Fiscalitate – TVA – A sasea directiva – Inchiderea automata a procedurilor aflate pe rolul instantei fiscale de al treilea grad

„Fiscalitate – TVA – Articolul 4 alineatul (3) TUE – A sasea directiva – Articolele 2 si 22 – Inchiderea automata a procedurilor aflate pe rolul instantei fiscale de al treilea grad”

HOTARAREA CURTII (Camera a patra)

29 martie 2012

In cauza C 500/10,
avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Commissione tributaria centrale, sezione di Bologna (Italia), prin decizia din 22 septembrie 2010, primita de Curte la 19 octombrie 2010, in procedura

Ufficio IVA di Piacenza
impotriva
Belvedere Costruzioni Srl,

CURTEA (Camera a patra),
compusa din domnul J.-C. Bonichot, presedinte de camera, doamna A. Prechal, domnul L. Bay Larsen, doamna C. Toader si domnul E. Jarašiūnas (raportor), judecatori,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,
avand in vedere procedura scrisa si in urma sedintei din 22 septembrie 2011,
luand in considerare observatiile prezentate:
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, in calitate de agent, asistata de P. Gentili, avvocato dello Stato;
– pentru Comisia Europeana, de E. Traversa si de L. Lozano Palacios, in calitate de agenti,
dupa ascultarea concluziilor avocatului general in sedinta din 17 noiembrie 2011,

pronunta prezenta

Hotarare

1 Cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare priveste interpretarea articolului 4 alineatul (3) TUE si a articolelor 2 si 22 din A sasea directiva 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adaugata: baza unitara de evaluare (JO L 145, p. 1, denumita in continuare „A sasea directiva”).
2 Aceasta cerere a fost formulata in cadrul unui litigiu intre Ufficio IVA di Piacenza (Biroul TVA din Piacenza), pe de o parte, si Belvedere Costruzioni Srl (denumita in continuare „Belvedere Costruzioni”), pe de alta parte, cu privire la un aviz de rectificare a impunerii referitor la taxa pe valoarea adaugata (denumita in continuare „TVA”) aferenta anului 1982.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii
3 In temeiul articolului 2 din A sasea directiva, sunt supuse TVA ului livrarile de bunuri si prestarile de servicii efectuate cu titlu oneros pe teritoriul tarii de o persoana impozabila care actioneaza ca atare, precum si importul de bunuri.
4 Articolul 22 din A sasea directiva prevede:
„[…]
(4) Fiecare persoana impozabila depune o declaratie pana la termenul limita stabilit de statele membre […]
[…]
(5) Fiecare persoana impozabila plateste cuantumul net al [TVA ului] la depunerea declaratiei uzuale. Cu toate acestea, statele membre pot stabili o data diferita pentru plata taxei sau pot solicita o plata intermediara.
[…]
(8) […] Statele membre pot impune alte obligatii pe care le considera necesare pentru colectarea taxei si pentru prevenirea evaziunii fiscale.
[…]”

Dreptul national
5 Articolul 3 alineatul 2 bis din Decretul lege nr. 40/2010 (GURI nr. 71 din 26 martie 2010), aprobat cu modificari prin Legea nr. 73/2010 (GURI nr. 120 din 25 mai 2010, denumit in continuare „Decretul lege nr. 40/2010”), are urmatorul cuprins:
„In scopul de a mentine procesele de natura fiscala in limitele unei durate rezonabile a proceselor, prevazute de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale [, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumita in continuare «CEDO»], ratificata prin Legea nr. 848 din 4 august 1955, si avand in vedere in special nerespectarea termenului rezonabil prevazut la articolul 6 paragraful 1 din conventia mentionata mai sus, litigiile in materie fiscala aflate in curs, nascute din actiuni inscrise pe rolul primei instante de peste 10 ani la data intrarii in vigoare a legii de aprobare a prezentului decret, in cadrul carora autoritatea fiscala a statului a cazut in pretentii in primele doua grade de jurisdictie, se inchid dupa cum urmeaza:
a) procedurile in materie fiscala aflate pe rolul Commissione tributaria centrale, cu exceptia celor avand ca obiect cereri de rambursare, se inchid in mod automat prin decizie a presedintelui instantei sau a unui alt membru delegat. […]
[…]”
6 Legea nr. 73/2010, care a transformat in lege Decretul lege nr. 40/2010, a intrat in vigoare la 26 mai 2010.
7 Commissione tributaria centrale, care indeplinea functia de instanta de al treilea grad in domeniul fiscal, a fost desfiintata prin Decretul lege nr. 545/1992 (GURI nr. 9 din 13 ianuarie 1993), incepand cu 1 aprilie 1996. Aceasta isi continua insa activitatea pana cand vor fi solutionate toate litigiile introduse in fata ei anterior datei respective.
Actiunea principala si intrebarea preliminara
8 Belvedere Costruzioni a evidentiat in declaratia anuala privind TVA ul aferenta anului 1982 o creanta de 22 264 000 ITL, calificata drept o creanta rezultata din declaratia aferenta anului 1981. La 12 august 1985, Ufficio IVA di Piacenza, apreciind ca declaratia privind TVA ul aferenta anului 1981 era tardiva si ca, in consecinta, era imposibila deducerea acestei creante in declaratia privind TVA ul aferenta anului 1982, a comunicat acestei societati un aviz de rectificare.
9 Belvedere Costruzioni a introdus o actiune la Commissione tributaria di primo grado di Piacenza (Comisia fiscala de prim grad din Piacenza), aratand ca creditul fiscal in litigiu nu rezulta din diferenta dintre TVA ul inregistrat „pe debit” aferent vanzarilor si TVA ul inregistrat „pe credit” aferent achizitiilor in cadrul operatiunilor impozabile efectuate in cursul anului 1981, ci reprezenta o parte din creditul fiscal inscris in declaratia aferenta anului 1980. Belvedere Costruzioni sustinea ca, potrivit legislatiei nationale pertinente, dreptul sau de a deduce acest credit fiscal nu s a stins, in timp ce Ufficio IVA din Piacenza sustinea contrariul.
10 Commissione tributaria di primo grado di Piacenza a admis aceasta actiune prin decizia din 10 octombrie 1986, care a fost confirmata prin decizia Commissione tributaria di secondo grado (Comisia fiscala de al doilea grad) din 28 mai 1990, in urma apelului introdus de Ufficio IVA. Prin urmare, acesta din urma a formulat recurs impotriva deciziei mentionate in fata instantei de trimitere.
11 In decizia de trimitere, Commissione tributaria centrale, sezione di Bologna, arata ca, intrucat administratia fiscala a cazut in pretentii in primele doua grade de jurisdictie, ar trebui sa aplice articolul 3 alineatul 2 bis litera a) din Decretul lege nr. 40/2010, ceea ce ar avea drept consecinta conferirea autoritatii de lucru judecat deciziei instantei de al doilea grad de jurisdictie si stingerea creantei revendicate de administratia fiscala in cele trei grade de jurisdictie.
12 Cu toate acestea, Commissione tributaria centrale apreciaza ca aplicarea acestei dispozitii ar putea insemna incalcarea articolului 4 alineatul (3) TUE, precum si a articolelor 2 si 22 din A sasea directiva, astfel cum au fost interpretate in Hotararea din 17 iulie 2008, Comisia/Italia (C 132/06, Rep., p. I 5457), intrucat ar impiedica definitiv recuperarea creantei constand in TVA a carei constatare pe cale judiciara o solicita expres administratia fiscala. Aceasta ar constitui, in opinia Commissione tributaria centrale, o incalcare a obligatiei statului italian de a garanta colectarea eficienta a resurselor proprii ale Uniunii Europene.
13 In aceste conditii, Commissione tributaria centrale, sezione di Bologna, a hotarat sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarea intrebare preliminara:
„Articolul 10 […] CE, in prezent articolul 4 […] TUE, si articolele 2 si 22 din A sasea directiva […] se opun unei reglementari a statului italian, cuprinsa la alineatul 2 bis al articolului 3 din [Decretul lege nr. 40/2010], care impiedica instanta fiscala sa se pronunte cu privire la existenta creantei fiscale invocate in termen de catre administratie prin recursul formulat impotriva deciziei nefavorabile si care, astfel, dispune, in esenta, renuntarea totala la creanta privind TVA ul in litigiu, atunci cand aceasta a fost considerata inexistenta in prima instanta si in apel, fara nicio plata, nici macar intr o masura redusa, din partea persoanei impozabile care beneficiaza de renuntare?”

Cu privire la intrebarea preliminara
14 Prin intermediul intrebarii formulate, instanta de trimitere solicita, in esenta, sa se stabileasca daca articolul 4 alineatul (3) TUE si articolele 2 si 22 din A sasea directiva trebuie interpretate in sensul ca se opun aplicarii in domeniul TVA ului a unei dispozitii nationale care prevede inchiderea in mod automat a procedurilor aflate pe rolul instantei fiscale de al treilea grad, atunci cand aceste proceduri au la origine o actiune introdusa in prima instanta cu mai mult de 10 ani inainte de intrarea in vigoare a acestei dispozitii, iar administratia fiscala a cazut in pretentii in primele doua grade de jurisdictie, inchiderea in mod automat mentionata mai sus avand drept consecinta conferirea autoritatii de lucru judecat deciziei instantei de al doilea grad de jurisdictie si stingerea creantei revendicate de administratie.

Cu privire la admisibilitate
15 Guvernul italian apreciaza ca aceasta intrebare este inadmisibila. In opinia acestuia, instanta de trimitere nu si a respectat obligatia de a furniza Curtii toate elementele de fapt si de drept care sa ii permita sa inteleaga motivul pentru care aceasta considera ca articolul 3 alineatul 2 bis din Decretul lege nr. 40/2010 ar implica o renuntare din partea administratiei fiscale la competenta sa de a verifica operatiunile impozabile. In lipsa analizei acestui articol in decizia de trimitere, intrebarea ar fi in mod vadit abstracta si ipotetica.
16 In aceasta privinta, trebuie amintit ca o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata de o instanta nationala nu poate fi declarata inadmisibila decat daca este evident ca interpretarea solicitata a dreptului Uniunii nu are nicio legatura cu realitatea sau cu obiectul actiunii principale, atunci cand problema este de natura ipotetica ori atunci cand Curtea nu dispune de elementele de fapt si de drept necesare pentru a raspunde in mod util la intrebarile care i au fost adresate (a se vedea in special Hotararea din 15 decembrie 1995, Bosman, C 415/93, Rec., p. I 4921, punctul 61, precum si Hotararea din 31 martie 2011, Schröder, C 450/09, nepublicata inca in Repertoriu, punctul 17).
17 In ceea ce priveste, in mod mai specific, informatiile care trebuie furnizate Curtii in cadrul unei decizii de trimitere, acestea sunt destinate nu numai sa permita Curtii sa dea raspunsuri utile instantei de trimitere, ci trebuie de asemenea sa ofere guvernelor statelor membre, precum si celorlalte parti interesate posibilitatea de a prezenta observatii conform articolului 23 din Statutul Curtii de Justitie a Uniunii Europene. Rezulta dintr o jurisprudenta constanta ca, in acest scop, este necesara, pe de o parte, definirea de catre instanta nationala a cadrului factual si normativ in care se incadreaza intrebarile adresate sau cel putin explicarea ipotezelor de fapt pe care se intemeiaza aceste intrebari. Pe de alta parte, decizia de trimitere trebuie sa indice motivele exacte care au determinat instanta nationala sa reflecteze asupra interpretarii dreptului Uniunii si sa considere necesar sa adreseze Curtii intrebari preliminare (a se vedea Hotararea din 8 septembrie 2009, Liga Portuguesa de Futebol Profissional si Bwin International, C 42/07, Rep., p. I 7633, punctul 40 si jurisprudenta citata).
18 In speta, decizia de trimitere cuprinde o expunere a situatiei de fapt din actiunea principala si a dreptului national relevant, si anume articolul 3 alineatul 2 bis litera a) din Decretul lege nr. 40/2010. In plus, aceasta indica motivele care au determinat instanta de trimitere sa isi puna intrebari cu privire la compatibilitatea acestui articol cu dreptul Uniunii si sa considere necesar a adresa Curtii o intrebare preliminara. Departe de a fi abstracta si de natura ipotetica, aceasta intrebare pare sa fie decisiva pentru solutionarea actiunii principale, din moment ce, potrivit analizei efectuate de instanta de trimitere cu privire la dispozitia respectiva, aceasta ar fi obligata sa inchida litigiul fara sa se pronunte asupra temeiniciei deciziei contestate in fata sa.
19 Prin urmare, intrebarea preliminara trebuie considerata admisibila.

Cu privire la fond
20 Dupa cum a amintit Curtea la punctul 37 din Hotararea Comisia/Italia, citata anterior, din articolele 2 si 22 din A sasea directiva, precum si din articolul 4 alineatul (3) TUE rezulta ca fiecare stat membru are obligatia sa adopte toate masurile cu caracter legislativ si administrativ corespunzatoare pentru a asigura colectarea in integralitate a TVA ului datorat pe teritoriul sau. In aceasta privinta, statele membre sunt obligate sa verifice declaratiile persoanelor impozabile, conturile acestora si celelalte documente pertinente, precum si sa calculeze si sa colecteze taxele datorate.
21 In cadrul sistemului comun al TVA ului, statele membre sunt obligate sa asigure respectarea obligatiilor care incumba persoanelor impozabile si beneficiaza in aceasta privinta de o anumita latitudine, in special in legatura cu modul de utilizare a mijloacelor de care dispun (a se vedea Hotararea Comisia/Italia, citata anterior, punctul 38).
22 Totusi, aceasta latitudine este limitata de obligatia de a asigura o colectare eficienta a resurselor proprii ale Uniunii si de aceea de a nu crea diferente semnificative in ceea ce priveste modul in care sunt tratate persoanele impozabile, fie in cadrul unuia dintre statele membre, fie in ansamblul acestora. A sasea directiva trebuie interpretata in conformitate cu principiul neutralitatii fiscale inerent sistemului comun al TVA ului, potrivit caruia agentii economici care efectueaza aceleasi operatiuni nu trebuie sa fie supusi unui tratament diferit in materie de colectare a TVA ului. Toate actiunile statelor membre care privesc colectarea TVA ului trebuie sa respecte acest principiu (a se vedea Hotararea Comisia/Italia, citata anterior, punctul 39).
23 Cu toate acestea, in primul rand, obligatia de a garanta o colectare eficienta a resurselor Uniunii nu poate sa contravina respectarii principiului termenului rezonabil al procesului, care, in temeiul articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie respectat de statele membre atunci cand pun in aplicare dreptul Uniunii si a carui protectie se impune de asemenea in temeiul articolului 6 paragraful 1 din CEDO.
24 In speta, trebuie subliniat ca articolul 3 alineatul 2 bis litera a) din Decretul lege nr. 40/2010 prevede finalizarea numai a acelor proceduri fiscale a caror durata, calculata de la introducerea actiunii in prima instanta, este de peste 10 ani la data intrarii in vigoare a acestei dispozitii si ca, astfel cum rezulta din insusi cuprinsul sau, articolul mentionat urmareste obiectivul de a remedia incalcarea respectarii termenului rezonabil prevazut la articolul 6 paragraful 1 din CEDO. Pe de alta parte, din observatiile transmise Curtii rezulta ca articolul 3 alineatul 2 bis din Decretul lege nr. 40/2010 a intrat in vigoare la mai mult de 14 ani dupa data limita la care puteau fi introduse recursuri in fata Commissione tributaria centrale, astfel incat toate procedurile aflate inca pe rolul acestei instante au atins, de fapt, o durata mai mare de 14 ani.
25 Faptele din actiunea principala, care s au petrecut cu aproximativ 30 de ani in urma, atesta ca durata unora dintre aceste proceduri a ajuns la un numar de ani considerabil mai mare. Or, o asemenea durata a procedurilor este a priori susceptibila sa aduca atingere, prin ea insasi, respectarii principiului termenului rezonabil, precum si, de altfel, obligatiei de a garanta o colectare eficienta a resurselor proprii ale Uniunii.
26 In al doilea rand, rezulta ca o astfel de masura nu este comparabila cu cele in discutie in cauza in care s a pronuntat Hotararea Comisia/Italia, citata anterior. Astfel, dupa cum arata avocatul general la punctele 36 si 37 din concluzii, masurile in discutie in aceasta cauza au intervenit la un timp foarte scurt dupa expirarea termenului stabilit pentru achitarea sumelor reprezentand TVA ul, datorate in mod normal, si permiteau astfel persoanelor impozabile in cauza sa se sustraga oricarui control din partea administratiei fiscale. Curtea a statuat ca acestea constituiau o renuntare generala si nediferentiata la verificarea operatiunilor impozabile efectuate in cursul unei serii de perioade de impozitare. Or, din cele aratate la punctele 24 si 25 din prezenta hotarare rezulta ca masura prevazuta la articolul 3 alineatul 2 bis din Decretul lege nr. 40/2010 nu constituie o renuntare generala la perceperea TVA ului pentru o anumita perioada, ci o dispozitie exceptionala care urmareste asigurarea respectarii principiului termenului rezonabil prin inchiderea celor mai vechi proceduri aflate pe rolul instantei fiscale de al treilea grad, avand drept consecinta conferirea autoritatii de lucru judecat deciziei instantei de al doilea grad de jurisdictie.
27 In plus, o astfel de masura, avand in vedere caracterul sau punctual si limitat, datorat conditiilor de aplicare a acesteia, nu creeaza diferente semnificative in ceea ce priveste modul in care sunt tratate persoanele impozabile in ansamblul lor si, prin urmare, nu aduce atingere principiului neutralitatii fiscale.
28 In consecinta, trebuie sa se raspunda la intrebarea adresata ca articolul 4 alineatul (3) TUE si articolele 2 si 22 din A sasea directiva trebuie interpretate in sensul ca nu se opun aplicarii, in materie de TVA, a unei dispozitii nationale exceptionale, precum cea din actiunea principala, care prevede inchiderea in mod automat a procedurilor aflate pe rolul instantei fiscale de al treilea grad, atunci cand aceste proceduri au la origine o actiune introdusa in prima instanta cu mai mult de 10 ani si, in practica, cu mai mult de 14 ani inainte de data intrarii in vigoare a acestei dispozitii, iar administratia fiscala a cazut in pretentii in primele doua grade de jurisdictie, inchiderea in mod automat mentionata mai sus avand drept consecinta conferirea autoritatii de lucru judecat deciziei instantei de al doilea grad de jurisdictie si stingerea creantei revendicate de administratia fiscala.

Cu privire la cheltuielile de judecata
29 Intrucat, in privinta partilor din actiunea principala, procedura are caracterul unui incident survenit la instanta de trimitere, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observatii Curtii, altele decat cele ale partilor mentionate, nu pot face obiectul unei rambursari.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declara:
Articolul 4 alineatul (3) TUE si articolele 2 si 22 din A sasea directiva 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adaugata: baza unitara de evaluare trebuie interpretate in sensul ca nu se opun aplicarii, in materie de taxa pe valoarea adaugata, a unei dispozitii nationale exceptionale, precum cea din actiunea principala, care prevede inchiderea in mod automat a procedurilor aflate pe rolul instantei fiscale de al treilea grad, atunci cand aceste proceduri au la origine o actiune introdusa in prima instanta cu mai mult de 10 ani si, in practica, cu mai mult de 14 ani inainte de data intrarii in vigoare a acestei dispozitii, iar administratia fiscala a cazut in pretentii in primele doua grade de jurisdictie, inchiderea in mod automat mentionata mai sus avand drept consecinta conferirea autoritatii de lucru judecat deciziei instantei de al doilea grad de jurisdictie si stingerea creantei revendicate de administratia fiscala.

Adauga comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Informații suplimentare

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close