erau acuzati.
51. La 25 iulie 2003, reclamantul a fost arestat preventiv.
52. Prin incheierea din 29 iunie 2009, confirmata la 2 iulie 2004 de curtea militara de apel, tribunalul militar teritorial a dispus punerea in libertate a reclamantului, inlocuind masura arestarii preventive cu interdictia de a parasi tara.
53. Prin hotararea pronuntata la 22 iulie 2010, Curtea de Apel Bucuresti l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 3 ani de inchisoare cu suspendare pentru luare de mita (art. 254 alin. 2 din Codul de procedura penala coroborat cu art. 7 din Legea nr. 78/2000) si favorizarea infractorului (art. 264 din Codul penal). Prin aceeasi hotarare, M.T. si G.S., ale caror marturii au fost prezentate de reclamant, au fost condamnati la 2 si, respectiv, 5 ani de inchisoare pentru luare de mita si asociere pentru savarsirea de infractiuni, respectiv pentru luare de mita si favorizarea infractorului.

D. Marturii scrise prezentate de reclamant
54. La cererea Curtii, reclamantul a prezentat la 8 martie 2011 declaratiile a 2 colegi politisti, M.T. si G.S., de asemenea prezenti la sediul PNA la 16 iulie 2003. Declaratiile respective au fost luate de avocatul lui la 3 martie 2011.
55. Declaratia lui M.T. este redactata dupa cum urmeaza:
“In ziua de 15.07.2003, in jurul orelor 21,30, am fost anuntat telefonic de catre ofiterul de serviciu al Sectiei 5 politie sa ma prezint in ziua de 16.07.2003 la ora 9,00 la sediul PNA (DNA) fara a se preciza motivul. La orele 8,45, in ziua de 16.07.2003 cand m-am prezentat la sediul PNA, m-am intalnit cu mai multi colegi de serviciu printre care si Creanga Sorin. La putin timp am fost invitati de catre o persoana in sediul PNA. La intrare se afla un subofiter de jandarmi care ne-a cerut cartile de identificare pentru a ne trece in registrul de intrare acces persoane. Am fost condus impreuna cu ceilalti colegi intr-o sala aflata la parterul cladirii. La putin timp in sala a intrat o persoana care s-a prezentat ca fiind procuror militar V.D., timp in care ne-a inmanat cate o coala de hartie si pix spunand sa dam o declaratie din care sa reiasa daca si in ce imprejurari i-am cunoscut pe numitii I.D., S.B. si M.I., dupa care a parasit sala lasandu-ne singuri.
Dupa aproximativ 40 de minute procurorul V.D. a revenit in sala si a strans declaratiile. Cand a vazut ca unii colegi au raspuns negativ, s-a suparat devenind foarte nervos si ne-a amenintat ca vom ajunge in puscarie alaturi de ceilalti colegi arestati anterior, parasind apoi sala. Imediat in sala au intrat 4 sau 5 jandarmi echipati de lupta (pistol mitraliera, vesta antiglont, cu fetele acoperite). Unul dintre jandarmi cu grad de ofiter ne-a spus sa punem telefoanele mobile pe o masa langa care se afla un alt jandarm, atentionandu-ne totodata ca din acel moment nu putem parasi sala decat insotiti de catre un jandarm. Aceasta situatie s-a prelungit pana in jurul orelor 17 cand am cerut permisiunea sa plece cineva dintre noi pentru a cumpara apa si ceva de mancare. Raspunsul a fost sa strangem bani ca vor trimite un jandarm sa cumpere cele necesare.
Atat mie, cat si colegilor ne-a fost interzis sa luam legatura cu familia sau cineva din exterior. Aveam voie sa mergem doar la toaleta cate unul si insotiti de un jandarm inarmat. Situatia s-a prelungit pana in jurul orelor 22, fara sa fim asistati de un aparator ales sau din oficiu. In jurul orelor 22,30 – 23,00 am fost condus impreuna cu Creanga Sorin de catre un jandarm intr-un birou aflat la etajul 1. In acest birou se aflau: procurorul V.D, persoana care ne-a condus dimineata in sediul PNA, inca un barbat si doua persoane de sex feminin. Procurorul V.D. ne-a propus atat mie, cat si lui Creanga Sorin sa dam declaratii din care sa reiasa ca ofiterii superiori din cadrul Sectiei 5 politie sunt corupti si iau mita de la hoti, cu cat mai multi cu atat mai bine, asigurandu-ne ca daca vom scrie cum ne-a sugerat, nu vom pati nimic. In caz contrar vom fi arestati. Vazand acestea, colegul meu Creanga Sorin a solicitat sa ii permita angajarea unui avocat ales. Procurorul nu a permis acest lucru, afirmand ca cele doua persoane de sex feminin sunt de profesie avocat si ne vor asista din oficiu. Creanga Sorin a refuzat sa fie asistat din oficiu si a spus ca in aceste conditii nu mai declara nimic. Vazand acest lucru, procurorul V.D. i-a adresat injurii, facandu-l si nesimtit, spunand totodata ca va fi arestat si fara sa mai dea declaratii si nu isi va vedea familia decat atunci cand va coopera, dupa care l-a scos afara din birou.
Dupa aproximativ 40 de minute, cand am fost condus intr-o sala la subsolul cladirii, l-am vazut pe Creanga Sorin pe hol langa usa biroului procurorului supravegheat indeaproape de un jandarm inarmat. In jurul orelor 2,30 din ziua de 17.07.2003 in sala de la subsol a fost adus si Creanga Sorin. La scurt timp am fost urcati intr-o masina fara geamuri incuiati pe exterior sub paza jandarmilor si condusi la Penitenciarul de Maxima Siguranta Rahova Bucuresti.
Mentionez faptul ca nu am avut permisiunea sa iau legatura cu familia sau angajarea unui aparator ales.”
56. In declaratia sa, S.G. a confirmat adevarul declaratiei lui M.T. si a descris desfasurarea faptelor dupa 16 iulie 2003.

E. Declaratia procurorului V.D., prezentata de Guvern
57. La cererea Curtii, Guvernul a prezentat la 7 martie 2011 declaratia procurorului V.D., insarcinat cu procedura initiata impotriva reclamantului. Declaratia, datata 17 ianuarie 2011, este redactata in partile sale relevante dupa cum urmeaza:
“Din studierea urmei dosarului de urmarire penala pot preciza urmatoarele:
– Prin solicitarea scrisa adresata sefului Sectorului 1 de Politie Bucuresti au fost citati in data respectiva urmatorii faptuitori (suspecti) din cadrul Sectiei 5: G.S., D.M., Sorin Creanga, M.T., C.M., C.O., L.S., S.T., D.A., M.G., S.T., C.B., N.T., C.S., G.R., L.C. si G.D.
– Li s-a precizat acestora ca urmeaza a fi audiati ca faptuitori (in cadrul unor acte premergatoare), cu privire la faptul daca sunt sau nu implicati in sustragerea unor produse petroliere din conducte. De la inceput toti cei in cauza au negat verbal aceasta implicare, fiind de acord sa dea o prima declaratie in acest sens, si imi aduc aminte ca am stabilit impreuna cu acestia un chestionar de 10 intrebari la care ei sa dea raspuns in scris.
De comun acord cu acestia si in interesul operativitatii cercetarilor, am stabilit ca ei sa dea declaratiile in acelasi timp in sala de sedinta a Directiei Nationale Anticoruptie, deoarece, daca ar fi fost audiati pe rand de procuror, ar fi durat cateva ore numai aceasta prima audiere. Eu personal nu am fost de fata cat ei au dat aceste declaratii, deoarece efectuam in biroul meu (fiind singurul anchetator in cauza) alte activitati de urmarire penala.
– In jurul orei 12, faptuitorii au finalizat declaratiile, moment in care eu am revenit din biroul meu in sala unde acestia se aflau, explicandu-le faptul ca fata de urmatorii G.S., D.M., Sorin Creanga, M.T., C.M., C.O., L.S., S.T., D.A., si M.G., am dispus inceperea urmaririi penale si le-am solicitat sa dea noi declaratii si sa participe la confruntari, explicandu-le acestora ca au dreptul sa fie asistati de aparatori, daca doresc, iar, daca nu, urma sa solicitam aparatori din oficiu de la Baroul Bucuresti.
In acest sens, pentru cei ce au dorit aparatori alesi, li s-a permis acestora sa isi caute avocatii, iar pentru ceilalti s-au solicitat, de la Baroul Bucuresti, avocati alesi. Aparatorii au inceput sa se prezinte, pe rand, la sediul unitatii, dupa minim o ora de cand au fost contactati, permitandu-li-se ca pe holul institutiei sa discute cu clientii lor inainte de a intra la audieri si confruntari.
Pentru ceilalti agenti de politie, fata de care nu s-a inceput urmarirea penala, nemaifiind necesara audierea lor, acestia s-au intors la locurile de munca.
– In afara acestor faptuitori, in aceeasi dimineata, la sediul unitatii, au mai fost citati de la alte organe de politie, tot in calitate de faptuitori (suspecti), urmatorii lucratori de politie: D.M., C.M.E., I.E. si D.C.B. Cu privire la acesti 4 lucratori de politie s-a urmat aceeasi procedura ca si in cazul lucratorilor de politie chemati de la Sectia 5, fiind si acestia pusi sub invinuire.
– Pana la sosirea avocatilor celor 14 lucratori de politie pusi sub invinuire (minim ora 13,00), eu am efectuat in aceeasi cauza penala urmarire penala in birou, singur, cu alte persoane implicate, unele din ele fiind deja arestate preventiv, fiind necesara audierea, reaudierea si confruntarea acestora, dupa cum urmeaza: M.I., S.B., D.C., G.M.M., G.A., S-N. T., D.A., G.S., L. S., M.T. s.a.
– Tot in aceeasi zi, au fost chemati, in aceeasi cauza, o serie de martori, printre care reamintim pe M.P., M.B., D.A.I. s.a.
– Incepand cu orele 13 – 14, din data de 16.07.2003, am reaudiat pe rand pe cei 14 lucratori de politie, ca invinuiti, fiecare fiind insotit de avocatul sau, prilej cu care, de la fiecare invinuit s-au luat cate doua declaratii distincte (una pe coala alba, scrisa de invinuit, si cealalta pe formular tipizat de invinuit), fiind contrasemnate si de avocat.
Imi amintesc ca niciunul dintre cei 14 invinuiti nu a recunoscut pretinsa lor implicare in activitatea infractionala, desi, din probele anterioare, rezulta ca acestia au fost implicati.
Aceasta activitate de audiere a celor 14 invinuiti a durat cateva ore, minim 3 – 4 ore.
– Deoarece in cauza se impunea efectuarea unor confruntari, cei 14 invinuiti, fiind insotiti de aparatorii alesi sau din oficiu, au participat cu acceptul acestora, la efectuarea a cel putin 20 de confruntari, prilej cu care li s-a pus la dispozitie o serie de fragmente din convorbirile interceptate si inregistrate in cauza.
Activitatea de confruntare a durat alte cateva ore, pana in jurul orelor 22, cand fata de cei 14 invinuiti s-a pus in miscare actiunea penala si s-a luat masura retinerii.
Observatie: Specificul activitatii de urmarire penala, in aceasta cauza, a impus ca in ziua respectiva sa se efectueze audieri repetate si confruntari, deoarece numai in acest mod se putea stabili adevarul.
Un alt motiv pentru care s-a organizat intr-o singura zi toata aceasta activitate a fost si asigurarea confidentialitatii datelor rezultate din ancheta, deoarece, cu privire la invinuiti si inculpati, existau dovezi clare, de data anterioara, ca acestia isi transmit unii altora informatii din ancheta, in scopul de a nu recunoaste adevarul si a obstructiona bunul mers al urmaririi penale.
– […] Din cate imi aduc aminte, in anul 2003, ca si in prezent de altfel, persoanelor citate la biroul procurorului nu li se retinea la intrare actul de identitate, deoarece, inainte de fiecare audiere persoana, trebuia identificata de procuror.
– […] Inculpatul Creanga Sorin a desfasurat tipurile de activitati deja descrise […]. Astfel, pana la orele 11 – 12, a scris impreuna cu ceilalti colegi prima declaratie, fara ca procurorul anchetator sa fie in sala, sala fiind la parterul cladirii; dupa aceea, Creanga Sorin a asteptat sa i se prezinte avocatul; dupa prezentarea avocatului a participat la doua audieri si mai multe confruntari (au existat forte de jandarmi care au asigurat ordinea, dar nicio persoana nu a fost pazita in mod individual, oricine putand sa plece neobservat si fara sa anunte din sediul parchetului, deoarece la iesirea din parchet nu mai trebuia permisiunea nimanui, pentru parasirea unitatii).
Eu, personal ca procuror, nu imi amintesc cum se numesc cei 2 politisti care in acea perioada au parasit sediul parchetului, fara sa anunte, insa imi amintesc ca acestia au disparut si nu au mai putut fi gasiti, motiv pentru care ei au fost dati in urmarire generala la nivel national, dupa cateva zile au fost gasiti si prezentati la parchet, retinuti si, ulterior, prezentati la instanta care a dispus arestarea preventiva a acestora.
– […] Nici in anul 2003 si nici in prezent nu exista intrare separata pentru persoanele cercetate sau retinute si nici vreo camera speciala unde acestea asteapta sa participe la activitatea de urmarire penala din biroul procurorului.
– […] Inculpatul Creanga Sorin a fost citat la data de 16 iulie 2003, prin adresa scrisa, ce a fost inaintata de aceasta unitate sefului Politiei Sectorului 1 Bucuresti (anexata in copie la prezentul raport), fiind o modalitate legala de citare prevazuta de Codul de procedura penala.
Creanga Sorin a beneficiat de asistenta juridica, dupa punerea sa sub invinuire, conform procedurii, deoarece, pana la inceperea urmaririi penale, legea nu impune prezenta unui avocat si nici acesta nu a solicitat avocat. De altfel, nici ceilalti lucratori de politie nu au solicitat la prima declaratie avocati alesi. Creanga Sorin nu a solicitat, in mod expres, aprobare sa paraseasca sediul D.N.A., deoarece nu exista o astfel de obligatie si nu exista niciun control al persoanelor care doreau sa paraseasca acest sediu fara sa informeze procurorul anchetator.
Pe cale de consecinta, nu i s-a indicat lui Creanga Sorin, in mod expres, ca poate sa paraseasca sediul D.N.A., ci i s-a cerut ca si celorlalti lucratori de politie sa participe la activitatea de urmarire penala, acesta fiind de acord.
[…] Lui Creanga Sorin i s-au dat informatiile si i s-a asigurat asistenta juridica conform legii, cel in cauza fiind de acord sa participe la activitatea de urmarire penala.
Inainte de punerea sub invinuire a lui Creanga Sorin, recunoscusera faptele lor, dar si ale lui Creanga Sorin, urmatorii inculpati: S.B., M.I., G.F.P., V.B.D., D.C., G.M.M., G.A.A., F.C., A.G.B., C.U., M.L., M.V., N.B., L.S., I.D. s.a.
– […] In acest dosar am lucrat singur, in data de 16.07.2003, fara sa fiu ajutat de alti procurori sau politisti.”

II. Dreptul si practica interne relevante
58. Dispozitiile relevante ale Codului de procedura penala in vigoare la momentul faptelor sunt redactate dupa cum urmeaza:

A. Declansarea procesului penal, partile si ceilalti participanti in procesul penal
Art. 23. Inculpatul
“Persoana impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala este parte in procesul penal si se numeste inculpat.”
Art. 78. Martorul
“Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal poate fi ascultata in calitate de martor.”
Art. 224. Acte premergatoare
“(1) In vederea inceperii urmaririi penale, organul de urmarire penala poate efectua acte premergatoare.
[…]
(3) Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergatoare poate constitui mijloc de proba.”
Art. 228. Inceperea urmaririi penale
“(1) Organul de urmarire penala sesizat in vreunul din modurile prevazute in art. 221 dispune prin rezolutie inceperea urmaririi penale, cand din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergatoare efectuate nu rezulta vreunul din cazurile de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale prevazute in art. 10, cu exceptia celui de la lit. b^1).”
Art. 229. Invinuitul
“Persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala se numeste invinuit cat timp nu a fost pusa in miscare actiunea penala impotriva sa.”
Art. 235. Punerea in miscare a actiunii penale prin ordonanta
“(1) Procurorul se pronunta asupra punerii in miscare a actiunii penale [la propunerea organului de urmarire] dupa examinarea dosarului.
(2) Daca procurorul este de acord cu propunerea, pune in miscare actiunea penala prin ordonanta.”

B. Declaratiile martorilor, invinuitilor sau inculpatilor
Art. 83. Obligatia de prezentare [a martorilor]
“Persoana chemata ca martor este obligata sa se infatiseze la locul, ziua si ora aratate in citatie si are datoria sa declare tot ce stie cu privire la faptele cauzei.”
Art. 176. Continutul citatiei
(1) Citatia […] trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni:
[…]
b) numele, prenumele celui citat, calitatea in care este citat si indicarea obiectului cauzei;”.
Art. 183. Mandatul de aducere
“(1) O persoana poate fi adusa in fata organului de urmarire penala sau a instantei de judecata pe baza unui mandat de aducere, intocmit potrivit dispozitiilor art. 176, daca fiind anterior citata nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenta ei este necesara.
(2) Invinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar inainte de a fi fost chemat prin citatie, daca organul de urmarire penala sau instanta constata motivat ca in interesul rezolvarii cauzei se impune aceasta masura.
[Dispozitie introdusa prin Legea nr. 281/2003, in vigoare la 1 ianuarie 2004] (3) Persoanele aduse cu mandat, potrivit alin. 1 si 2, nu pot ramane la dispozitia organului judiciar decat timpul strict necesar pentru audierea lor, in afara de cazul cand s-a dispus retinerea ori arestarea preventiva a acestora.”

C. Retinerea si arestarea preventiva
Art. 136. Scopul si categoriile masurilor preventive
“(1) In cauzele privitoare la infractiuni pedepsite cu inchisoare, pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal ori pentru a se impiedica sustragerea invinuitului sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei, se poate lua fata de acesta una din urmatoarele masuri preventive:
a) retinerea;
b) obligarea de a nu parasi localitatea;
c) obligarea de a nu parasi tara;
d) arestarea preventiva.
[…]
(3) Masura prevazuta in alin. 1 lit. a) poate fi luata de organul de cercetare penala sau de procuror.
(…)
(5) Masura prevazuta in alin. 1 lit. d) poate fi luata de instanta de judecata si, in cazurile prevazute de lege, si de procuror, ca masura provizorie, in cursul urmaririi penale.
(…)
(8) Alegerea masurii ce urmeaza a fi luata se face tinandu-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infractiunii, de sanatatea, varsta, antecedentele si alte situatii privind persoana fata de care se ia masura.”
Art. 137. Cuprinsul actului prin care se ia masura preventiva
“Actul prin care se ia masura preventiva trebuie sa arate fapta care face obiectul invinuirii sau inculparii, textul de lege in care aceasta se incadreaza, pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita si temeiurile concrete care au determinat luarea masurii preventive.”
Art. 137^1. Aducerea la cunostinta a motivelor luarii masurilor preventive si a invinuirii
“(1) Persoanei retinute sau arestate i se aduc, de indata, la cunostinta, motivele retinerii sau ale arestarii. Invinuirea se aduce la cunostinta celui arestat, in cel mai scurt termen, in prezenta unui avocat.”
Art. 143. Retinerea
“(1) Masura retinerii poate fi luata de organul de cercetare penala fata de invinuit, daca sunt probe sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala.
(2) Masura retinerii se ia in cazurile prevazute in art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu inchisoare prevazute de lege pentru fapta savarsita.
(3) Sunt indicii temeinice atunci cand din datele existente in cauza rezulta presupunerea ca persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala a savarsit fapta.”
Art. 144. Durata retinerii
“(1) Masura retinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata masurii retinerii se deduce timpul cat persoana a fost privata de libertate ca urmare a masurii administrative a conducerii la sediul politiei, prevazuta in art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane.
(2) In ordonanta prin care s-a dispus retinerea trebuie sa se mentioneze ziua si ora la care retinerea a inceput, iar in ordonanta de punere in libertate, ziua si ora la care retinerea a incetat.
(3) Cand organul de cercetare penala considera ca este necesar a se lua masura arestarii preventive, inainteaza procurorului, in primele 10 ore de la retinerea invinuitului […], un referat motivat. Procurorul, daca apreciaza ca sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru luarea masurii arestarii preventive, procedeaza, inauntrul termenului prevazut in alin. 1, potrivit art. 146.
(4) Cand masura retinerii este luata de procuror, daca acesta considera ca este necesar a se lua masura arestarii preventive, procedeaza, in termen de 10 ore de la luarea masurii retinerii, potrivit art. 146.”
Art. 146. Arestarea invinuitului in cursul urmaririi penale
“(1) Daca sunt intrunite conditiile prevazute in art. 143 si exista probe din care rezulta vreunul dintre cazurile prevazute in art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penala, cand considera ca in interesul urmaririi penale este necesara arestarea invinuitului, dupa ascultarea acestuia numai in prezenta aparatorului ales sau cand acesta, fiind instiintat nu se poate prezenta, a celui numit din oficiu, dispune, prin ordonanta motivata, arestarea preventiva provizorie a acestuia, aratand temeiurile care justifica luarea masurii si fixand durata arestarii provizorii, care nu poate depasi 3 zile.
(2) Totodata, procurorul emite mandat de arestare preventiva provizorie a invinuitului. […]
(3) Daca invinuitul se afla in stare de retinere, cele 3 zile se calculeaza de la data emiterii mandatului de retinere.
(4) In termen de 24 de ore de la emiterea mandatului de arestare preventiva provizorie, procurorul prezinta dosarul cauzei instantei […], cu propunerea motivata de luare a masurii arestarii preventive a invinuitului, daca exista temeiuri care sa justifice aceasta masura. [_]
(11) Daca sunt intrunite conditiile prevazute in alin. 1, instanta dispune, prin incheiere, arestarea preventiva a invinuitului, inainte de expirarea duratei arestarii provizorii dispuse de procuror, aratand in concret temeiurile care justifica luarea masurii arestarii preventive si fixand durata acesteia, care nu poate depasi 10 zile.”
Art. 148. Conditiile si cazurile in care se dispune arestarea inculpatului
“(1) Masura arestarii inculpatului poate fi luata daca sunt intrunite conditiile prevazute in art. 143 si numai in vreunul din urmatoarele cazuri:
[…]
d) sunt date suficiente ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte;
e) inculpatul a comis din nou o infractiune ori exista date care justifica temerea ca va savarsi si alte infractiuni;
(…)
h) inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede [pedeapsa detentiunii pe viata alternativ cu pedeapsa inchisorii sau – dispozitie introdusa prin Legea nr. 281/2003, in vigoare la 1 ianuarie 2004] pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani si exista probe certe ca lasarea sa in libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica.”
Art. 149. Durata arestarii inculpatului
“Durata arestarii inculpatului nu poate depasi 30 de zile, afara de cazul cand ea este prelungita in conditiile legii.” […]
Art. 149^1. Arestarea inculpatului in cursul urmaririi penale
“Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penala, daca sunt intrunite conditiile prevazute in art. 143 si exista vreunul dintre cazurile prevazute in art. 148, cand considera ca in interesul urmaririi penale este necesara arestarea inculpatului, dupa ascultarea acestuia numai in prezenta aparatorului ales sau cand acesta, fiind instiintat nu se poate prezenta, a celui numit din oficiu, dispune, prin ordonanta motivata, arestarea preventiva provizorie a acestuia, aratand temeiurile care justifica luarea masurii si fixand durata arestarii provizorii, care nu poate depasi 3 zile.”
Art. 150. Ascultarea inculpatului
“(1) Masura arestarii inculpatului poate fi luata numai dupa ascultarea acestuia de catre procuror sau de catre instanta de judecata, afara de cazul cand inculpatul este disparut, se afla in strainatate, ori se sustrage de la urmarire sau de la judecata […]”

D. Asistenta unui avocat
Art. 6. Garantarea dreptului de aparare
“(1) Dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal.
(2) In cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege si sa administreze probele necesare in aparare.
(3) Organele judiciare au obligatia sa il incunostinteze [de indata si mai inainte de a-l audia – dispozitie introdusa prin Legea nr. 281/2003, in vigoare la 1 ianuarie 2004] pe invinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa ii asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii.
(4) Orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal.
(5) Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator, consemnandu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare. In conditiile si in cazurile prevazute de lege, organele judiciare sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales.”
Art. 171. Asistenta invinuitului sau inculpatului
“(1) Invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de aparator in tot cursul urmaririi penale si al judecatii, iar organele judiciare sunt obligate sa ii aduca la cunostinta acest drept.
(2) Asistenta juridica este obligatorie cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ ori cand este arestat, chiar in alta cauza.
[…]
(4) Cand asistenta juridica este obligatorie, daca invinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu.”
Art. 172. Drepturile aparatorului
“(2) Cand asistenta juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului.
[…]
(4) Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In mod exceptional, cand interesul urmaririi cere, procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penala, poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de contact a inculpatului arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile.
[…]
(8) Aparatorul ales sau desemnat din oficiu este obligat sa asigure asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligatii, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate sesiza conducerea baroului de avocati, spre a lua masuri.”

E. Recursul in anulare
Art. 409. Recursul in anulare
“Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, poate ataca cu recurs in anulare la Curtea Suprema de Justitie orice hotarare definitiva.”
Art. 410. Cazurile in care se poate face recurs in anulare
“(2) [_] Hotararile definitive, altele decat cele prevazute in alin. 1 [aceasta dispozitie vizeaza numai hotararile definitive de condamnare, achitare si incetare a procesului penal], pot fi atacate cu recurs in anulare numai daca sunt contrare legii.”
59. Articolele din Codul de procedura penala care reglementeaza recursul in anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1.223 din 20 decembrie 2004 si intrata in vigoare la 23 decembrie 2004.
60. Referitor la actele premergatoare, organul de urmarire penala nu are obligatia de a asigura in acest stadiu persoanei vizate, care acum are calitate de “faptuitor”, asistenta unui avocat in cursul masurilor luate in aceasta perioada. Aceasta obligatie nu se naste decat ulterior inceperii urmaririi penale in cursul careia persoana respectiva primeste calitatea de invinuit sau inculpat (deciziile nr. 2.501 din 14 aprilie 2005 si nr. 3.637 din 7 iunie 2006 ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia penala). In faza actelor premergatoare, autoritatile nu efectueaza acte de urmarire penala, ci doar iau masuri care nu necesita un act juridic propriu-zis (Decizia nr. 5.532 din 26 septembrie 2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia penala). Probele administrate in aceasta faza, precum declaratiile de martori, audierea inculpatului sau expertiza judiciara, sunt lovite de nulitate (Decizia nr. 806/2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia penala).
Curtea Constitutionala a confirmat in mai multe randuri ca organul de urmarire penala nu are obligatia de a asigura asistenta unui avocat in cadrul masurilor luate in faza actelor premergatoare, motivand ca in aceasta faza nu poate fi administrata nicio proba susceptibila de a fi utilizata in cursul procesului penal ulterior (deciziile nr. 141/1999, 210/2000 si 582/2005). In schimb, s-a abtinut sa se pronunte asupra practicii autoritatilor constand in efectuarea unor acte premergatoare in cursul urmaririi penale, considerand ca aceasta reprezinta o problema de aplicare a legii penale, care nu intra sub incidenta contenciosului constitutional (Decizia nr. 113/2003).

IN DREPT

I. Cu privire la exceptia preliminara a Guvernului
61. In observatiile sale scrise prezentate in fata Marii Camere, ca si in sedinta din 30 martie 2011, Guvernul a invocat, pentru prima data in cursul procedurii, o exceptie de neepuizare a cailor de recurs interne fata de capatul de cerere intemeiat, in contextul art. 5 & 1 din conventie, pe privarea de libertate a reclamantului in data de 16 iulie 2003 inainte de ora 22. In esenta, acesta sustine ca reclamantul nu s-a plans de lipsirea sa de libertate nici macar in substanta, in declaratiile date la aceeasi data sau in cele ulterioare in fata parchetului ori a instantelor interne.
62. Curtea aminteste ca o exceptie preliminara de neepuizare a cailor de recurs interne trebuie ridicata in principiu inainte de examinarea admisibilitatii cererii [Brumarescu impotriva Romaniei (MC), nr. 28.342/95, pct. 52 si 53, CEDO 1999-VII, si Hassan si Tchaouch impotriva Bulgariei (MC), nr. 30.985/96, pct. 53 si 54, CEDO 2000-XI]. Intrucat a formulat aceasta exceptie pentru prima data la 10 februarie 2011, dupa ce cererea a fost declarata admisibila la 15 iunie 2010, Guvernul este decazut din dreptul de a o invoca in aceasta etapa a procedurii. In consecinta, exceptia trebuie respinsa.

II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 5 & 1 din conventie in raport cu lipsirea de libertate a reclamantului in data de 16 iulie 2003, de la ora 9 pana la ora 22
63. Reclamantul considera lipsita de temei legal arestarea sa la 16 iulie 2003. Acesta invoca art. 5 & 1 din conventie, care prevede urmatoarele:
“1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale: […]
b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege;
c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsire acesteia; […]”.

A. Hotararea Camerei
64. In hotararea din 15 iunie 2010, Camera a reamintit ca, avand in vedere vulnerabilitatea deosebita a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agentilor statului, procedura prevazuta de conventie nu presupune intotdeauna o aplicare riguroasa a principiului affirmanti incumbit probatio (proba ii revine celui ce afirma).
65. In baza elementelor prezentate la vremea respectiva de catre parti, Camera a constatat ca reclamantul s-a prezentat la sediul PNA la 16 iulie 2003 si ca a dat declaratii in jurul orei 10, apoi al orei 20. Aceasta a precizat ca, desi prima declaratie nu mentiona daca reclamantul era audiat in calitate de persoana urmarita penal, acesta din urma fusese informat la momentul celei de-a doua declaratii ca era invinuit de comiterea mai multor infractiuni. Aceasta a observat, de asemenea, ca Guvernul nu a comunicat niciun element concret referitor la pozitia autoritatilor in privinta situatiei reclamantului in data de 16 iulie 2003. Astfel, nu a fost pus la dispozitia Curtii niciun inscris care sa ajute la stabilirea faptului daca reclamantul parasise ori nu sediul parchetului, inscris obtinut, de exemplu, prin consemnarea datelor privind persoanele care intra si ies din sediul institutiei, sau a demersurilor facute de autoritati pentru a-l informa pe reclamant daca putea parasi sediul parchetului. Camera a subliniat apoi ca la aceeasi data parchetul a inceput urmarirea penala impotriva reclamantului si ca in timpul serii a dispus arestarea preventiva a acestuia. Desfasurarea evenimentelor acelei zile, astfel cum reiese din dosar – interogatoriu, inceperea urmaririi penale, un al doilea interogatoriu in calitate de inculpat, arestarea preventiva – au condus-o la concluzia ca reclamantul a ramas la sediul parchetului pe tot parcursul zilei si ca nu i-a fost permis sa il paraseasca. In contextul tuturor acestor elemente, Camera a concluzionat ca in data de 16 iulie 2003, de la ora 10,00 pana la ora 22,00, reclamantul a fost lipsit de libertate.
66. Referitor la compatibilitatea acestei lipsiri de libertate cu art. 5 & 1 din conventie, Camera a observat ca dreptul roman prevedea la vremea faptelor doua masuri preventive privative de libertate, si anume retinerea pe o durata de 24 de ore si arestarea preventiva. In speta, niciun mandat de retinere nu a fost emis impotriva reclamantului. Camera a mai subliniat ca prin ordonanta din 16 iulie 2003 procurorul a dispus arestarea preventiva provizorie a reclamantului pe o durata de 3 zile. Insa perioada indicata in mod expres in ordonanta, si anume de la 16 iulie 2003 ora 22 pana la 18 iulie 2003 ora 22, nu reprezinta de fapt decat doua zile de arestare preventiva. Camera a observat, in aceasta privinta, ca, fiind emis in temeiul ordonantei procurorului in conformitate cu dreptul intern, mandatul de arestare putea acoperi numai aceeasi perioada ca cea prevazuta in ordonanta. In speta, chiar daca nu indica ora incepand de la care masura devenea efectiva, mandatul nu putea constitui temei legal pentru perioada precedenta, nementionata in ordonanta.
67. In consecinta, Camera a considerat ca lipsirea de libertate a reclamantului in data 16 iulie 2003, intre orele 10 si 22, nu avea temei legal in dreptul intern si ca, prin urmare, a fost incalcat art. 5 & 1 din conventie.

B. Argumentele partilor

1. Reclamantul
68. In observatiile scrise prezentate Marii Camere reclamantul sustine ca, ulterior intrarii sale in sediul PNA, la ora 9, a facut o prima declaratie scrisa care i-a fost transmisa procurorului in jur de 9,40. In intervalul orar 9,40 – 23 ar fi ramas intr-o sala pazita de jandarmi inarmati si nu ar fi avut voie sa iasa din sala. Pe de alta parte, intrucat i s-a solicitat sa lase telefonul mobil pe o masa supravegheata de un jandarm, i-ar fi fost imposibil sa ia legatura cu familia sau avocatul sau. Ar fi avut voie sa mearga la toaleta ori sa iasa la fumat, dar numai insotit de un jandarm. In fine, ar fi fost amenintat ca nu isi va revedea familia deoarece ar fi urmat sa fie arestat preventiv. Acesta a fost informat abia la 17 iulie 2003, in jurul orei 1,15 – 1,30, ca s-a emis un mandat de arestare preventiva pe numele sau.
Reclamantul afirma ca Guvernul nu a adus nicio dovada a distrugerii registrelor de acces in sediul PNA.

2. Guvernul
69. Guvernul considera neconforma cu realitatea concluzia Camerei, conform careia reclamantul a fost lipsit de libertate la sediul PNA in data de 16 iulie 2003 inainte de ora 22. Acesta subliniaza o contradictie in declaratia reclamantului. Acesta din urma, in formularul de cerere, ar fi spus ca seful sau l-a informat la 16 iulie 2003, dimineata, pe cand se afla la serviciu, ca trebuia sa se prezinte la PNA. Insa, in observatiile sale scrise prezentate Marii Camere, acesta ar fi spus ca a primit aceasta informatie de la un coleg la 15 iulie 2003, in jurul orei 17, pe cand se afla in concediu. Guvernul adauga ca, desi reclamantul afirmase initial ca s-a prezentat la PNA in jurul orei 9, acesta indica cu o precizie absoluta momentul respectiv in aceleasi declaratii scrise, si anume 8,45. Recunoaste insa ca reclamantul a intrat in sediul PNA la ora 9.
70. Referitor la sarcina probei, Guvernul aminteste ca, pentru ca un reclamant sa se poata declara victima in sensul art. 34 din conventie, acesta trebuie sa prezinte indicii temeinice si convingatoare ale incalcarii care il vizeaza personal, simplele suspiciuni sau conjuncturi nefiind suficiente. In cererea sa insa reclamantul nu a oferit detalii importante sau probe in apararea sa, facand doar niste afirmatii confuze si vagi, care, in opinia Guvernului, erau menite sa completeze celelalte capete de cerere. Pe de alta parte, aceste afirmatii sunt contrazise de probele de la dosar, fara ca reclamantul sa ofere o explicatie plauzibila. Guvernul sustine, de asemenea, ca a contestat aceste afirmatii in fata Camerei si ca a subliniat in mod corespunzator faptul ca acestea nu erau credibile si nici sustinute de probele de la dosar. Acesta adauga ca reclamantul nu a depus observatii scrise in procedura din fata Camerei. Potrivit Guvernului, elementele respective dau de inteles nu numai ca reclamantul nu insista asupra acestui capat de cerere, ci si ca a renuntat la el in mod tacit.
71. Guvernul considera ca rationamentul conform caruia Camera a considerat ca fiind stabilit faptul ca reclamantul se afla sub controlul agentilor statului este lipsit de coerenta, din moment ce aceasta chestiune coincide cu cea a existentei lipsirii de libertate. Guvernul considera ca in Hotararea din 15 iunie 2010 Camera a comis o grava eroare inversand sarcina probei si instituind astfel o prezumtie a lipsirii de libertate in privinta statului, prezumtie care, in opinia sa, constituie un precedent extrem de periculos. Guvernul atrage atentia asupra faptului ca nu s-a stabilit in speta faptul ca reclamantul a fost privat de libertate: aceasta este tocmai chestiunea care trebuie solutionata.
72. In continuare, Guvernul se plange ca a fost obligat, in fata Camerei, sa prezinte o proba negativa, dat fiind faptul ca era asteptat din partea sa sa demonstreze ca reclamantul nu a fost lipsit de libertate intre anumite ore. Sustine ca respectiva proba a trebuit prezentata la 7 ani de la momentul faptelor si pe baza unor elemente (probe care sa ajute la stabilirea faptului ca reclamantul a parasit sediul parchetului sau demersurile facute de autoritati pentru a-l informa pe reclamant ca putea parasi sediul parchetului) si a unor documente (registrele in care se consemnau intrarile si iesirile din sediul PNA) pe care Curtea nu i le solicitase anterior.
73. In fine, Guvernul considera ca nu se poate admite o exceptie de la principiul affirmanti incumbit probatio decat daca exista probe concordante in sprijinul afirmatiilor reclamantului sau prezumtii neinfirmate suficient de serioase, precise si concordante, ceea ce nu este cazul. Prin urmare, nicio imprejurare sau ratiune exceptionala nu poate conduce in prezenta cauza la aplicarea unei exceptii de la principiul conform caruia sarcina probei ii apartine reclamantului.
74. Guvernul subliniaza ca, intrucat au trecut 7 ani de la faptele petrecute la 16 iulie 2003, acestea nu pot fi stabilite cu exactitate. Acesta confirma totusi ca in 2003 existau registre de intrare si iesire din sediul PNA, dar declara ca se afla in imposibilitatea de a le prezenta Curtii deoarece au fost distruse cu mult timp inaintea comunicarii prezentei cauze, la 19 februarie 2009, termenul de pastrare prevazut de normele in vigoare fiind de 3 – 5 ani. Acesta adauga ca conducerea PNA nu a emis nicio instructiune interna speciala referitoare la accesul si circulatia in sediul parchetului, normele aplicabile fiind cele in vigoare pentru orice institutie publica. Guvernul precizeaza ca nu exista in 2003, ca de altfel nici in prezent, o intrare separata sau incapere speciala pentru persoanele impotriva carora era luata masura retinerii sau arestarii preventive.
75. Potrivit Guvernului, reclamantul, ca si celelalte persoane convocate la 16 iulie 2003, a asteptat de buna voie la sediul PNA pentru clarificarea situatiei sale juridice. Intr-adevar, acesta nu s-a opus audierii sale in cadrul actelor premergatoare, raspunzand la un chestionar in urma sosirii sale la PNA, fara a solicita insa asistenta unui avocat. In jurul orei 12, dupa inceperea urmaririi penale, acesta a ramas la sediul PNA la cererea procurorului, care l-a rugat sa dea o noua declaratie si sa participe la confruntari.
76. In opinia Guvernului, reclamantul nu a fost obligat sa ramana in sediul parchetului, fiind liber sa plece de la PNA in orice moment. Astfel, nimic nu indica faptul ca a ramas efectiv pana la ora 22 si nici ca a fost retinut impotriva vointei sale; de altfel, 2 politisti au parasit sediul PNA in aceeasi zi. Mai mult, acesta nu a fost supravegheat sau pazit. Jandarmii prezenti la sediul PNA aveau doar obligatia de a asigura mentinerea ordinii.
77. Pe de alta parte, Guvernul sustine ca urmarirea penala in general si circumstantele cauzei in special impuneau citarea, interogatorii numeroase si confruntarea persoanelor urmarite penal si a martorilor in decursul unei singure zile. In opinia acestuia, se impunea, de asemenea, asigurarea confidentialitatii informatiilor obtinute in cursul anchetei, pentru a elimina orice piedica din calea bunei desfasurari a acesteia. In fine, ancheta din 16 iulie 2003 a fost derulata de un singur procuror pentru a asigura o strategie unitara a procedurii.
78. Guvernul subliniaza ca reclamantul nu a cerut niciodata sa plece de la PNA. La dosar nu a fost depus niciun document de constatare a unei asemenea cereri sau a unui eventual refuz din partea autoritatilor. Guvernul sustine, de asemenea, ca reclamantul nu a fost informat ca putea parasi sediul PNA deoarece era un lucru evident, o asemenea precizare fiind lipsita de logica. Procurorul nu are obligatia legala de a informa o persoana ca poate parasi sediul unui parchet in cazul in care nu s-a luat o masura privativa de libertate impotriva sa.
79. Guvernul mai precizeaza ca, desi a fost reprezentat de avocati pe tot parcursul procedurii penale, reclamantul nu a denuntat o eventuala lipsire de libertate nici in fata procurorului, nici ulterior – in cadrul procedurii de contestare a arestarii preventive sau in fata instantelor care au examinat temeinicia acuzatiei care i s-a adus.
80. In ceea ce priveste declaratiile scrise prezentate de reclamant, Guvernul subliniaza ca este vorba despre declaratii facute intr-un cadru extrajudiciar, certificate de avocatul reclamantului si depuse in interesul sau (declaratii pro causa) de catre doua persoane condamnate de instanta penala de fond in cadrul aceleiasi proceduri interne ca si reclamantul. Acesta mai subliniaza ca martorul M.T. foloseste in declaratia sa expresii similare celor folosite de reclamant.
81. Referitor la regimul juridic al persoanelor chemate sa dea declaratii in diverse ocazii in fata parchetului in legatura cu urmarirea penala, Guvernul argumenteaza ca, in ceea ce priveste garantiile procedurale oferite persoanelor vizate de actele premergatoare, care se desfasoara asadar anterior inceperii urmarii penale, nu se poate discerne un model european sau universal. In absenta unui consens intre state, Curtea nu ar putea impune principii directoare. Prin urmare, statele ar trebui sa dispuna de o marja larga de apreciere in ceea ce priveste normele aplicabile acestei faze a procedurii, conform propriei politici penale. Pe de alta parte, Guvernul subliniaza ca motivul pentru care legislatia penala a unui stat nu ar trebui sa emita asemenea norme detaliate este constituit de necesitatea de a acorda organelor de urmarire penala mijloace efective pentru aflarea adevarului. Acesta considera ca o reglementare detaliata, care acorda mai multe garantii persoanelor chemate la parchet in conditiile in care nu a fost initiata nicio procedura penala impotriva lor, ar putea prejudicia activitatea organelor de cercetare si ar risca sa priveze procesul penal de finalitatea lui. Dreptul roman prevede garantii procedurale pentru partile din procesul penal, in special dupa inceperea acestuia. In speta, in cadrul actelor premergatoare, reclamantul a fost informat despre obiectul cercetarilor efectuate si i s-a solicitat sa dea o declaratie in acest sens. Odata declansata urmarirea penala, acesta a beneficiat integral de drepturile sale, fiind informat, potrivit legii, cu privire la natura urmaririi si avand posibilitatea de a fi asistat de un avocat la intocmirea declaratiilor. Guvernul respinge declaratiile reclamantului referitoare la amenintari si insulte proferate de procuror, pe care le considera simple afirmatii nesustinute, formulate pentru prima data la 7 ani de la evenimente.
82. In fine, Guvernul subliniaza ca reclamantul a fost arestat preventiv de la 16 iulie 2003, ora 22, pana la 18 iulie 2003, ora 22. Faptul ca ordonanta de arestare preventiva din 16 iulie 2003 precizeaza ca acopera o perioada de 3 zile constituie o aplicare a art. 188 din Codul de procedura penala, conform caruia in calcularea zilelor de arest preventiv se includ zilele intregi. Acest lucru este in favoarea persoanelor in cauza deoarece zilele intregi se scad dintr-o eventuala pedeapsa cu inchisoarea aplicata ulterior de o instanta.
83. Avand in vedere cele de mai sus, Guvernul concluzioneaza ca reclamantul nu a fost lipsit de libertate in data de 16 iulie 2003, orele 9 – 22.

C. Motivarea Curtii

1. Principii generale
84. Curtea aminteste ca art. 5 din conventie consacra un drept fundamental, protejarea oricarei persoane impotriva atingerilor de natura arbitrara ale statului aduse libertatii sale. Prin proclamarea “dreptului la libertate”, art. 5 & 1 se refera la libertatea fizica a persoanei; el are drept scop sa garanteze ca nimeni nu este privat de aceasta in mod arbitrar. Acesta nu vizeaza simplele restrangeri ale libertatii de circulatie, care intra sub incidenta art. 2 din Protocolul nr. 4. Curtea reaminteste totodata ca art. 5 & 1 precizeaza explicit ca garantiile pe care le consacra se aplica pentru “orice persoana”. Lit. a) – f) ale paragrafului 1 al art. 5 contin o lista exhaustiva a motivelor pentru care o persoana poate fi lipsita de libertate; o asemenea masura nu este legala daca nu corespunde unuia dintre aceste motive. Mai mult, in privinta “legalitatii” unei arestari, inclusiv respectarea “cailor legale”, conventia face trimitere, in principal, la legislatia nationala si consacra obligatia de a respecta normele de fond, precum si normele de procedura ale acesteia. Cu toate acestea, respectarea legislatiei nationale nu este suficienta: art. 5 & 1 cere in plus conformitatea oricarei lipsiri de libertate cu scopul de a apara persoana impotriva arbitrariului. Exista un principiu fundamental conform caruia nicio detentie arbitrara nu poate fi compatibila cu art. 5 & 1, iar notiunea “arbitrara” pe care o prevede art. 5 & 1 nu se limiteaza la lipsa conformitatii cu dreptul intern, astfel incat o lipsire de libertate poate fi legala potrivit legislatiei interne si totodata arbitrara, deci contrara conventiei [a se vedea, printre alte hotarari, Guzzardi impotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92, seria A nr. 39, si A. si altii impotriva Regatului Unit (MC), nr. 3.455/05, pct. 162 – 164, 19 februarie 2009].

2. Aplicare in cauza de fata
a) Cu privire la perioada care trebuie luata in considerare
85. In primul rand, Curtea considera necesar sa stabileasca perioada care trebuie luata in considerare. In aceasta privinta, trebuie examinate doua chestiuni diferite: inceputul perioadei si finalul acesteia.
86. In ceea ce priveste ora inceperii perioadei, trebuie reamintita concluzia Camerei, conform careia reclamantul a fost lipsit de libertate fara niciun temei legal incepand cu ora 10, cand a fost interogat de un procuror (a se vedea pct. 43 din hotararea camerei). Curtea observa totusi ca, desi derularea faptelor difera in functie de versiunile fiecarei parti, se impune constatarea ca acestea sunt de acord atunci cand afirma ca reclamantul a intrat la ora 9 in sediul parchetului pentru a da o declaratie in legatura cu o ancheta penala.
Prin urmare, Curtea considera ca perioada care trebuie luata in considerare a inceput la 16 iulie 2003, ora 9 dimineata.
87. In ceea ce priveste finalul perioadei, Curtea observa ca ordonanta de arestare preventiva a reclamantului din 16 iulie 2003 preciza ca masura si-a inceput efectul la ora 22. Aceasta considera ca momentul in care i s-a notificat reclamantului mandatul de arestare preventiva emis in temeiul ordonantei susmentionate – 17 iulie 2003, in intervalul orar 1,15 – 1,30, potrivit reclamantului – nu are niciun efect asupra legalitatii arestarii sale dupa ora 22.
Prin urmare, Curtea considera ca perioada care trebuie luata in considerare a incetat la 16 iulie 2003, ora 22.

b) Cu privire la sarcina probei pretinsei lipsiri de libertate
88. Curtea reaminteste ca, la aprecierea mijloacelor de proba, ea retine criteriul probei “dincolo de orice indoiala rezonabila”. Totusi, nu a avut niciodata drept obiectiv sa adopte demersul sistemelor juridice nationale care aplica acest criteriu. Curtea nu are obligatia sa se pronunte cu privire la vinovatie din perspectiva dreptului penal sau cu privire la raspunderea civila, ci cu privire la raspunderea statelor contractante in raport cu conventia. Caracterul specific al sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din conventie – a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru inaltele parti contractante constand in recunoasterea drepturilor fundamentale consacrate de acest instrument – ii conditioneaza modul de abordare a probelor administrate. In cadrul procedurii din fata Curtii nu exista niciun obstacol procedural in calea admisibilitatii mijloacelor de proba si nici formule predefinite aplicabile aprecierii acestora. Curtea adopta concluziile care, in opinia sa, sunt sustinute de o evaluare independenta a tuturor mijloacelor de proba, inclusiv deductiile pe care le poate face din fapte si observatiile partilor. In conformitate cu jurisprudenta sa constanta, proba poate reiesi dintr-o serie de indicii sau din prezumtii necontestate, suficient de serioase, precise si concordante. In plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o concluzie specifica si, in aceasta privinta, repartizarea sarcinii probei sunt legate intrinsec de caracterul specific al faptelor, de natura acuzatiei formulate si de dreptul conventional respectiv. De asemenea, Curtea acorda atentie gravitatii unei constatari potrivit careia un stat contractant a incalcat drepturi fundamentale [Natchova si altii impotriva Bulgariei (MC), nr. 43.577/98 si 43.579/98, pct. 147, CEDO 2005-VII).
89. In plus, Curtea subscrie la rationamentul Camerei, conform caruia procedura prevazuta de conventie nu se preteaza intotdeauna unei aplicari stricte a principiului repartizarii sarcinii probei affirmanti incumbit probatio. Astfel, aceasta reaminteste jurisprudenta sa, conform careia, din perspectiva art. 2 si 3 din conventie, atunci cand evenimentele in cauza sunt cunoscute in exclusivitate de catre autoritati, cum este cazul persoanelor aflate in stare privativa de libertate sub controlul lor, orice rana sau deces care survine in aceasta perioada de detentie conduce la solide prezumtii de fapt. Sarcina probei revine in acest caz autoritatilor, care trebuie sa ofere o explicatie satisfacatoare si convingatoare [a se vedea Salman impotriva Turciei (MC), nr. 21.986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII, Cakici impotriva Turciei (MC), nr. 23.657/94, pct. 85, CEDO 1999-IV, si Rupa impotriva Romaniei (nr. 1), nr. 58.478/00, pct. 97, 16 decembrie 2008]. Curtea a stabilit deja ca aceste considerente sunt valabile si in cazul disparitiilor, examinate din perspectiva art. 5 din conventie, atunci cand, chiar daca nu s-a dovedit ca o persoana a fost arestata de catre autoritati, se poate stabili ca aceasta a fost citata oficial de catre autoritati, a intrat intr-un sediu al acestora si nu a mai fost vazuta de atunci. In asemenea situatie, Guvernului ii revine sarcina de a oferi o explicatie plauzibila si satisfacatoare a evenimentelor petrecute in sediul respectiv si de a demonstra ca persoana in cauza nu a fost retinuta de autoritati, ci a parasit sediul fara a fi in consecinta privata de libertate [Tanis si altii impotriva Turciei, nr. 65.899/01, pct. 160, CEDO 2005-VIII, si Youssoupova si Zaourbekov impotriva Rusiei, nr. 22.057/02, pct. 52, 9 octombrie 2008). Pe de alte parte, Curtea reaminteste ca, tot in contextul unui capat de cerere intemeiat pe art. 5 & 1 din conventie, a cerut sa ii fie prezentate indicii concordante inainte ca sarcina probei sa fie transferata Guvernului parat [Ocalan impotriva Turciei (MC), nr. 46.221/99, pct. 90, CEDO 2005-IV].
90. Curtea considera ca aceste principii se aplica si in prezenta cauza, cu conditia ca reclamantul sa prezinte indicii prima facie concordante, de natura sa demonstreze ca a fost intr-adevar sub controlul exclusiv al autoritatilor la data faptelor, respectiv ca a fost citat oficial de catre autoritati si a intrat intr-un sediu al acestora. Daca aceasta conditie este indeplinita, Curtea va putea considera ca persoana in cauza nu a fost libera sa plece, in special in cazul in care masuri de cercetare erau in curs de executare. In consecinta, Curtea poate obliga Guvernul sa prezinte un raport detaliat pe ore asupra evenimentelor petrecute in sediile respective si sa dea explicatii privind timpul petrecut de reclamant acolo. Guvernul trebuie sa prezinte probe satisfacatoare si convingatoare in sprijinul versiunii sale asupra faptelor, fara de care Curtea va putea ajunge la concluzia temeiniciei afirmatiilor reclamantului.

c) Cu privire la lipsirea de libertate
91. Curtea reaminteste ca, pentru a determina daca un individ este “lipsit de libertate” in sensul art. 5, se pleaca de la situatia concreta si se ia in considerare un ansamblu de criterii cum ar fi tipul, durata, efectele si modalitatile de executare ale masurii in cauza [Guzzardi impotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92, seria A. nr. 39, si Mogos impotriva Romaniei (decizie), nr. 20.420/02, 6 mai 2004]. Fara indoiala, adesea este necesar, pentru a se pronunta asupra existentei unei incalcari a drepturilor aparate de conventie, sa se identifice realitatea dincolo de aparente si de vocabularul folosit (a se vedea, de exemplu, referitor la art. 5 & 1, Van Droogenbroeck impotriva Belgiei, 24 iunie 1982, pct. 38, seria A nr. 50).
92. Curtea adauga ca incadrarea juridica sau absenta incadrarii juridice de catre stat a unei situatii de fapt nu poate avea o influenta decisiva asupra concluziei Curtii privind existenta unei lipsiri de libertate.
93. Curtea observa ca, in cauzele solutionate de Comisie, insusi scopul prezentei persoanelor in sediile de politie sau faptul ca persoanele in cauza nu au cerut voie sa iasa a fost considerat decisiv. Astfel, nu au fost considerati lipsiti de libertate copiii care au petrecut doua ore la comisariat pentru interogatoriu fara sa fie arestati (X impotriva Republicii Federale Germania, nr. 8.819/79, decizia din 19 martie 1981), nici reclamantul adus la sediul politiei din considerente umanitare, dar care era liber sa se plimbe prin sediu si nu a cerut voie sa plece [Guenat impotriva Elvetiei (decizie), nr. 24.722/94, decizia din 10 aprilie 1995]. De asemenea, faptul ca reclamantul nu a avut niciodata intentia de a parasi palatul de justitie unde asista la o sedinta a fost decisiv pentru Comisie (E.G. impotriva Austriei, nr. 22.715/93, decizia din 15 mai 1996). Jurisprudenta a evoluat in consecinta, din moment ce scopul unei masuri privative de libertate luate de autoritati impotriva unui reclamant nu mai pare decisiv atunci cand Curtea trebuie sa se pronunte cu privire la insasi existenta unei lipsiri de libertate. Pana in prezent, acest scop a fost luat in considerare numai intr-un stadiu ulterior al analizei, in vederea examinarii compatibilitatii lipsirii de libertate cu art. 5 & 1 din conventie (a se vedea Osypenko impotriva Ucrainei, nr. 4.634/04, pct. 51 si urm., 9 noiembrie 2010, Salayev impotriva Azerbaidjanului, nr. 40.900/05, pct. 41 – 42, 9 noiembrie 2010, Iliya Stefanov impotriva Bulgariei, nr. 65.755/01, pct. 71, 22 mai 2008, si Soare si altii impotriva Romaniei, nr. 24.329/02, pct. 234, 22 februarie 2011).
Pe de alta parte, Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta potrivit careia art. 5 & 1 se aplica, de asemenea, unei lipsiri de libertate de scurta durata (Foka impotriva Turciei, nr. 28.940/95, pct. 75, 24 iunie 2008).
94. In speta, Curtea observa ca partile nu contesta faptul ca reclamantul a fost citat la PNA si ca a intrat in sediul parchetului la ora 9 pentru a da o declaratie in legatura cu o ancheta penala. In conformitate cu principiile amintite mai sus (supra, pct. 89) si in pofida caracterului voluntar al prezentarii reclamantului, care nu constituie un element care sa permita sa se stabileasca in mod definitiv existenta sau nu a unei lipsiri de libertate (I.I. impotriva Bulgariei, nr. 44.082/98, pct. 87, 9 iunie 2005, si Osypenko, citata anterior, pct. 32), se impune recunoasterea faptului ca reclamantul se afla intr-adevar sub controlul autoritatilor cu incepere din acel moment. Acest argument este, de altfel, confirmat de marturiile prezentate de reclamant (supra, pct. 55 – 56). In consecinta, Guvernului ii revine sarcina de a oferi explicatii privind evenimentele petrecute din acel moment in sediul PNA.
95. La randul sau, Guvernul declara ca se afla in imposibilitatea de a prezenta registrele de intrare si iesire din sediul PNA. Registrele ar fi fost distruse cu mult timp inaintea comunicarii prezentei cereri la 19 februarie 2009, termenul de pastrare prevazut de normele in vigoare fiind de 3 – 5 ani (supra, pct. 35).
96. In schimb, Guvernul a prezentat o declaratie a procurorului V.D., insarcinat cu urmarirea penala la vremea faptelor (supra, pct. 57), fara sa faca totusi o trimitere explicita la aceasta in observatiile sale. Conform acestui document, reclamantul nu a cerut voie sa paraseasca sediul PNA, dar era liber sa faca acest lucru, fiecare avand posibilitatea de a pleca de acolo fara nicio formalitate sau acordul procurorului. In declaratia sa, procurorul V.D. recunoaste ca reclamantului nu i s-a comunicat ca putea parasi sediul PNA, dar afirma ca acesta a ramas de buna voie acolo pentru a participa la alte audieri si confruntari. Totusi, Curtea constata ca aceasta afirmatie este infirmata nu numai de afirmatiile reclamantului, ci si de declaratiile scrise concordante facute de 2 martori (supra, pct. 55 – 56).
97. In continuare, Curtea subliniaza ca la citarea reclamantului s-a adaugat ordinul verbal dat de superiorul sau ierarhic de a se prezenta la PNA. In aceasta privinta, trebuie remarcat ca Guvernul admite ca seful Directiei Generale de Politie Sector 1 fusese, de asemenea, informat de citarea mai multor agenti de politie la 16 iulie 2003, pentru a garanta prezenta acestora la parchet. La vremea respectiva insa cadrele de politie se supuneau disciplinei militare, astfel incat le era extrem de dificil sa nu se conformeze ordinelor superiorilor lor. Desi nu se poate constata privarea de libertate a reclamantului doar din acest motiv, trebuie observat ca la aceasta se adauga alte elemente importante care militeaza in favoarea existentei acestei privari de libertate in cazul reclamantului, cel putin incepand din momentul notificarii orale a deciziei de incepere a urmarii penale, la ora 12: cererea adresata de procuror reclamantului de a ramane la fata locului in vederea unor noi depozitii si confruntari multiple, inceperea urmaririi penale impotriva reclamantului in acea zi, faptul ca 7 politisti fata de care nu se incepuse urmarirea penala au fost informati ca puteau parasi sediul PNA din moment ce prezenta si audierea lor nu mai erau necesare, prezenta jandarmilor in sediul PNA, precum si necesitatea de a fi asistat de un avocat.
98. Avand in vedere ordinea lor cronologica, aceste evenimente se inscriu in mod evident in cadrul unei cercetari penale de mare anvergura, necesitand numeroase investigatii si audieri, dintre care unele fusesera efectuate deja in zilele precedente. Procedura urmarea sa anihileze o retea de trafic de produse petroliere in care erau implicati agenti de politie si jandarmi. Inceperea urmarii penale fata de reclamant si colegii sai se incadreaza in acest context procedural, iar necesitatea de a realiza intr-o singura zi diferite acte de procedura penala fata de aceste persoane tinde sa demonstreze ca reclamantul era intr-adevar obligat sa se conformeze.
99. In consecinta, Curtea constata ca Guvernul nu a fost in masura sa prezinte niciun document care sa demonstreze ca reclamantul ar fi iesit din sediul PNA si nu a demonstrat nici ca acesta din urma era liber sa paraseasca sediul parchetului dupa voia sa dupa ce a dat prima depozitie (I.I. impotriva Bulgariei, citata anterior, pct. 87, Osypenko, citata anterior, pct. 32, si Salayev, citata anterior, pct. 42 – 43).
100. In concluzie, intrucat Guvernul nu a prezentat elemente convingatoare si relevante in sprijinul versiunii sale asupra faptelor si avand in vedere caracterul coerent si plauzibil al versiunii reclamantului, Curtea considera ca acesta din urma a ramas intr-adevar in sediul parchetului si ca a fost lipsit de libertate, cel putin intre orele 12 si 22.

d) Cu privire la compatibilitatea lipsirii de libertate a reclamantului cu art. 5 & 1 din conventie
101. Chestiunea care trebuie solutionata este aceea daca reclamantul a fost lipsit de libertate “potrivit cailor legale” in sensul art. 5 & 1 din conventie. Termenii “potrivit cailor legale” din aceasta dispozitie fac trimitere, in mod esential, la legislatia nationala si consacra obligatia de a respecta normele de fond, precum si cele de procedura. Desi le revine, in primul rand, autoritatilor nationale, in special instantelor, sarcina de a interpreta si de a aplica dreptul intern, situatia este diferita atunci cand nerespectarea acestuia poate atrage dupa sine o incalcare a conventiei. Acesta este cazul, in special, al cauzelor al caror obiect il constituie art. 5 & 1 din conventie, iar Curtea trebuie astfel sa exercite un anumit control pentru a examina daca dreptul intern a fost respectat (Baranowski impotriva Poloniei, nr. 28.358/95, pct. 50, CEDO 2000-III). Mai exact, este esential, in materie de lipsire de libertate, ca dreptul intern sa defineasca clar conditiile de detentie si ca legea sa fie previzibila in aplicarea sa (Zervudacki impotriva Frantei, nr. 73.947/01, pct. 43, 27 iulie 2006).
102. Curtea observa, in primul rand, ca reclamantul a fost citat la PNA pentru a da o declaratie in cadrul unei proceduri penale, fara sa i se ofere alte precizari cu privire la obiectul declaratiei. Legislatia nationala in materie impunea ca citatia sa precizeze calitatea in care o persoana este citata, precum si obiectul cauzei (a se vedea art. 176 din Codul de procedura penala, supra, pct. 58). Rezulta ca reclamantul nu stia ca era citat in calitate de martor sau invinuit ori poate chiar in calitate de politist care efectueaza el insusi cercetari. In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca, desi nu se exclude posibilitatea autoritatilor de a folosi in mod legitim anumite stratageme, de exemplu, pentru a dejuca mai eficient activitatile infractionale, in schimb, un comportament al administratiei care incearca sa ofere incredere unor persoane in vederea arestarii lor nu este scutit de critici in raport cu principiile generale formulate explicit sau implicit de conventie (Conka impotriva Belgiei, nr. 51.564/99, pct. 41, CEDO 2002-I).
103. In continuare, Curtea observa ca Guvernul sustine ca reclamantul a fost retinut la sediul parchetului in interesul unei bune administrari a justitiei, deoarece audierea sau confruntarile cu diverse persoane prezente s-ar fi putut dovedi necesare in orice moment, tinand seama de circumstantele cauzei. In aceasta privinta, se bazeaza pe declaratia procurorului V.D. din 17 ianuarie 2011, potrivit careia reclamantul si colegii sai au fost citati la parchet in calitate de “faptuitori” (“presupusi autori ai faptelor” sau “suspecti”, intr-un stadiu anterior inceperii urmaririi penale).
104. Curtea observa ca reclamantul nu avea calitate oficiala de invinuit la momentul primei declaratii, data pe coala alba, pe care i se solicitase sa o dea inca de la intrarea in sediul PNA. In plus, elementele de care dispune nu ii permit nici sa constate cu certitudine ca, inca de la sosirea sa la sediul parchetului, acesta a fost tratat ca un suspect sau ca un martor.
105. In orice caz, Curtea observa ca, potrivit versiunii faptelor prezentate de Guvern, in jurul orei 12, cand agentii de politie au terminat de scris declaratiile, procurorul a revenit in sala si i-a informat ca, in cazul respectiv, a fost inceputa urmarirea penala fata de 10 dintre agentii de politie prezenti, inclusiv reclamantul, iar acestia aveau dreptul sa aleaga un avocat sau, in caz contrar, li se va repartiza unul din oficiu. Celorlalti politisti li s-ar fi permis sa plece deoarece nu se formulase nicio acuzatie impotriva lor.
106. Curtea observa ca, la momentul primei sale declaratii, reclamantul nu avea cunostinta de statutul sau juridic si de garantiile subsecvente. Chiar daca, in aceste conditii, se indoieste de compatibilitatea dintre art. 5 & 1 din conventie si situatia reclamantului in primele 3 ore petrecute la sediul PNA, Curtea nu intentioneaza sa se pronunte asupra acestei chestiuni din moment ce este evident ca cel putin incepand cu ora 12 statutul penal al reclamantului s-a clarificat, in urma inceperii urmaririi penale. Incepand din acel moment, reclamantul a avut incontestabil calitatea de invinuit, astfel incat legalitatea lipsirii sale de libertate trebuie examinata cu incepere din acel moment, din perspectiva art. 5 & 1 lit. c).
107. In dreptul roman, exista numai doua masuri preventive privative de libertate: retinerea si arestarea preventiva. Pentru a decide una sau alta, este necesar sa existe probe sau indicii temeinice ca fapta interzisa a fost savarsita [art. 143 alin. 1 din Codul de procedura penala, supra, pct. 58], adica date din care rezulta presupunerea rezonabila ca persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala a savarsit fapta imputata [art. 143 alin. 3 din Codul de procedura penala, supra, pct. 58]. Insa niciuna dintre aceste masuri nu a fost luata impotriva reclamantului la 16 iulie 2003 inainte de ora 22.
108. Curtea este constienta de constrangerile unei anchete penale si nu neaga complexitatea procedurii declansate in speta avand de a face cu necesitatea unei strategii unitare puse in aplicare de catre un singur procuror si prin intermediul unor acte realizate intr-o singura zi, intr-o cauza de mare amploare, care implica un numar semnificativ de persoane. De asemenea, nu contesta faptul ca coruptia constituie un flagel endemic care submineaza increderea cetatenilor in institutii si intelege ca autoritatile nationale trebuie sa dea dovada de fermitate fata de persoanele raspunzatoare. Cu toate acestea, combaterea flagelului nu poate justifica, in materie de libertate, recurgerea la acte arbitrare si existenta unor zone de non-drept acolo unde exista o lipsire de libertate.
109. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca, cel putin incepand cu ora 12, procurorul avea banuieli suficient de solide, susceptibile sa justifice lipsirea de libertate a reclamantului in legatura cu ancheta, si ca dreptul roman prevedea masurile necesare in acest sens, si anume retinerea sau arestarea preventiva. Insa procurorul nu a luat cea de-a doua masura in privinta reclamantului decat foarte tarziu, pe la ora 22.
110. In consecinta, Curtea considera ca lipsirea de libertate careia i-a cazut victima reclamantul in data de 16 iulie 2003, cel putin intre orele 12 si 22, nu avea temei legal in dreptul intern si ca, prin urmare, constituie o incalcare a art. 5 & 1 din conventie.

III. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 5 & 1 din conventie in raport cu arestarea preventiva a reclamantului de la 16 iulie 2003, ora 22, pana la 18 iulie 2003, ora 22
111. In cererea sa, reclamantul sustinea ca ordonanta de arestare preventiva emisa pe numele acestuia la 16 iulie 2003 nu a fost motivata prin elemente concrete, in special cu privire la pericolul pe care punerea sa in libertate ar fi constituit-o pentru ordinea publica. Acesta considera ca nu existau banuieli intemeiate ca ar fi comis faptele imputate, care sa justifice masura arestarii preventive. Acesta a invocat art. 5 & 1 din conventie.

A. Hotararea Camerei
112. In Hotararea din 15 iunie 2010, Camera a considerat ca, in ceea ce priveste arestarea preventiva a reclamantului la 16 iulie 2003, ora 22, banuielile care il vizau se bazau pe o serie de fapte concrete si probe depuse la dosar si comunicate persoanei in cauza, sugerand ca acesta din urma ar fi putut savarsi infractiunile si atinsesera, prin urmare, nivelul de credibilitate impus. In ceea ce priveste motivarea ordonantei prin elemente concrete, Camera a observat ca parchetul precizase ca, in fapt, data fiind calitatea sa de politist, persoana in cauza ar fi putut influenta anumite persoane care trebuiau interogate in cursul anchetei, motiv care, in opinia sa, era relevant si suficient pentru a justifica arestarea preventiva provizorie a reclamantului inca de la inceputul anchetei. Prin urmare, aceasta a considerat ca lipsirea de libertate era justificata in raport cu art. 5 & 1 lit. c) din conventie si ca nu a fost incalcata aceasta dispozitie pe parcursul perioadei in litigiu.

B. Argumentele partilor
113. In observatiile sale scrise in fata Marii Camere, reclamantul a reafirmat ca nu existau banuieli intemeiate ca ar fi savarsit infractiunile, care sa justifice arestarea preventiva, pe care o considera lipsita de temei legal. Desi recunoaste ca procurorul i-a prezentat declaratiile colegilor sai din care ar fi reiesit participarea sa la faptele de care este acuzat, acesta invoca inexistenta in cazul sau a unor convorbiri telefonice care ar fi justificat, ca in cazul unora dintre colegii lui, arestarea preventiva. Acesta nu mai face nicio referire la lipsa motivarii prin elemente concrete a ordonantei de arestare preventiva emise la 16 iulie 2003 si nici, in special, la pericolul pe care punerea sa in libertate l-ar fi constituit pentru ordinea publica.
114. Guvernul, de asemenea, isi reia argumentele prezentate in fata Camerei.

C. Motivarea Curtii
115. Pentru motivele mentionate de Camera si reamintite mai sus, Curtea considera ca lipsirea de libertate a reclamantului de la 16 iulie 2003, ora 22, pana la 18 iulie 2003, ora 22, era justificata in raport cu art. 5 & 1 lit. c) din conventie si ca, prin urmare, nu a fost incalcata aceasta dispozitie.

IV. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 5 & 1 din conventie in raport cu arestarea preventiva a reclamantului la 25 iulie 2003
116. Reclamantul considera ilegala arestarea sa preventiva ca urmare a interventiei procurorului general in procedura, la 25 iulie 2003, prin intermediul unui recurs in anulare – cale de atac extraordinara – impotriva Hotararii definitive din 21 iulie 2003, prin care se dispunea punerea sa in libertate. Acesta denunta, de asemenea, atingerea adusa principiului egalitatii armelor si celui al contradictorialitatii. In acest sens, invoca art. 6 & 3 din conventie.
117. Considerand ca procedura incriminata avea legatura cu legalitatea arestarii preventive, Camera a considerat ca acest capat de cerere rezultat de aici putea fi analizat din perspectiva art. 5 & 1 din conventie. Partile nu au contestat aceasta concluzie, iar Marea Camera nu vede la randul sau niciun motiv sa adopte un punct de vedere diferit.

A. Hotararea Camerei
118. In Hotararea din 15 iunie 2010, Camera a considerat ca metoda folosita de autoritati pentru a remedia o eventuala eroare de interpretare a legislatiei interne, si anume introducerea unui recurs in anulare, nu era nici accesibila, nici previzibila pentru persoana in cauza. In primul rand, aceasta cale nu era deschisa in mod direct partilor, numai procurorul general putand sa o foloseasca. Insa acesta era superiorul ierarhic al procurorului care dispusese arestarea preventiva a reclamantului si a solicitat instantelor prelungirea masurii, deoarece acest procuror avusese posibilitatea de a-si prezenta argumentele in timpul procedurii ordinare, dar nu a procedat astfel. In al doilea rand, Camera a observat ca art. 410 din Codul de procedura penala, care permite introducerea unui recurs in anulare cand hotararea definitiva este “contrara legii”, era prea vag pentru ca o interventie in procedura prin calea recursului de acest tip sa fie previzibila. In consecinta, Camera a considerat ca, nefiind prevazuta de “o lege” care sa indeplineasca cerintele art. 5 & 1 din conventie, lipsirea de libertate a reclamantului incepand din 25 iulie 2003 nu avea temei legal suficient in dreptul intern si ca, prin urmare, a fost incalcata aceasta dispozitie.

B. Argumentele partilor
119. Partile reitereaza argumentele formulate in fata Camerei, numai Guvernul face pentru prima data observatia ca, in speta, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare introdus de procurorul general, dar nu a solutionat pe fond acuzatia penala formulata impotriva reclamantului, ci s-a pronuntat exclusiv asupra chestiunii arestarii preventive. Prin urmare, ar fi necesar sa se faca distinctie intre prezenta cauza si cele in care chestiunea respectarii principiului securitatii juridice a fost examinata in contextul art. 6 din conventie.

C. Motivarea Curtii
120. In ceea ce priveste noul argument al Guvernului, Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta conform careia, atunci cand se face referire la o masura privativa de libertate, este deosebit de important sa se respecte principiul general al securitatii juridice. In consecinta, este esential sa fie clar definite conditiile lipsirii de libertate in temeiul dreptului intern si ca legea insasi sa fie previzibila in aplicarea sa, spre a intruni criteriul de “legalitate” stabilit de conventie, care impune ca orice lege sa fie suficient de precisa pentru a permite cetateanului – inconjurandu-se la nevoie de consilieri pregatiti – sa prevada, intr-un mod rezonabil in circumstantele cauzei, consecintele ce pot deriva dintr-un anume act [Baranowski, citata anterior, pct. 52, Mooren impotriva Germaniei (MC), nr. 11.364/03, pct. 72, CEDO 2009-…, si Medvedyev si altii impotriva Frantei (MC), nr. 394/03, pct. 80, CEDO 2010-…]. In ceea ce priveste aplicarea acestui principiu in cauza de fata, Curtea subscrie in totalitate la concluziile Camerei, conform carora lipsirea de libertate a reclamantului in data de 25 iulie 2003 nu avea un temei legal suficient in dreptul intern, in masura in care nu era prevazuta de “o lege” care sa raspunda cerintelor impuse de art. 5 & 1 din conventie. Pentru motivele indicate de Camera, Curtea considera ca a fost incalcata aceasta dispozitie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din conventie
121. Art. 41 din conventie prevede:
“Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu

1. Argumentele partilor
122. In fata Camerei, reclamantul a solicitat 20.375 EUR cu titlu de prejudiciu material, reprezentand drepturile sale salariale, diminuarea pensiei sale si cheltuielile de intretinere pe care a trebuit sa le suporte in perioada detentiei. Acesta a prezentat un raport de expertiza contabila extrajudiciara. Acesta a mai solicitat 300.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit. Acesta nu si-a modificat cererile in fata Marii Camere.
123. Guvernul observa ca reclamantul nu si-a sustinut cererea privind prejudiciul material si ca nu exista o legatura de cauzalitate intre pretinsele incalcari ale art. 5 din conventie si prejudiciul material invocat. Considera, de asemenea, ca suma solicitata cu titlu de prejudiciu moral este excesiva.

2. Hotararea Camerei
124. In ceea ce priveste suma solicitata cu titlu de prejudiciu material, Camera a constatat ca nu exista o legatura de cauzalitate intre incalcarile constatate de Curte si cererea reclamantului. In orice caz, cererea nu era insotita de documente justificative relevante, intrucat raportul de expertiza depus la dosar era prea sumar, iar sursele nu erau citate. Cu toate acestea, Camera a considerat ca reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat si, pronuntandu-se in echitate, i-a acordat 8.000 EUR in acest sens.

3. Motivarea Curtii
125. Curtea subliniaza ca baza care trebuie retinuta la acordarea unei reparatii echitabile consta in aceleasi incalcari ale conventiei ca cele constatate de Camera, si anume incalcarea art. 5 & 1 din conventie ca urmare a inexistentei temeiului legal al lipsirii de libertate a reclamantului la 16 iulie 2003, cel putin intre orele 12 – 22, si al arestarii sale preventive la 25 iulie 2003, in urma recursului in anulare. Avand in vedere cele de mai sus, motivele prezentate de Camera si faptul ca reclamantul nu si-a modificat cererea prezentata initial in fata camerei, Curtea respinge cererea pentru prejudiciu material si ii acorda reclamantului suma de 8.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecata

1. Argumentele partilor
126. Reclamantul mai solicita 890 de lei romanesti (RON) si 3.000 EUR pentru cheltuielile suportate in fata instantelor interne si a Camerei. Acesta furnizeaza documente justificative pentru o parte din suma. Trebuie subliniat ca persoana in cauza nu si-a modificat cererea prezentata initial in fata Camerei, dar ca a facut o cerere de asistenta judiciara pentru cheltuielile sale in fata Marii Camere.
127. Guvernul observa ca doar o parte a sumei solicitate este justificata prin documente relevante si subliniaza ca nu s-a stabilit daca o parte a sumelor are legatura cu prezenta cauza.

2. Hotararea Camerei
128. Camera i-a acordat reclamantului 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata.

3. Motivarea Curtii
129. Curtea observa ca reclamantul a beneficiat de asistenta judiciara pentru cheltuielile suportate in cadrul procedurii desfasurate in fata Marii Camere. In consecinta, nu trebuie sa ia in considerare decat cheltuielile suportate in fata instantelor interne si a Camerei.
130. In conformitate cu jurisprudenta consacrata a Curtii, cheltuielile de judecata pot fi rambursate in temeiul art. 41 numai daca se stabileste caracterul real, necesar si, in plus, rezonabil al cuantumului lor. In plus, cheltuielile de judecata pot fi recuperate numai in masura in care au legatura cu incalcarea constatata [a se vedea, printre altele, Beyeler impotriva Italiei (reparatie echitabila) (MC), nr. 33.202/96, pct. 27, 28 mai 2002, si Sahin impotriva Germaniei (MC), nr. 30.943/96, pct. 105, CEDO 2003-VIII].
131. In contextul celor de mai sus, Curtea acorda reclamantului suma de 500 EUR pentru cheltuielile de judecata.

C. Dobanzi moratorii
132. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA

1. respinge exceptia preliminara a Guvernului;
2. hotaraste ca a fost incalcat art. 5 & 1 din conventie in raport cu lipsirea de libertate a reclamantului in data de 16 iulie 2003, cel putin de la ora 12 la ora 22;
3. hotaraste ca nu a fost incalcat art. 5 & 1 din conventie in raport cu arestarea preventiva a reclamantului in intervalul 16 iulie, ora 22 – 18 iulie 2003, ora 22;
4. hotaraste ca a fost incalcat art. 5 & 1 din conventie in raport cu arestarea preventiva a reclamantului la 25 iulie 2003;
5. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda nationala la rata aplicabila la data platii:
(i) 8.000 EUR (opt mii de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit pe aceasta suma, pentru prejudiciul moral;
(ii) 500 EUR (cinci sute de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit pe aceasta suma de catre reclamant, pentru cheltuielile de judecata;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactata in limbile franceza si engleza, apoi pronuntata in sedinta publica la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 23 februarie 2012.

Nicolas Bratza,
presedinte

Vincent Berger,
jurist

La prezenta hotarare se anexeaza, in conformitate cu art. 45 & 2 din conventie si art. 74 & 2 din regulament, urmatoarele opinii:
– opinia concordanta a judecatorului Bratza;
– opinia concordanta comuna a judecatorilor Costa, Garlicki, Gyulumyan, Myjer, Hirvela, Malinverni, Vucinic si Raimondi.

N.B.
V.B.

Opinia concordanta a judecatorului Bratza  (Traducere)

1. Sunt pe deplin de acord cu concluziile majoritatii Curtii cu privire la toate aspectele dosarului. Sunt de parere, de asemenea, ca lipsirea de libertate a reclamantului in data de 16 iulie 2003 a incalcat art. 5 & 1 din conventie, cel putin in intervalul dintre ora pranzului si ora 22.
2. Pot subscrie pe deplin si la rationamentul Curtii care a condus la concluzia formulata la pct. 91 si urmatoarele din hotarare. Cu toate acestea, ma disociez de aceasta in ceea ce priveste dezbaterile privind problema sarcinii probei, la pct. 88 – 90, care nu imi par nici necesare, nici intemeiate, pentru concluzia respectiva.
3. Atunci cand i se solicita sa cerceteze daca a existat o lipsire de libertate in sensul art. 5 & 1 din conventie sau o simpla restrangere a libertatii de circulatie ce nu face obiectul acestei dispozitii, Curtea cerceteaza de regula situatia concreta a reclamantului, asa cum reiese din dosar, tinand seama de o serie de criterii, de exemplu tipul, durata, consecintele si modalitatile de aplicare ale masurii restrictive in cauza. In cadrul acestei examinari, Curtea considera in general inutila abordarea chestiunilor care se raporteaza la standardele de proba si la sarcina probei. Din moment ce faptele in litigiu au fost constatate in procedura desfasurata in fata instantei nationale, numai motive imperioase o pot determina in principiu sa se abata de la aceste constatari de fapt, desi nu are nicio obligatie fata de concluziile juridice ale instantei nationale privind stabilirea chestiunii daca faptele constituie o lipsire de libertate in sensul art. 5 & 1 din conventie. Dar daca, precum in speta, nu a existat o constatare judiciara de acest tip si daca partile sunt in dezacord in privinta faptelor, Curtea isi poate exercita in mod normal controlul printr-o analiza libera de toate probele aflate la dosar, in special bazandu-se pe orice deductie ce se poate obtine din faptele recunoscute si din concluziile partilor.
4. Guvernul sustine, in speta, ca reclamantul nu a prezentat dovada faptului ca a fost lipsit de libertate, asa cum ar fi trebuit sa faca pentru a se putea pretinde victima unei incalcari in sensul art. 34. In hotarare, Curtea a respins acest argument, remarcand, in adevar, ca dispozitiile conventiei nu se preteaza in toate cazurile la o aplicare stricta a principiului affirmanti incumbit probatio. Cu toate acestea, Curtea a adaugat, din contra, ca in prezenta speta sarcina probei se inversase in detrimentul guvernului parat din moment ce reclamantul prezentase indicii prima facie concordante, apte sa demonstreze ca la data faptelor acesta se afla sub controlul exclusiv al autoritatilor.
5. In ceea ce ma priveste, nu consider utila examinarea acestei cauze in materie de sarcina probei. Sunt extrem de ezitant in privinta faptului daca, in cele din urma, este vorba de un caz care se preteaza inversarii sarcinii probei. Cele doua tipuri de cauze citate la pct. 89 din hotarare, in care sarcina probei a fost inversata in detrimentul guvernului parat – mai precis, cauzele aflate sub incidenta art. 2 si 3 din conventie si referitoare la decese si vatamari corporale survenite in cursul detentiei, precum si cele aflate sub incidenta art. 5 & 1 din conventie si referitoare la disparitii de persoane vazute ultima data in sediul armatei sau politiei unde au fost convocate – sunt la mare distanta de circumstantele cauzei. In special, desi exista motive imperioase pentru a inversa, in detrimentul autoritatilor, sarcina probei ca o persoana care a fost somata oficial sa se prezinte la un sediu aflat sub controlul autoritatilor si nu a fost vazuta parasind de buna voie locul respectiv, asemenea motive nu exista in prezenta speta, unde problema care se pune este de a stabili daca, avand in vedere circumstantele de fapt, reclamantul putea fi considerat ca lipsit de libertate in sensul art. 5 & 1 din conventie. Simplul fapt, pe care se bazeaza Curtea in hotararea sa, ca reclamantul din prezenta speta a intrat, in baza unei citatii, intr-un sediu aflat sub controlul autoritatilor nu este suficient, in opinia mea, pentru a inversa astfel sarcina probei.
6. In opinia mea, concluzia la care a ajuns majoritatea membrilor Curtii in baza dosarului, cum ca, oricare ar fi fost situatia pana la ora 12, reclamantul a fost categoric lipsit de libertate ulterior, ar fi putut si a trebuit sa fie desprinsa fara a mai fi necesar sa se transfere autoritatilor romane sarcina probei.

Opinia concordanta comuna a judecatorilor Costa, Garlicki, Gyulumyan, Myjer, Hirvela, Malinverni, Vucinic si Raimondi  (Traducere)

1. Desi suntem de acord ca a fost incalcat art. 5 & 1 din conventie in raport cu lipsirea de libertate a reclamantului in data de 16 iulie 2003, consideram ca aceasta lipsire a survenit nu “cel putin” intre orele 12 si 22 (cum se precizeaza la pct. 2 din dispozitiv si la pct. 100 si 109 din hotarare), ci “numai” in acest interval.
In ceea ce priveste situatia reclamantului intre orele 9 – 12, aceasta se interpreteaza nu ca o lipsire de libertate, ci pur si simplu ca o restrangere a libertatii sale de circulatie. Ar fi fost de dorit ca Marea Camera, care este completul de judecata de cel mai inalt rang al Curtii, sa evite pe cat posibil sa lase unele intrebari fara raspuns, ajungand la aceasta concluzie in lumina urmatoarelor elemente.
2. Intr-adevar, situatia reclamantului intre orele 9 – 12 se explica printr-o combinatie de obligatii rezultate dintr-o citatie emisa de un organ de cercetare penala si din conformarea acestuia fata de disciplina de tip militar.
3. In primul rand, reclamantul se afla in sediul PNA deoarece fusese somat sa se prezinte acolo pentru a da declaratii in legatura cu o ancheta penala. Desi este poate adevarat ca, odata intrat in sediu, ar fi putut avea probleme daca ar fi plecat fara permisiune, regimul este acelasi pentru numeroase persoane chemate sa dea declaratii politiei, parchetului sau instantei. Acestea din urma sunt obligate sa compara si sa ramana pe loc cat timp li se ia declaratia, ceea ce inseamna ca nu sunt liberi sa plece cat timp masurile de instructie sunt in curs (a se vedea pct. 90 din hotarare). Restrictia este valabila nu numai pentru persoanele citate in calitate de “martori”, ci si pentru “invinuitii” (adica persoanele deja acuzate) care nu au fost arestati preventiv. Chiar daca nimeni nu este impiedicat fizic sa plece fara permisiune, legea prevede sanctiuni de natura penala, dar si administrativa, pentru a asigura infatisarea lor. Se subintelege – in conformitate cu jurisprudenta noastra – ca, in cadrul unei anchete penale, nu numai obligatia de a se infatisa, ci si aceea de a nu pleca inainte de a obtine permisiune se interpreteaza ca restrangeri ale libertatii de circulatie.
4. In al doilea rand, reclamantul, in calitatea sa de politist, se supunea disciplinei militare. Superiorul ierarhic le ordonase lui si colegilor sai sa se prezinte la PNA. Prezenta sa la sediul parchetului se explica asadar prin respectul datorat disciplinei la care era obligat. Insasi natura disciplinei militare obliga in unele cazuri subordonatul sa se prezinte in locul indicat si sa ramana acolo atata timp cat i s-a ordonat. Aceasta poate prevedea de asemenea sanctiuni, incluzand adoptarea unor masuri de constrangere fizica, in caz de nerespectare a unui ordin. Asemenea restrangeri ale libertatii de circulatie sunt inerente functionarii oricarei formatiuni militare si nu au nimic de a face cu lipsirea de libertate.