Recurs – Ajutor de stat – Regim de realiniere a valorilor fiscale ale activelor – Sectorul bancar – Impozitarea castigurilor de capital – Impozit substitutiv – Selectivitate

„Recurs – Ajutor de stat – Regim de realiniere a valorilor fiscale ale activelor – Sectorul bancar – Impozitarea castigurilor de capital – Impozit substitutiv – Selectivitate”

HOTARAREA CURTII (Camera a doua)

21 iunie 2012

In cauza C 452/10 P,
avand ca obiect un recurs formulat in temeiul articolului 56 din Statutul Curtii de Justitie a Uniunii Europene, introdus la 13 septembrie 2010,

BNP Paribas, cu sediul in Paris (Franta),
Banca Nazionale del Lavoro SpA (BNL), cu sediul in Roma (Italia), reprezentate de R. Silvestri, de G. Escalar, si de M. Todino, avvocati,
recurente,
cealalta parte in proces fiind:
Comisia Europeana, reprezentata de V. Di Bucci si de D. Grespan, in calitate de agenti, cu domiciliul ales in Luxemburg,
parata in prima instanta,

CURTEA (Camera a doua),
compusa din domnul J. N. Cunha Rodrigues, presedinte de camera, domnii U. Lõhmus, A. Ó Caoimh, A. Arabadjiev si C. G. Fernlund (raportor), judecatori,
avocat general: domnul N. Jääskinen,
grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,
avand in vedere procedura scrisa si in urma sedintei din 8 februarie 2012,
avand in vedere decizia de judecare a cauzei fara concluzii, luata dupa ascultarea avocatului general,

pronunta prezenta Hotarare

1 Prin recursul formulat, BNP Paribas si Banco Nazionale del Lavoro SpA (BNL) (denumite in continuare „BNL”) solicita anularea Hotararii Tribunalului Uniunii Europene din 1 iulie 2010, BNP Paribas si BNL/Comisia (T 335/08, Rep., p. II 3323, denumita in continuare „hotararea atacata”), prin care s a respins actiunea acestora avand ca obiect anularea Deciziei 2008/711/CE a Comisiei din 11 martie 2008 privind ajutorul de stat C 15/07 (ex NN 20/07) pus in aplicare de Italia privind stimulentele fiscale in favoarea anumitor institutii de credit restructurate (JO L 237, p. 70, denumita in continuare „decizia in litigiu”).

Istoricul cauzei

Observatii introductive
2 Decizia in litigiu priveste regimul fiscal italian de impozitare a castigurilor de capital realizate in urma unor operatiuni de cesiune de active in schimbul unor actiuni realizate intre societati.
3 Reevaluarea activelor unei societati este o operatiune contabila cu ajutorul careia valoarea contabila a mijloacelor fixe este adusa la valoarea curenta. Diferenta de reevaluare este considerata o crestere a valorii mijloacelor fixe si poate fi amortizata.
4 Realinierea este o operatiune fiscala prin intermediul careia valoarea fiscala este ajustata la nivelul valorii contabile a activelor si prin care se recunoaste un castig de capital din punct de vedere fiscal care este apoi supus impozitarii.
5 In 1990, dreptul italian prevedea ca, in principiu, cesiunea unei ramuri de activitate sau a unor active era echivalenta din punct de vedere fiscal cu o vanzare de active si implica din punctul de vedere al impozitului pe profit plata unui impozit pe castigul de capital rezultat din diferenta dintre valoarea contabila a activelor cesionate si valoarea fiscala a acestora. Un mecanism numit de „neutralitate fiscala” sau de „dezaliniere fiscala” permite sa nu se realinieze imediat valoarea fiscala la valoarea contabila si, asadar, sa se amane plata impozitului pe castigul de capital la o data ulterioara. Aceasta plata are loc in ziua in care se efectueaza realinierea fiscala.
6 Legislatia italiana avuta in vedere in decizia in litigiu priveste impozitarea castigurilor de capital care rezulta din realinierea valorii fiscale a anumitor active la valoarea lor contabila. In acest domeniu exista o legislatie specifica aplicabila anumitor institutii de credit in urma unor cesiuni de active rezultate din restructurari in sectorul bancar si o legislatie aplicabila celorlalte societati.

Regimul de neutralitate fiscala specific anumitor institutii de credit

7 Legea nr. 218 privind dispozitii in materia restructurarii si consolidarii patrimoniului institutiilor de credit de drept public (Legge n. 218 su disposizioni in materia di ristrutturazione e integrazione patrimoniale degli istituti di credito di diritto pubblico) din 30 iulie 1990 (GURI nr. 182 din 6 august 1990, denumita in continuare „Legea 218/1990”) avea drept scop sa rationalizeze activitatile bancare in Italia si, in special, sa permita organismelor publice din sectorul bancar sa ia forma juridica de societati pe actiuni.
8 Intrucat cesiunea activelor de catre organisme bancare publice (denumite in continuare „institutiile cedente”) catre institutii de credit (denumite in continuare „societatile care beneficiaza de cesiuni”) era echivalenta pe plan fiscal cu o vanzare de active, aceasta producea un castig de capital rezultat din diferenta dintre valoarea curenta a activelor cesionate si valoarea lor fiscala. Acest castig de capital ar fi trebuit sa fie supus impozitului pe profit.
9 Pentru a facilita operatiunile de cesiuni de active bancare, articolul 7 alineatul 2 din Legea 218/1990 a prevazut un regim de neutralitate fiscala partiala in temeiul caruia castigul de capital realizat in urma unor cesiuni de active catre societati care beneficiaza de cesiuni in schimbul unor actiuni ale acestor societati conform articolului 1 din aceasta lege nu era recunoscut pe plan fiscal in ceea ce priveste 85 % din valoarea sa (si nu era, asadar, impozitat) atat timp cat acest castig de capital nu era efectiv realizat. Pentru cuantumul de 15 % ramas din castigul de capital, institutiile cedente erau impozitate imediat la cota standard a impozitului pe profit. Corelativ, cuantumul de 15 % era imputabil, in calitate de majorare a valorii fiscale a actiunilor primite in schimbul cesiunii (in contabilitatea institutiilor cedente) sau a valorii fiscale a activelor cesionate (in contabilitatea societatilor care beneficiaza de cesiuni).
10  Acest regim de neutralitate fiscala partiala avea drept rezultat o dubla dezaliniere a valorilor fiscale atat la nivelul activelor cesionate (in contabilitatea societatilor care beneficiaza de cesiuni), cat si al actiunilor primite in schimb (in contabilitatea institutiilor cedente).
11  Legea nr. 489 privind, printre altele, prelungirea termenului prevazut la articolul 7 alineatul 6 din Legea nr. 218 din 30 iulie 1990 (Legge n. 489 su proroga del termine di cui all’articolo 7, comma 6, della legge 30 luglio 1990, n. 218) din 26 noiembrie 1993 (GURI nr. 284 din 3 decembrie 1993, denumita in continuare „Legea 489/1993”) a prevazut obligatia organismelor publice din sectorul bancar al carui capital de dotare era detinut de stat de a adopta forma de societati pe actiuni, potrivit modalitatilor prevazute de Legea 218/1990.

Regimurile de neutralitate fiscala ale celorlalte societati

12  Directiva 90/434/CEE a Consiliului din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplica fuziunilor, scindarilor, cesionarii de active si schimburilor de actiuni intre societatile din diferite state membre (JO L 225, p. 1, Editie speciala, 09/vol. 1, p. 92) a fost transpusa in dreptul italian prin Decretul legislativ nr. 544 din 30 decembrie 1992 (GURI nr. 9 din 13 ianuarie 1993, denumit in continuare „Decretul legislativ 544/1992”). Obiectul acestei directive era de a pune capat prin instituirea unui regim fiscal comun denaturarilor concurentei determinate de legislatiile nationale si de a facilita operatiunile de reorganizare intre societati din state membre diferite prin evitarea impozitarii cu ocazia realizarii acestor operatiuni, protejand in acelasi timp interesele financiare ale statelor membre respective.
13  Regimul de neutralitate fiscala prevazut de Directiva 90/434 si de Decretul legislativ 544/1992 era comparabil cu cel prevazut de Legea 218/1990. Deosebirea consta in faptul ca regimul de neutralitate fiscala era total, iar dezalinierea fiscala nu era dubla, ci exista doar la nivelul cesiunilor, si anume doar in contabilitatea societatilor care beneficiaza de cesiuni. Acest regim era aplicabil la momentul efectuarii de operatiuni de cesiuni intre societatile din state membre diferite.
14  Decretul legislativ nr. 358 privind reorganizarea impozitelor pe venit aplicabile operatiunilor de cesiune si de transfer de intreprinderi, de fuziune, de divizare sau de schimb de participatiuni (decreto législativo n. 358 su riordino delle imposte sui redditi applicabili alle operazioni di cessione e conferimento di aziende, fusione, scissione et permuta di partecipazioni) din 8 octombrie 1997 (GURI nr. 249 din 24 octombrie 1997, denumit in continuare „Decretul legislativ 358/1997”) a extins regimul de neutralitate fiscala prevazut de Decretul legislativ 544/1992 la operatiunile de cesiuni intre societati italiene.
15  Articolul 4 din Decretul legislativ 358/1997 prevedea ca transferul activelor unei ramuri de activitate intre societati situate pe teritoriul italian era neutru din punct de vedere fiscal daca valoarea fiscala a activelor cesionate era atribuita actiunilor primite de societatea cedenta si daca activelor primite le era atribuita valoarea fiscala pe care acestea o aveau atunci cand se aflau in proprietatea societatii cedente. Acest regim determina, asadar, ca si regimul din Legea 218/1990, o dubla dezaliniere fiscala.
16  Articolul 3 din Decretul legislativ 358/1997 propunea o solutie alternativa. La momentul efectuarii operatiunii de cesionare, era posibil sa se plateasca un impozit substitutiv de 19 % din valoarea castigului de capital realizat. In acest caz, nu exista o dezaliniere fiscala.

Regimurile de realiniere fiscala

17  Decretul legislativ nr. 41 privind masuri de urgenta pentru redresarea finantelor publice si pentru incadrarea in munca in regiunile defavorizate (decreto législativo n. 41 su misure urgenti per il risanamento della finanza pubblica e per l’occupazione nelle aree depresse) din 23 februarie 1995 (GURI nr. 45 din 23 februarie 1995) a recunoscut societatilor care beneficiaza de cesiuni efectuate in temeiul articolului 7 alineatul 2 din Legea 218/1990 posibilitatea de a realinia valoarea fiscala a activelor cesionate si pe cea a actiunilor primite de institutiile cedente la valorile contabile superioare ale acestor active sau ale acestor actiuni.
18  Aceasta realiniere determina sfarsitul suspendarii platii impozitului si era, in consecinta, conditionata, in privinta societatilor care beneficiaza de cesiuni, de plata unui impozit de 14 % din castigul de capital in ceea ce priveste realinierea valorii fiscale a activelor primite in cadrul cesiunii sau de 18 %, daca realinierea se aplica si valorii fiscale a actiunilor primite de institutiile cedente. Aceasta posibilitate de realiniere nu putea fi aplicata decat activelor cesionate in temeiul Legii 218/1990, fara a se putea extinde la alte active.
19  Legea nr. 342 privind masuri in materie fiscala (legge n. 342 su misure in materia fiscale) din 21 noiembrie 2000 (supliment ordinar la GURI nr. 276 din 25 noiembrie 2000, denumita in continuare „Legea 342/2000”) a instituit pentru societatile care intra sub incidenta Legii 218/1990 si pentru celelalte societati un regim de reevaluare contabila a activelor si un regim de realiniere fiscala la valorile contabile.
20  Mai precis, articolul 10 din Legea 342/2000 avea ca obiect reevaluarea anumitor active ale intreprinderilor. Aceasta dispozitie permitea intreprinderilor sa „reevalueze bunurile materiale si nemateriale, cu exceptia celor a caror producere sau schimb face obiectul activitatii intreprinderii, precum si participatiile in societati controlate sau in societati aflate in legatura cu acestea potrivit articolului 2359 din Codul civil, daca aceste participatii constituie imobilizari, astfel cum apar in bilantul exercitiului incheiat cel mai tarziu la 31 decembrie 1999”. Acest regim de reevaluare impunea plata unui impozit substitutiv, pentru valorile mai mari inscrise in bilant in urma reevaluarii, de 19 % pentru activele amortizabile si de 15 % pentru activele neamortizabile (articolul 12 din aceasta lege).
21  Pe de alta parte, articolul 14 din legea mentionata prevedea, in ceea ce priveste activele indicate la articolul 10, un regim de realiniere fiscala a valorilor fiscale la valorile contabile mai mari inscrise in bilant. Articolul 14 prevedea astfel ca „[d]ispozitiile articolului 12 [puteau] fi aplicate pentru recunoasterea, in vederea stabilirii impozitului pe venitul persoanelor fizice, a impozitului pe venitul persoanelor juridice si a impozitului regional pe activitatile de productie, a valorilor mai mari, inscrise in bilantul prevazut la articolul 10 […], ale activelor mentionate la acest articol 10”.
22  Articolele 17 si 18 din Legea 342/2000 reglementau regimul de realiniere a valorilor fiscale la valorile contabile inscrise in bilantul societatilor vizate de reorganizarile efectuate in temeiul Legii 218/1990 sau al articolului 4 din Decretul legislativ 358/1997.
23  Articolul 17 mentionat prevedea ca societatile care beneficiaza de cesiuni realizate in temeiul Legii 218/1990 puteau aplica un impozit substitutiv de 19 % asupra diferentei dintre valoarea bunurilor primite in urma cesiunilor si valoarea care le este recunoscuta din punct de vedere fiscal. Valoarea bunurilor retinuta era cea care rezulta din bilantul exercitiului incheiat inainte de data intrarii in vigoare a Legii 342/2000, si anume 31 decembrie 1999. Diferenta supusa impozitului substitutiv era considerata un cost recunoscut din punct de vedere fiscal al actiunilor primite de institutiile cedente.
24  Prin plata acestui impozit, societatile care detineau activele bancare si cele care posedau actiunile societatilor mentionate puteau realinia valorile fiscale ale activelor si respectiv ale actiunilor in discutie. De asemenea, se prevedea ca societatile care beneficiaza de cesiuni puteau aplica un impozit substitutiv de 15 % in cazul in care decideau sa nu realinieze decat valoarea fiscala a acestor active, fara a realinia valoarea actiunilor (realiniere simpla). In acest din urma caz, diferenta supusa impozitului nu era recunoscuta din punct de vedere fiscal in privinta institutiilor cedente si doar societatile care beneficiaza de cesiuni profitau de sistemul de realiniere.
25  Articolul 19 din Legea 342/2000 prevedea ca regimul articolului 17 din aceasta lege se aplica societatilor care beneficiaza de cesiunile prevazute la articolul 4 alineatul 1 din Decretul legislativ 358/1997.
26  Articolul 18 din aceeasi lege prevedea ca, in cadrul operatiunilor realizate in temeiul Legii 218/1990, institutiile cedente puteau aplica un impozit substitutiv de 19 % asupra diferentei dintre valoarea actiunilor primite si valoarea recunoscuta acestora din punct de vedere fiscal. Valoarea actiunilor retinuta era cea care rezulta din bilantul exercitiului incheiat la 31 decembrie 1999. Aceasta diferenta era considerata un cost recunoscut din punct de vedere fiscal al actiunilor primite. Aceasta diferenta nu era considerata un cost recunoscut din punct de vedere fiscal pentru societatile care beneficiaza de cesiuni.
27  Articolul 3 alineatul 1 din Legea nr. 448 privind dispozitii referitoare la stabilirea bugetului anual si multianual al statului (Legea finantelor pentru anul 2002) [legge n. 448 su disposizioni per la formazione del bilancio annuale e pluriennale dello Stato (legge finanziaria 2002)] din 28 decembrie 2001 (supliment ordinar la GURI nr. 301 din 29 decembrie 2001, denumita in continuare „Legea 448/2001”) a extins regimurile de reevaluare si de realiniere prevazute la articolele 10 si 14 din Legea 342/2000 la bunurile rezultate din bilantul exercitiului incheiat inainte de 31 decembrie 2000, in schimbul platii impozitului substitutiv de 19 % pentru activele amortizabile si de 15 % pentru activele neamortizabile.
28  Articolul 3 alineatul 11 din Legea 448/2001 a prelungit aplicarea regimului de reevaluare prevazut la articolele 17-19 din Legea 342/2000 la bunurile rezultate din bilantul exercitiului in curs la 31 decembrie 2001. Cota impozitului substitutiv a fost stabilita la 12 % in cazul realinierii duble si la 9 % in cazul realinierii simple.
29  Sistemul italian de impozit pe profit a fost supus unei reforme in anul 2003 prin Decretul legislativ nr. 344 privind reforma impozitului pe venitul societatilor, in temeiul articolului 4 din Legea nr. 80 din 7 aprilie 2003 (decreto législativo n. 344 su riforma dell’imposizione sul reddito delle societa, a norma dell’articolo 4 della legge 7 aprilie 2003, n. 80) din 12 decembrie 2003 (supliment ordinar la GURI nr. 291 din 16 decembrie 2003, denumit in continuare „Decretul legislativ 344/2003”).
30  Legea nr. 350 privind dispozitii referitoare la stabilirea bugetului anual si multianual al statului (Legea finantelor pentru anul 2004) [legge n. 350 su disposizioni per la formazione del bilancio annuale e pluriennale dello Stato (legge finanziaria 2004)] din 24 decembrie 2003 (supliment ordinar la GURI nr. 299 din 27 decembrie 2003, denumita in continuare „Legea 350/2003”) a prelungit din nou aplicabilitatea regimurilor de reevaluare si de realiniere prevazute de Legea 342/2000.
31  Articolul 2 alineatul 25 din Legea 350/2003 a modificat articolul 10 din Legea 342/2000, astfel incat sa permita intreprinderilor sa recurga la mecanismele de reevaluare voluntara pentru activele care figureaza in bilantul exercitiului incheiat cel tarziu la 31 decembrie 2002. Aceasta dispozitie a permis de asemenea societatilor sa se prevaleze de regimul de realiniere prevazut la articolul 14 din Legea 342/2000 pentru activele care figureaza in bilantul exercitiului incheiat cel tarziu la 31 decembrie 2002. Impozitul substitutiv a ramas stabilit la cota de 19 % pentru activele amortizabile si la cota de 15 % pentru activele neamortizabile.
32  Articolul 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 preciza ca dispozitiile prevazute in special la articolele 17 si 18 din Legea 342/2000 puteau fi aplicate bunurilor rezultate din bilantul exercitiului in curs la 31 decembrie 2003. Cota impozitului substitutiv era stabilita la 12 % in cazul realinierii duble si la 9 % in cazul realinierii simple.
33  In schimb, aceasta lege nu a prelungit aplicarea articolului 19 din Legea 342/2000, si anume realinierea fiscala pentru cesiunile de active ale societatilor efectuate in temeiul articolului 4 din Decretul legislativ 358/1997.

Procedura administrativa si decizia in litigiu

34  Intrucat Legea 350/2003 nu a fost notificata Comisiei Europene in vederea verificarii ajutoarelor de stat in sensul articolului 88 alineatul (3) CE, aceasta a decis sa initieze o investigare preliminara a regimului in discutie.
35  Avand in vedere raspunsul autoritatilor italiene, Comisia, prin scrisoarea din 30 mai 2007, i a comunicat Republicii Italiene decizia sa de initiere a procedurii prevazute la articolul 88 alineatul (2) CE si a invitat partile interesate sa isi prezinte observatiile.
36  In urma luarii la cunostinta a observatiilor prezentate, Comisia a adoptat decizia in litigiu.
37  Dupa ce a prezentat normele care reglementeaza impozitarea castigurilor de capital in sistemul fiscal italian, Comisia, referitor la stabilirea existentei unui avantaj selectiv, a apreciat, mai intai, in considerentul (86) al deciziei in litigiu ca regimul de dezaliniere fiscala instituit pentru societatile bancare prin articolul 7 alineatul 2 din Legea 218/1990 si prin articolul 4 din Decretul legislativ 358/1997 pentru celelalte intreprinderi nu constituia un ajutor de stat „deoarece valorile fiscale ale activelor schimbate au ramas neschimbate si, prin urmare, castigurile de capital fiscale nu s au materializat, astfel incat nu a fost acordat niciun avantaj. […] Prin urmare, Comisia conchide ca amanarea impozitului legat de neutralitatea fiscala aplicata ar fi justificata de logica intrinseca a sistemului fiscal si ca aceasta nu ar constitui un ajutor de stat”.
38  In continuare, Comisia a concluzionat in sensul ca regimurile de realiniere fiscala instituite de Legile 342/2000 si 448/2001 reprezentau masuri fiscale generale justificate de logica sistemului fiscal si nu constituiau, asadar, ajutoare de stat. Astfel, impozitul substitutiv nu ar oferi societatilor in cauza niciun avantaj la nivel de concurenta, deoarece era aplicat in aceleasi conditii tuturor societatilor, indiferent daca acestea sunt bancare sau nebancare.
39  In schimb, Comisia a considerat ca regimul de realiniere fiscala care rezulta din articolul 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 nu constituia o masura generala, deoarece se aplica exclusiv castigurilor de capital realizate de unele institutii de credit ca urmare a simplelor reorganizari operate in temeiul Legii 218/1990. Celelalte institutii de credit si celelalte societati vizate de operatiunile efectuate in temeiul Decretului legislativ 358/1997 nu ar fi putut beneficia de acelasi regim de realiniere fiscala.
40  In opinia Comisiei, regimul prevazut la articolul 2 alineatul 25 din Legea 350/2003 „nu constituie un regim de realiniere fiscala de valori nealiniate in urma unor reorganizari neutre fiscal, ci un regim de reevaluare fiscala care a permis realizarea castigurilor de capital latente derivate din egalarea cu valoarea curenta a valorii fiscale a activelor detinute de societatile beneficiare”. Regimurile prevazute la articolul 2 alineatul 25 si la articolul 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 nu ar fi echivalente, tinand cont de diferenta dintre cotele legale ale impozitului substitutiv prevazut de aceste doua regimuri.
41  In plus, Comisia a considerat ca in masura in care regimul de neutralitate fiscala prevazut de Legea 218/1990 si cel prevazut de Legea 358/1997 sunt echivalente, legiuitorul italian ar fi trebuit sa aplice acelasi regim de realiniere fiscala in anul 2003.
42  In opinia Comisiei, avantajul fiscal prevazut la articolul 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 nu poate fi calificat drept avantaj „de minimis”.
43  Cu privire la justificarea privind natura regimului fiscal, Comisia a considerat ca regimul aplicabil sectorului bancar „nu reprezinta o echivalare a sistemului general cu caracteristicile distincte ale sectorului bancar, ci mai degraba un avantaj selectiv care vizeaza imbunatatirea competitivitatii unor societati”.
44  Din aceasta, Comisia a concluzionat ca regimul acordat anumitor institutii de credit era un avantaj specific si nu era justificat de natura sistemului fiscal.
45  Avand in vedere toate aceste consideratii, Comisia a decis ca regimul fiscal derogatoriu avut in vedere la articolul 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 (denumit in continuare „regimul fiscal in litigiu”) si pus in aplicare de Republica Italiana constituie ajutor de stat si este incompatibil cu piata comuna.

Procedura in fata Tribunalului si hotararea atacata

46  Prin cererea introductiva depusa la grefa Tribunalului la 14 august 2008, reclamantele au introdus o actiune in vederea anularii deciziei in litigiu.
47  Reclamantele au invocat doua motive de anulare intemeiate, pe de o parte, pe incalcarea articolului 87 alineatul (1) CE, prin faptul ca Comisia ar fi constatat in mod gresit existenta unui ajutor de stat, intrucat este vorba despre o schema care nu produce avantaje in sensul acestei dispozitii, si, pe de alta parte, pe incalcarea obligatiei de motivare care decurge dintr o eroare de fapt.
48  Mai intai, Tribunalul a raspuns la al doilea motiv si a considerat ca decizia in litigiu a fost corect motivata. Cu privire la primul motiv, Tribunalul a apreciat ca, retinand impozitul standard drept cadru de referinta pentru determinarea existentei avantajului economic, Comisia nu a savarsit nicio eroare. In continuare, Tribunalul a statuat ca, in mod intemeiat, Comisia a decis sa compare regimul fiscal in litigiu cu regimul impozitului standard. In sfarsit, Tribunalul a respins argumentul reclamantelor potrivit caruia avantajul acordat anumitor societati era justificat de natura si de structura sistemului fiscal.

Procedura in fata Curtii si concluziile partilor

49  Prin recursul formulat, recurentele solicita Curtii:
– anularea in totalitate a hotararii atacate si, in consecinta,
– admiterea pretentiilor formulate in cererea introductiva prezentata in prima instanta, avand ca obiect anularea in totalitate a deciziei in litigiu,
sau
– cu titlu subsidiar, retrimiterea cauzei la Tribunal in vederea unei noi examinari avand in vedere hotararea Curtii.
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecata.
50  Comisia solicita Curtii:
– respingerea recursului in intregime pentru motivul ca este in parte inadmisibil sau inoperant si in totalitate nefondat;
– obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecata aferente celor doua proceduri.

Cu privire la recurs

Observatii prealabile ale Comisiei

51  Comisia, fara a declara un recurs incident, a amintit in memoriul in raspuns ca a sustinut in fata Tribunalului inadmisibilitatea actiunii formulate de BNL, intrucat aceasta nu beneficiase de ajutoarele acordate. Tribunalul a considerat ca nu se impunea examinarea calitatii procesuale active a BNL, intrucat actiunea formulata de BNP Paribas era admisibila. La sedinta, Comisia nu a solicitat Curtii sa revina asupra acestui aspect.

Cu privire la al treilea motiv de recurs

Argumentele partilor

52  Prin intermediul celui de al treilea motiv, care trebuie examinat mai intai, recurentele imputa Tribunalului ca a elaborat o motivare ex novo prin faptul ca nu a identificat niciun temei in decizia in litigiu in ceea ce priveste stabilirea cadrului de referinta necesar pentru aprecierea caracterului selectiv al regimului fiscal in litigiu.
53  In primul rand, acestea imputa Tribunalului ca a analizat caracteristicile regimului de realiniere general, ca l a comparat cu regimul fiscal in litigiu si ca a decis ca cele doua regimuri aveau o finalitate diferita. In plus fata de faptul ca in decizia in litigiu Comisia nu ar fi efectuat aceasta examinare, Tribunalul ar fi savarsit o eroare, intrucat nu a recunoscut ca regimul de realiniere general permitea si realinierea castigurilor de capital realizate in urma unor cesiuni de active efectuate in temeiul Legii 218/1990.
54  Tribunalul ar fi denaturat faptele, intrucat nu ar fi luat in considerare argumentele recurentelor referitoare la o circulara a Ministerului de Finante italian si in mod gresit ar fi declarat inadmisibila o proba pe care acestea ar fi prezentat o in etapa replicii.
55  Comisia considera, in principal, ca acest motiv este inoperant si nefondat. Punctele din motivare criticate de recurente ar fi neesentiale, intrucat la punctul 173 din hotararea atacata Tribunalul a precizat in mod clar ca regimul de realiniere general nu era cadrul de referinta. Punctul 185 din hotararea atacata se refera la regimul fiscal in litigiu si precizeaza ca existenta altor regimuri derogatorii nu afecteaza caracterul derogatoriu al acestui regim.
56  Cu titlu subsidiar, Comisia afirma ca regimul de realiniere general si regimul fiscal in litigiu nu erau identice. Pe de alta parte, faptul ca anumite institutii bancare care beneficiaza de cesiuni in temeiul regimului Legii 218/1990 aveau posibilitatea sa realinieze anumite active in temeiul regimului de realiniere general si utilizasera aceasta posibilitate nu ar schimba cu nimic faptul ca regimul fiscal in litigiu le era exclusiv aplicabil si era mai favorabil. In sfarsit, decizia in litigiu ar fi limitat recuperarea ajutorului la diferenta dintre impozitul substitutiv aplicabil institutiilor bancare si cel platit pentru operatiuni efectuate in temeiul regimului de realiniere general.

Aprecierea Curtii

57  Din hotararea atacata si din inscrisurile depuse la dosar rezulta ca recurentele au invocat in fata Tribunalului ca, spre deosebire de ceea ce indicase Comisia in considerentul (97) al deciziei in litigiu, regimul de impozitare standard a profiturilor intreprinderilor nu putea servi drept criteriu de comparatie valabil si, asadar, drept cadru de referinta in ceea ce priveste aprecierea caracterului selectiv al regimului fiscal mentionat.
58  In continuare, recurentele au afirmat ca presupunand ca acest regim ar fi putut servi drept cadru de referinta, regimul fiscal in litigiu nu le ar fi oferit niciun avantaj economic.
59  In sfarsit, recurentele au sustinut ca nici regimul de realiniere general nu putea servi drept cadru de referinta, intrucat caracteristicile sale erau total diferite de cele ale regimului fiscal in litigiu. Chiar presupunand ca aceasta ar fi fost situatia, regimul fiscal in litigiu nu ar fi oferit niciun avantaj economic in raport cu regimul de realiniere general.
60  Rezulta din aceste elemente ca, potrivit recurentelor, nici regimul de impozitare standard a profiturilor, nici regimul de realiniere general nu puteau servi drept cadru de referinta si ca, presupunand ca aceasta ar fi fost situatia, regimul fiscal in litigiu nu ar fi oferit niciun avantaj economic in raport cu unul sau cu altul dintre aceste regimuri.
61  Pentru a raspunde la aceasta argumentatie, Tribunalul, la punctul 161 din hotararea atacata, a amintit, mai intai, in mod corect jurisprudenta Curtii privind stabilirea cadrului de referinta pentru examinarea caracterului selectiv al unei masuri dupa cum urmeaza:
„161  Curtea a indicat ca determinarea cadrului de referinta pentru examinarea caracterului selectiv al unei masuri dobandeste o importanta sporita in materia masurilor fiscale, deoarece existenta insasi a unui avantaj nu poate fi stabilita decat prin raportare la o impozitare «normala» (Hotararea [din 6 septembrie 2006,] Portugalia/Comisia [C 88/03, Rec., p. I 7115], punctul 56), si anume impozitarea aplicabila in mod normal intreprinderilor care, avand in vedere obiectivul urmarit de regimul respectiv, se afla intr o situatie de fapt si de drept comparabila cu cea a intreprinderilor care beneficiaza de acest regim (Hotararea [din 8 noiembrie 2001,] Adria Wien Pipeline si Wietersdorfer & Peggauer Zementwerke [C 143/99, Rec., p. I 8365], punctul 41).”
62  In continuare, la punctele 165-167 din hotararea atacata, Tribunalul a evidentiat urmatoarele elemente:
„165  Mai intai, trebuie sa se examineze criticile reclamantelor referitoare la alegerea de catre Comisie a impozitului standard pe profit drept cadru de referinta si la constatarea efectuata de aceasta institutie, in cadrul astfel definit, a existentei unui avantaj economic selectiv.
166  In speta, Comisia a constatat ca, desi regimul de neutralitate fiscala din Legea 218/1990 echivala, in ceea ce priveste castigurile de capital realizate, dar nerecunoscute, cu regimul de neutralitate fiscala de la articolul 4 din Decretul 358/1997 [a doua teza a considerentului (99) al deciziei in litigiu], constatare care impunea ca orice regim de realiniere instaurat eventual de legiuitor sa fie aplicat fara deosebire, in aceleasi conditii, castigurilor de capital realizate in cadrul unuia sau altuia din aceste doua regimuri [considerentul (88) al deciziei in litigiu], Republica Italiana rezervase numai intreprinderilor reorganizate in temeiul Legii 218/1990 dreptul de a beneficia de regimul de realiniere de la articolul 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 [considerentul (90) al deciziei in litigiu].
167  In temeiul acestor consideratii, Comisia a concluzionat ca Republica Italiana conferise un avantaj selectiv acestor intreprinderi, egal cu diferenta dintre impozitul achitat efectiv potrivit articolului 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 si impozitul standard care ar fi fost platit daca aceasta realiniere ar fi avut loc in lipsa acestui regim preferential [considerentul (91) al deciziei in litigiu].”
63  Ulterior, la punctele 169-172, precum si la punctul 186 din hotararea atacata, Tribunalul a raspuns la criticile formulate de reclamante in ceea ce priveste alegerea de catre Comisie a regimului de impozitare standard a profiturilor drept cadru de referinta si a respins criticile respective astfel:
„169  Cu toate acestea, trebuie sa se arate ca nu revine Comisiei obligatia, la examinarea unui regim in raport cu dispozitiile in materie de ajutoare de stat, sa imagineze alegerile subiective pe care le ar fi putut efectua beneficiarii regimului in lipsa acestuia, ci sa examineze regimul respectiv pentru a determina daca presupune in mod obiectiv un avantaj economic in raport cu impozitarea de la care deroga si care ar fi in mod normal aplicabila in lipsa acestuia (a se vedea in acest sens Hotararea Curtii din 15 decembrie 2005, Unicredito Italiano, C 148/04, Rec., p. I 11137, punctul 118). Consideratia potrivit careia, in lipsa regimului de realiniere in litigiu, intreprinderile vizate nu si ar fi cedat activele este, in contextul unei asemenea aprecieri obiective, lipsita de relevanta.
170  Reclamantele sustin de asemenea […] ca ar fi nepotrivit cadrul de referinta al impozitului standard intrucat aplicarea acestui impozit standard in cazul unei cesiuni, desi este adevarat ca ar elimina dezalinierea la nivelul activelor pentru institutia care beneficiaza de cesiuni in temeiul Legii 218/1990, ar fi, in schimb, lipsita de efect asupra dezalinierii la nivelul actiunilor primite de institutia cedenta.
171  In ceea ce priveste aceasta referire efectuata de reclamante la situatia institutiilor cedente in temeiul Legii 218/1990, trebuie sa se arate ca decizia [in litigiu] nu priveste in niciun mod aceste institutii, ci numai bancile care beneficiaza de cesiuni in temeiul acestei legi. Numai in privinta acestor banci examineaza si constata decizia [in litigiu] existenta unui avantaj.
172  Rezulta de aici ca referirile repetate ale reclamantelor, in cadrul prezentei actiuni […], la situatia institutiilor cedente in temeiul Legii 218/1990 si, in special, la faptul ca reforma fiscala din 2003 nu ar fi eliminat, in ceea ce le priveste, riscul unei duble impozitari a castigurilor de capital suspendate distribuite ca dividende sunt lipsite de relevanta.
[…]
186  Din consideratiile de mai sus, si contrar celor sustinute de reclamante, rezulta ca, retinand, drept cadru de referinta pentru determinarea existentei unui avantaj economic, cadrul de referinta al impozitului standard, Comisia nu a savarsit nicio eroare.”
64  In sfarsit, Tribunalul a raspuns la criticile formulate de reclamante referitoare la faptul ca regimul de realiniere general nu putea servi drept cadru de referinta, aratand in acelasi timp, la punctul 173 din hotararea atacata, ca regimul prevazut la articolul 2 alineatul 25 din Legea 350/2003 nu a fost ales de Comisie drept cadru de referinta, pronuntandu se astfel:
„173  In ceea ce priveste argumentul reclamantelor potrivit caruia regimul de realiniere de la articolul 2 alineatul 25 din Legea 350/2003 nu ar fi, ca, de altfel, nici impozitul standard, un cadru de referinta valabil […], argument aflat in cele din urma in contradictie cu cel avansat la punctul 174 de mai jos, este suficient sa se arate ca, in decizia [in litigiu], Comisia nu a retinut regimul de la articolul 2 alineatul 25 din Legea 350/2003 drept cadru de referinta.”
65  In continuare, la punctele 182 si 183 din hotararea atacata, Tribunalul a raspuns la argumentele formulate de reclamante privind comparatia dintre regimul fiscal in litigiu si celelalte regimuri de realiniere dupa cum urmeaza:
„182  Tinand seama de aceasta diferenta de obiect intre cele doua regimuri de realiniere, nu era necesar sa se compare realinierea de la articolul 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 cu realinierea de la articolul 2 alineatul 25 din Legea 350/2003.
183  Singura masura cu care ar fi putut fi comparata realinierea de la articolul 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 era masura de realiniere ce reiese de la articolul 19 din Legea 342/2000 si prin care legiuitorul extinsese la intreprinderi supuse reorganizarilor in temeiul articolului 4 din Decretul legislativ 358/1997 dreptul de a beneficia de realinierea de la articolul 17 din Legea 342/2000.”
66  Rezulta din aceste consideratii ca, spre deosebire de ceea ce se afirma in cuprinsul motivului, Tribunalul nu a elaborat o motivare fara legatura cu decizia in litigiu, intrucat la punctele 165, 173 si 186 din hotararea atacata a aratat ca cadrul de referinta ales de Comisie era regimul de impozitare standard a profiturilor si ca doar pentru a raspunde la argumentele reclamantelor acesta a comparat regimul fiscal in litigiu cu regimul de realiniere general. Cu privire la acest aspect, recurentele afirma, la punctul 15 din memoriul in replica prezentat Curtii, ca aceasta argumentatie nu avea caracter subsidiar. Rezulta de aici ca Tribunalul trebuia sa formuleze un raspuns la aceasta.
67  De altfel, trebuie aratat ca, la punctul 182 din hotararea atacata, Tribunalul a decis ca nu era necesar sa se compare regimul fiscal in litigiu cu regimul de realiniere general, si anume exact ceea ce sustinusera recurentele la punctele 98-100 din cererea introductiva formulata de acestea si astfel cum amintesc la punctul 77 din cererea de recurs. In consecinta, rezulta ca recurentelor li s a dat satisfactie si ca acestea nu au interes sa conteste hotararea atacata cu privire la acest aspect.
68  In ceea ce priveste criticile referitoare la denaturarea situatiei de fapt de catre Tribunal cu privire la o circulara a Ministerului de Finante italian si la faptul ca in mod incorect Tribunalul ar fi declarat inadmisibila o proba prezentata de reclamante in etapa replicii, trebuie aratat ca motivarea contestata a fost elaborata de Tribunal drept raspuns la argumentatia reclamantelor prin care acestea au sustinut ca regimul fiscal in litigiu nu le adusese vreun avantaj economic in raport cu regimul general de realiniere. Or, rezulta din cuprinsul punctului 101 din cererea introductiva prezentata la Tribunal ca aceasta argumentatie nu a fost invocata decat cu titlu subsidiar, in ipoteza in care Tribunalul ar fi considerat ca regimul fiscal in litigiu era comparabil cu regimul de realiniere general, ceea ce nu s a intamplat, astfel cum s a mentionat la punctul 66 din prezenta hotarare.
69  Rezulta din ansamblul acestor consideratii ca al treilea motiv de recurs trebuie declarat in parte inadmisibil si in parte nefondat.

Cu privire la al patrulea motiv de recurs

Argumentele partilor

70  Recurentele imputa Tribunalului ca a afirmat, la punctul 193 din hotararea atacata, ca era de importanta redusa faptul ca regimul cesiunilor de active efectuate in temeiul Legii 218/1990 a devenit obligatoriu incepand de la intrarea in vigoare a Legii 489/1993, intrucat acest regim fusese facultativ in primii trei ani ai aplicarii sale.
71  Recurentele considera ca acest rationament este eronat. Astfel, insasi natura obligatorie a regimului cesiunilor de active efectuate in temeiul Legii 218/1990 ar fi incitat legiuitorul fiscal italian sa instituie un regim de realiniere fiscala cu plata unui impozit substitutiv.
72  Comisia concluzioneaza in sensul inadmisibilitatii acestui motiv, intrucat prin acesta i s ar solicita Curtii sa examineze situatia de fapt. Cu titlu subsidiar, motivul nu ar fi fondat. Recurentele s ar intemeia pe ipoteze neverificate.

Aprecierea Curtii

73  La Tribunal, reclamantele au sustinut ca presupunand chiar ca regimul fiscal in litigiu le a oferit un avantaj economic, acest avantaj nu era selectiv. In sustinerea acestei afirmatii, reclamantele au precizat ca societatile beneficiare ale regimului fiscal in litigiu, si anume societatile care beneficiaza de cesiuni de active in temeiul Legii 218/1990, se aflau intr o situatie juridica diferita de cea a celorlalte societati care beneficiaza de cesiuni de active. Aceasta diferenta ar fi rezultat din faptul, in special, ca restructurarile in domeniul bancar ar fi fost realizate nu spontan, ci pe baza unei recomandari si ulterior, dupa intrarea in vigoare a Legii 489/1993, in temeiul unei obligatii.
74  Pentru a respinge aceasta argumentatie privind existenta unei diferente intre cele doua categorii de societati care beneficiaza de cesiuni de active, Tribunalul, la punctul 193 din hotararea atacata, a efectuat urmatoarea constatare:
„193  Astfel, in ceea ce priveste caracterul obligatoriu al regimului din Legea 218/1990 si, prin urmare, obligatia institutiilor publice de credit de a ceda activele unor societati pe actiuni […], este suficient sa se constate ca aceasta obligatie nu a aparut decat in 1993 […]. Or, chiar inainte de instituirea acestei obligatii, Legea 218/1990 acorda deja neutralitate fiscala cesiunilor de active efectuate in cadrul sau de institutiile publice de credit.”
75  Rezulta, asadar, ca Tribunalul s a limitat sa constate ca operatiunile de cesiuni de active bancare efectuate catre societati pe actiuni in regimul de neutralitate fiscala au putut fi realizate in mod voluntar si facultativ inca de la intrarea in vigoare a Legii 218/1990. In lumina acestor constatari, Tribunalul a putut sa decida ca argumentul reclamantelor potrivit caruia justificarea diferentei care exista intre cele doua categorii de societati care beneficiaza de cesiuni de active rezulta din caracterul obligatoriu al operatiunilor de cesiuni de active in sectorul bancar nu era pertinent.
76  In consecinta, al patrulea motiv de recurs nu este fondat.

Cu privire la al cincilea motiv de recurs

Argumentele partilor

77  Recurentele imputa Tribunalului ca a considerat, la punctul 191 din hotararea atacata, ca natura selectiva a regimului fiscal in litigiu era dovedita de faptul ca legiuitorul italian instituise, la momentul elaborarii Legii 342/2000, un regim de realiniere fiscala uniform pentru recunoasterea castigurilor de capital suspendate care rezultau din reorganizari efectuate sub incidenta unuia sau al celuilalt dintre regimurile de neutralitate fiscala.
78  Or, potrivit recurentelor, reiese din jurisprudenta Curtii ca natura selectiva a unei masuri fiscale trebuie sa fie apreciata tinand cont pur si simplu de efectele pe care aceasta le poate cauza din punct de vedere fiscal si ca situatia juridica anterioara a beneficiarului prezumat al masurii are o importanta redusa. Tribunalul nu ar fi trebuit sa se intemeieze pe situatia anterioara anului 2003.
79  Comisia concluzioneaza, in principal, in sensul inadmisibilitatii motivului, intrucat Curtii i se solicita sa aprecieze dreptul national, ceea ce reprezinta un aspect de fapt. Cu privire la fond, Comisia arata ca, desi, in vederea aplicarii articolului 107 TFUE, faptul ca situatia beneficiarului unei masuri s a ameliorat sau s a agravat in raport cu situatia juridica anterioara masurii respective are o importanta redusa, aceasta nu inseamna ca Tribunalul nu trebuia sa tina cont de faptul ca anumite situatii au fost tratate in mod identic in trecut.

Aprecierea Curtii

80  Astfel cum s a precizat la punctul 73 din prezenta hotarare, recurentele urmareau sa demonstreze ca societatile care beneficiaza de cesiuni de active in temeiul Legii 218/1990 se aflau intr o situatie juridica diferita de cea a celorlalte societati care beneficiaza de cesiuni de active.
81  Contrar consideratiilor formulate in cuprinsul motivului, Tribunalul, la punctul 191 din hotararea atacata, nu a concluzionat in sensul existentei caracterului selectiv al regimului fiscal in litigiu, ci s a limitat sa constate uniformitatea regimurilor de realiniere fiscala aplicabile acestor doua categorii de societati in temeiul Legii 342/2000. In plus, Tribunalul s a intemeiat pe alte motive pentru a decide ca cele doua categorii de societati nu se aflau in situatii diferite.
82  Rezulta din aceasta ca al cincilea motiv de recurs nu este fondat.

Cu privire la primele doua motive de recurs

Argumentele partilor

83  Prin intermediul primului motiv, recurentele imputa Tribunalului ca a admis, fara a fi critic si fara a verifica daca era fondata, pozitia Comisiei potrivit careia institutiile cedente nu intrau sub incidenta domeniului de aplicare al deciziei in litigiu. Recurentele arata ca sustinusera la Tribunal ca regimul fiscal in litigiu se integra in logica sistemului fiscal italian si ca societatile care beneficiaza de cesiuni in temeiul Legii 218/1990 se aflau intr o situatie specifica si diferita de cea a societatilor care beneficiaza de cesiuni in temeiul articolului 4 din Decretul legislativ 358/1997.
84  Recurentele afirma ca subliniasera lipsa inegalitatii de tratament dintre societatile din cele doua categorii. Astfel, regimul de dezaliniere fiscala prevazut la articolul 4 din Decretul legislativ 358/1997 nu ar fi putut avea drept rezultat dubla impozitare dupa adoptarea Decretului legislativ 344/2003, ceea ce nu ar fi fost cazul in ceea ce priveste regimul castigurilor de capital rezultate in urma unor operatiuni de cesiuni de active in temeiul Legii 218/1990.
85  Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentele arata ca sustinusera in fata Tribunalului ca aplicarea regimului fiscal in litigiu doar in privinta societatilor si a institutiilor care au efectuat cesiuni de active in temeiul regimului de neutralitate fiscala prevazut de Legea 218/1990 era justificata de natura regimului fiscal italian. Astfel, la momentul adoptarii Legii 350/2003, aceste societati si institutii ar fi fost singurele care erau expuse unui risc de dubla impozitare a castigurilor de capital aferente acestor cesiuni, iar regimul fiscal in litigiu ar fi vizat tocmai sa neutralizeze acest risc.
86  Tribunalul ar fi respins aceste argumente in temeiul simplei consideratii ca decizia in litigiu avea in vedere doar societatile care beneficiaza de cesiuni de active realizate in temeiul Legii 218/1990, iar nu institutiile cedente. Astfel, Tribunalul nu ar fi examinat suficient daca regimul fiscal in litigiu era justificat de natura si de structura generala a sistemului fiscal italian sau daca acesta rezulta direct din principiile fondatoare sau directoare ale sistemului fiscal respectiv. In consecinta, motivarea hotararii atacate ar fi insuficienta. Pe de alta parte, caracterul selectiv al unei masuri de stat ar trebui sa fie apreciat in raport cu obiectivul pe care aceasta il urmareste.
87  In opinia recurentelor, regimurile de realiniere fiscala care prevedeau plata unui impozit substitutiv nu aveau drept unica finalitate aceasta realiniere, ci urmareau de asemenea sa garanteze impozitarea doar o singura data a castigurilor de capital. In consecinta, regimurile de realiniere nu ar fi fost justificate decat daca societatile si institutiile care au efectuat cesiuni de active erau expuse unui risc de dubla impozitare.
88  Acest risc de dubla impozitare ar fi disparut in privinta societatilor care au efectuat cesiuni de active in temeiul Decretului legislativ 358/1997, la momentul introducerii regimului de „participatie exceptare” prin reforma fiscala intrata in vigoare prin Decretul legislativ 344/2003. Ca urmare a regimului de „participatie exceptare”, regimul de neutralitate fiscala instituit prin Decretul legislativ 358/1997 nu ar mai fi determinat un risc de dubla impozitare, ci o simpla impozitare doar a societatii beneficiare a cesiunii. Dimpotriva, acest risc ar fi persistat pentru societatile si pentru institutiile care au efectuat cesiuni de active in temeiul Legii 218/1990. Este motivul pentru care regimul de realiniere fiscala ar fi fost prelungit pentru aceste societati si institutii.
89  Contrar celor precizate de Comisie, articolul 19 din Legea 342/2000, prin trimitere la articolul 17 din aceeasi lege, ar fi acoperit situatia societatilor care beneficiaza de cesiuni de active in temeiul Decretului legislativ 358/1997, dar si pe cea a societatilor care cesioneaza active. Aceasta ar rezulta din insusi textul articolului 17 mentionat. Lipsa de trimitere la articolul 18 din Legea 342/2000 ar insemna doar ca societatile cedente nu puteau alege sa elibereze in mod autonom valoarea cea mai mare a participatiei inscrisa in urma cesiunii. In sfarsit, articolul 18 mentionat ar fi avut in vedere doar societatile care au efectuat cesiuni, iar nu institutiile cedente care nu au forma juridica a unei societati.
90  In ceea ce priveste primul motiv, Comisia sustine, cu titlu introductiv, ca institutiile care cesioneaza active in temeiul Legii 218/1990 au devenit fundatii bancare care nu sunt nici institutii de credit, nici, in majoritatea cazurilor, intreprinderi care nu sunt supuse regimului ajutoarelor de stat. Acestea ar fi supuse unui regim fiscal diferit de cel al societatilor. Pe de alta parte, aceste fundatii bancare nu ar mai avea nicio legatura cu societatile care beneficiaza de cesiuni.
91  Tribunalul ar fi afirmat in mod intemeiat ca decizia in litigiu nu viza institutiile respective si ca imprejurarea ca acestea ar putea fi impozitate ca urmare a existentei unui risc de dubla impozitare nu ar constitui o imprejurare de natura sa justifice acordarea unui avantaj selectiv societatilor care beneficiaza de cesiuni. In consecinta, Tribunalul si ar fi exercitat pe deplin controlul.
92  Pe de alta parte, recurentele nu ar fi dovedit existenta unei justificari intemeiate pe natura si pe structura sistemului fiscal italian. In orice caz, Curtea ar putea sa inlocuiasca motivarea sau sa respinga pe fond teza privind justificarea caracterului selectiv al masurii pe baza naturii si a structurii sistemului.
93  In ceea ce priveste al doilea motiv, Comisia concluzioneaza in principal in sensul inadmisibilitatii sale. Astfel, recurentele s ar fi limitat sa reia argumentele deja expuse in prima instanta, fara a identifica eroarea de drept pe care ar fi savarsit o Tribunalul. Or, aspectele privind dreptul national ar constitui aspecte de fapt care trebuie apreciate doar de Tribunal. In cadrul unui recurs, motivul intemeiat pe o apreciere eronata a dreptului national ar fi, asadar, inadmisibil, cu exceptia cazurilor de denaturare.
94  Cu titlu subsidiar, Comisia concluzioneaza in sensul respingerii celui de al doilea motiv. Mai intai, in ceea ce priveste problema daca natura selectiva a regimului fiscal in litigiu ar fi putut fi justificata de logica sistemului, Comisia contesta afirmatia recurentelor potrivit careia caracterul selectiv al unei masuri de stat trebuie evaluat tinand cont de obiectivul urmarit de aceasta masura. Afirmatia respectiva ar fi contrara jurisprudentei Curtii. In plus, Tribunalul nu s ar fi limitat sa afirme ca institutiile cedente nu erau vizate de decizia in litigiu, ci ar fi aratat de asemenea ca faptul ca acestea ar putea fi impozitate nu ar justifica acordarea unui avantaj societatilor care beneficiaza de cesiuni.
95  Pe de alta parte, societatile care cesioneaza active in cadrul unor operatiuni diferite de cele prevazute de Legea 218/1990 nu ar fi beneficiat niciodata de regimul de realiniere fiscala. Astfel, articolul 19 din Legea 342/2000 preciza ca dispozitiile articolului 17 din aceasta lege se aplicau societatilor care beneficiaza de cesiuni realizate in temeiul Decretului legislativ 358/1997. Nu se facea nicio trimitere la dispozitiile articolului 18 din legea indicata, care se referea la institutiile cedente.

Aprecierea Curtii

96  Prin intermediul acestor motive, recurentele imputa Tribunalului ca nu si a exercitat controlul avand drept scop sa examineze daca regimul fiscal in litigiu era sau nu era justificat de natura si de structura generala a sistemului fiscal italian.
97  Rezulta din cuprinsul punctelor 124-130, precum si din cel al punctului 200 din hotararea atacata ca recurentele au sustinut ca regimul fiscal prevazut la articolele 17 si 18 din Legea 342/2000 nu fusese prelungit decat pentru societatile si pentru institutiile care au participat la operatiuni de cesiuni de active in schimbul unor actiuni, in temeiul regimului de neutralitate fiscala prevazut la articolul 7 alineatul 2 din Legea 218/1990. Astfel, in urma intrarii in vigoare a Decretului legislativ 344/2003 si a instituirii regimului de scutire speciala, denumit „participatie exceptare”, riscul dublei impozitari ar fi disparut pentru societatile si pentru institutiile care au efectuat astfel de operatiuni in temeiul regimului de neutralitate fiscala prevazut la articolul 4 din Decretul legislativ 358/1997.
98  Astfel cum se precizeaza la punctele 150-152 din hotararea atacata, Comisia a sustinut ca institutiile care cesionau active in cadrul unor operatiuni realizate in temeiul Legii 218/1990 nu mai erau institutii de credit si ca, in majoritatea cazurilor, nu mai era vorba despre intreprinderi. In ceea ce priveste riscul dublei impozitari, Comisia a evidentiat ca institutiile care cesionau active in cadrul unor operatiuni realizate in temeiul Decretului legislativ 358/1997 nu beneficiasera niciodata de regimul de realiniere fiscala prevazut la articolul 18 din Legea 342/2000.
99  Tribunalul a raspuns la aceasta argumentatie la punctele 199-202 din hotararea atacata dupa cum urmeaza:
„199  In continuare, trebuie examinata critica reclamantelor […] intemeiata pe faptul ca in mod gresit Comisia ar fi considerat ca respectivul caracter selectiv al regimului de la articolul 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 nu putea fi justificat de logica sistemului.
200  In acest cadru, reclamantele arata in esenta […] ca reforma fiscala din 2003 ar fi permis eliminarea oricarui risc de dubla impozitare economica a castigurilor de capital din activele cesionate sub regimul de neutralitate fiscala in sensul articolului 4 din Decretul legislativ 358/1997, cu alte cuvinte, a impozitarii atat a societatilor cedente, cat si a societatilor care beneficiaza de cesiuni. In schimb, aceasta reforma fiscala nu ar fi eliminat riscul dublei impozitari a castigurilor de capital din activele cesionate sub regimul de neutralitate fiscala din Legea 218/1990. Aceasta imprejurare ar explica alegerea legiuitorului italian de a prelungi regimul de realiniere de la articolele 17 si 18 din Legea 342/2000 numai pentru cesiunile efectuate in cadrul Legii 218/1990.
201  Trebuie amintit totusi ca decizia [in litigiu] nu priveste institutiile cedente, ci numai institutiile bancare care beneficiaza de cesiuni in temeiul Legii 218/1990 si avantajul economic rezervat acestor institutii prin regimul in litigiu. In consecinta, imprejurarea ca institutiile cedente in temeiul Legii 218/1990 pot face obiectul unei impozitari din cauza existentei unei posibilitati de dubla impozitare nu poate constitui o imprejurare de natura sa justifice acordarea, in favoarea bancilor beneficiare, a unui avantaj selectiv prin intermediul articolului 2 alineatul 26 din Legea 350/2003.
202  Prin urmare, Comisia a considerat in mod intemeiat, in considerentul (105) al deciziei [in litigiu], ca regimul de la articolul 2 alineatul 26 din Legea 350/2003 includea un avantaj selectiv care avea efecte asupra cresterii competitivitatii institutiilor de credit implicate in reorganizari in temeiul Legii 218/1990 in raport cu celelalte intreprinderi.”
100 Or, potrivit jurisprudentei Curtii, notiunea de ajutor de stat, astfel cum este definita in Tratatul FUE, are caracter juridic si trebuie interpretata pe baza unor elemente obiective. Din acest motiv, instanta Uniunii, in principiu si tinand seama atat de elementele concrete ale litigiului cu care este sesizata, cat si de caracterul tehnic sau complex al aprecierilor efectuate de Comisie, trebuie sa exercite un control deplin in ceea ce priveste chestiunea daca o masura intra in domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea in special Hotararea din 16 mai 2000, Franta/Ladbroke Racing si Comisia, C 83/98 P, Rec., p. I 3271, punctul 25, precum si Hotararea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C 487/06 P, Rep., p. I 10515, punctul 111).
101 Pe de alta parte, potrivit unei jurisprudente de asemenea constante, notiunea de ajutor de stat nu are in vedere masurile de stat care introduc o diferentiere intre intreprinderi si sunt, prin urmare, a priori selective, daca aceasta diferentiere rezulta din natura sau din structura sistemului din care acestea fac parte (a se vedea in acest sens printre altele Hotararile citate anterior Adria Wien Pipeline si Wietersdorfer & Peggauer Zementwerke, punctul 42, Portugalia/Comisia, punctul 52, British Aggregates/Comisia, punctul 83, precum si Hotararea din 15 noiembrie 2011, Comisia si Spania/Government of Gibraltar si Regatul Unit, C 106/09 P si C 107/09 P, nepublicata inca in Repertoriu, punctul 145).
102 Rezulta din aceste consideratii ca, in exercitarea controlului integral al calificarii regimului fiscal in litigiu drept ajutor de stat, pe care avea obligatia sa il efectueze, Tribunalul trebuia sa examineze daca diferentierea dintre intreprinderi care rezulta din acest regim nu era consecinta naturii sau a economiei sistemului fiscal in care acesta se integra.
103 Desigur, Curtea a decis ca, in cazul in care aprecierile Comisiei au caracter tehnic sau complex, controlul jurisdictional este limitat in ceea ce priveste problema daca o masura intra in domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea printre altele Hotararile citate anterior Franta/Ladbroke Racing si Comisia, punctul 25, precum si British Aggregates/Comisia, punctul 114). Totusi, Tribunalul nu a constatat ca aceasta situatie se regasea in speta.
104 Astfel, prin faptul ca s a limitat sa arate ca decizia in litigiu nu viza institutiile cedente, fara a examina regimul de realiniere fiscala in ansamblul sau si fara a aprecia argumentele reclamantelor si ale Comisiei, Tribunalul a savarsit o eroare de drept intrucat nu a exercitat un control integral cu privire la problema daca regimul fiscal in litigiu intra in domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea in acest sens Hotararea British Aggregates/Comisia, citata anterior, punctul 115).
105 In consecinta, se impune anularea hotararii atacate, intrucat prin aceasta s a incalcat articolul 107 alineatul (1) TFUE.

Cu privire la actiunea formulata la Tribunal

106 Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curtii de Justitie a Uniunii Europene, atunci cand Curtea anuleaza hotararea Tribunalului, ea poate sa solutioneze ea insasi in mod definitiv litigiul atunci cand acesta este in stare de judecata.
107 In speta, litigiul este in stare de judecata cu privire la acest aspect si trebuie analizat motivul invocat in prima instanta de reclamante, intemeiat pe faptul ca regimul fiscal in litigiu era justificat de natura sau de structura sistemului fiscal italian, pentru a verifica daca acesta permite admiterea concluziilor prezentate in prima instanta de reclamante.

Argumentele partilor

108 Recurentele au sustinut ca prelungirea regimului de realiniere rezervat sa se aplice societatilor care beneficiaza de cesiuni in temeiul Legii 218/1990 nu a putut oferi un avantaj selectiv acestor societati in raport cu regimul standard de impozitare a profiturilor, intrucat acest tratament special era justificat de structura sistemului fiscal italian.
109 In primul rand, potrivit recurentelor, reforma impozitului pe profit intrata in vigoare prin Decretul legislativ 344/2003 a eliminat orice risc de dubla impozitare economica a castigurilor de capital din activele cesionate in temeiul articolului 4 din Decretul legislativ 358/1997. Mai precis, ar fi disparut riscul ca aceste castiguri de capital sa fie impozitate la societatile cedente, drept castiguri de capital din actiunile primite in schimbul cesiunilor, si in plus la societatile care beneficiaza de cesiuni, drept castig de capital din activele cesionate.
110 Astfel, regimul de „participatie exceptare” ar fi exonerat 95 % din castigurile de capital realizate in urma cesiunii de actiuni, inclusiv pentru actiunile primite in schimbul unor cesiuni de active realizate in regimul de neutralitate fiscala prevazut la articolul 4 din Decretul legislativ 358/1997.
111 In schimb, reforma impozitului pe profit nu ar fi eliminat acest risc de dubla impozitare a castigurilor de capital din activele cesionate in temeiul articolului 7 din Legea 218/1990. Institutiile cedente care cesionasera toate activele lor ar fi pierdut ca urmare a acestui fapt caracteristicile lor de organisme comerciale si nu ar fi putut beneficia de regimul de „participatie exceptare”. Pe de alta parte, aceste institutii ar fi ramas supuse impozitului pe profit in privinta rezervei la care alocasera diferenta dintre valoarea contabila a actiunilor primite si costul lor fiscal in cazul in care distribuiau aceasta rezerva asociatilor lor.
112 Alegerea de a prelungi doar regimul de realiniere fiscala pentru societatile care beneficiaza de cesiuni conform Legii 218/1990 s ar explica prin faptul ca doar acest regim mai putea avea drept rezultat o dubla impozitare a castigurilor de capital dupa intrarea in vigoare a reformei privind impozitul pe profit. Regimul fiscal in litigiu ar fi fost necesar pentru a permite societatilor care beneficiaza de cesiuni sa abandoneze regimul de neutralitate fiscala.
113 In al doilea rand, recurentele au sustinut ca diferentele cotei impozitului substitutiv prevazute la articolul 2 alineatul 25 din Legea 350/2003 si respectiv de regimul fiscal in litigiu se justificau prin diferenta de origine a dezalinierilor intre valorile contabile si valorile fiscale pe care fiecare dintre regimuri permite sa o elimine.
114 Astfel, regimul de realiniere pentru transferurile de active realizate in temeiul Legii 218/1990 nu ar fi permis decat eliminarea dezalinierilor care rezulta dintr un regim de neutralitate fiscala partiala, in timp ce regimul de realiniere general ar fi permis eliminarea tuturor dezalinierilor. Stabilirea cotei de impozitare ar tine cont de faptul ca operatiunile de cesiuni de active determinasera plata unui impozit de 15 % asupra castigului de capital realizat la efectuarea acestei operatiuni. Aplicarea unei cote de impozitare mai ridicate in regimul de realiniere general decat in regimul fiscal in litigiu ar fi compensata de faptul ca beneficiarii primului regim nu au trebuit sa plateasca impozitul pe care l au platit beneficiarii celui de al doilea regim. Prin mentinerea regimului de realiniere doar in favoarea societatilor care beneficiaza de cesiuni, guvernul italian ar fi aratat in mod clar ca nu considera echivalenta situatia acestor societati.
115 Comisia a aratat ca decizia in litigiu nu se refera la institutiile care au efectuat cesiuni de active in temeiul Legii 218/1990, care au devenit fundatii bancare. In majoritatea cazurilor ar fi vorba despre entitati care nu ar fi supuse regimului ajutoarelor de stat.
116 In ceea ce priveste efectele intrarii in vigoare a reformei impozitului pe profit, Comisia a evidentiat ca societatile care au efectuat aporturi de active in temeiul regimului avut in vedere la articolul 4 din Decretul legislativ 358/1997 nu ar fi beneficiat niciodata de regimul de realiniere fiscala prevazut la articolul 18 din Legea 342/2000 si care era aplicabil exclusiv institutiilor mentionate.
117 Potrivit Comisiei, nu ar fi logic sa se considere in acelasi mod tratamentul fiscal aplicabil in privinta a doua subiecte intre care nu mai exista nicio legatura, precum fundatiile bancare sau dintre care unul nu detine decat o participatie minoritara la capitalul celuilalt.
118 In ceea ce priveste comparatia dintre regimul fiscal in litigiu si regimul de realiniere general, argumentele recurentelor ar fi inventate si nefondate. Astfel, in temeiul articolului 19 din Legea 342/2000, cotele de impozitare pentru realinierile efectuate pentru cesiunile de active realizate conform articolului 4 din Decretul legislativ 358/1997 si cele prevazute pentru realinierile efectuate pentru cesiunile de active realizate conform Legii 218/1990 au fost identice pe parcursul mai multor ani, de unde ar rezulta ca cota redusa nu ar fi justificata de impozitarea cu 15 % a castigului de capital inca de la momentul realizarii cesiunii in temeiul celui de al doilea regim.
119 In sfarsit, Comisia precizeaza ca operatiunile de realiniere ar fi posibilitati oferite, iar nu obligatii si nu ar constitui, asadar, complemente necesare ale regimurilor de dezaliniere.

Aprecierea Curtii

120 Astfel cum s a amintit la punctul 101 din prezenta hotarare, notiunea de ajutor de stat nu are in vedere masurile de stat care introduc o diferentiere intre intreprinderi si sunt, prin urmare, a priori selective, daca aceasta diferentiere rezulta din natura sau din structura sistemului din care ele fac parte.
121 Revine in sarcina statului membru care a introdus o astfel de diferentiere intre intreprinderi in materie de obligatii fiscale sa demonstreze ca aceasta este efectiv justificata de natura si de economia generala a sistemului in cauza (Hotararea din 29 aprilie 2004, Tarile de Jos/Comisia, C 159/01, Rec., p. I 4461, punctul 43, Hotararea din 8 septembrie 2011, Comisia/Tarile de Jos, C 279/08 P, nepublicata inca in Repertoriu, punctul 77, precum si Hotararea Comisia si Spania/Government of Gibraltar si Regatul Unit, citata anterior, punctul 146).
122 Rezulta din considerentele (62) si (106) ale deciziei in litigiu ca guvernul italian a afirmat, in cadrul procedurii administrative, ca regimul fiscal in litigiu era o simpla reeditare a regimului introdus prin Legea 342/2000, care nu implica un element de ajutor de stat, pentru ca se aplica castigurilor de capital realizate in urma oricarui tip de restructurare corporativa.
123 In opinia acestui guvern, regimul prevazut la articolul 2 alineatul 25 din Legea 350/2003 a generalizat posibilitatea de a realinia valorile fiscale prin trimiterea sa implicita la articolul 14 din Legea 342/2000, care se referea la toate dezalinierile rezultate din reorganizarile societatilor efectuate in temeiul Decretului legislativ 358/1997.
124 In considerentele (68) si (69) ale deciziei in litigiu se precizeaza ca, potrivit guvernului italian, aplicarea, pe de o parte, a articolului 2 alineatul 25 din Legea 350/2003 si, pe de alta parte, a regimului fiscal in litigiu ar determina o impozitare aproape identica a castigurilor de capital.
125 Rezulta de asemenea din considerentele (64)-(66) ale deciziei in litigiu ca guvernul italian a apreciat ca regimul de realiniere prevazut in urma unor operatiuni de cesiuni de active in schimbul unor actiuni efectuate in cadrul restructurarii sectorului bancar implementate prin Legea 218/1990 era justificat de insasi natura acestor operatiuni si de faptul ca neutralitatea fiscala prevazuta pentru aceste reorganizari nu era decat partiala. Regimul de neutralitate fiscala partiala ar fi fost justificat de intentia de a facilita privatizarea anumitor institutii de credit, evitandu se in acelasi timp sa li se acorde avantaje nejustificate.
126 Rezulta din aceste elemente, pe de o parte, ca, in cadrul procedurii administrative, guvernul italian a justificat regimul de neutralitate sau de dezaliniere fiscala partiala instituit prin Legea 218/1990 prin specificitatea acestui regim si, pe de alta parte, ca Legea 350/2003 a generalizat posibilitatea de realiniere a valorilor fiscale ale aporturilor si ale actiunilor prin intermediul platii unui impozit substitutiv pe castigurile de capital generate de aceasta realiniere.
127 Rezulta de asemenea din examinarea legislatiei italiene ca au fost instituite succesiv doua regimuri distincte de neutralitate fiscala pentru castigurile de capital realizate in urma unor operatiuni de cesiuni de active intre societati, unul in cadrul restructurarii sectorului bancar si celalalt in cadrul unor operatiuni de cesiuni de active in schimbul unor actiuni, realizate intre celelalte societati.
128 Ulterior, legiuitorul italian a introdus, prin Decretul legislativ nr. 41/1995 din 23 februarie 1995, mentionat la punctul 17 din prezenta hotarare, un regim de realiniere fiscala aplicabil castigurilor de capital rezultate din operatiunile de cesiuni de active in schimbul unor actiuni realizate in cadrul restructurarii sectorului bancar.
129 Articolul 17 din Legea 342/2000 a prevazut posibilitatea pentru societatile care beneficiaza de cesiuni de active in urma unor operatiuni realizate in temeiul Legii 218/1990 de a realinia valoarea fiscala a acestor aporturi prin intermediul platii unui impozit substitutiv ale carui cote erau diferite dupa cum acestea realiniau valoarea fiscala a activelor si a actiunilor sau pur si simplu valoarea fiscala a activelor. Acelasi regim era aplicabil, in temeiul articolului 19 din aceasta lege, tuturor societatilor care au beneficiat de cesiuni de active in schimbul unor actiuni in regimul de neutralitate fiscala prevazut de Decretul legislativ 358/1997.
130 In consecinta, prin adoptarea Legii 342/2000, legiuitorul italian a inteles sa instituie un regim de realiniere unic al valorii fiscale a activelor, indiferent de cadrul in care a avut loc operatiunea de cesionare. Acest regim de realiniere unic a fost prelungit in temeiul articolului 3 alineatul 11 din Legea 448/2001.
131 In considerentul (89) al deciziei in litigiu, Comisia a recunoscut ca aceste regimuri de realiniere prevazute de Legile 342/2000 si 448/2001, care permiteau recunoasterea castigurilor de capital realizate in schimbul platii unui impozit substitutiv uniform pentru toate intreprinderile, constituie masuri fiscale generale justificate de logica sistemului fiscal italian.
132 Or, Legea 350/2003 nu a prelungit decat regimul prevazut la articolul 17 din Legea 342/2000, iar nu pe cel prevazut la articolul 19 din legea mentionata. Rezulta din aceasta ca doar societatile care beneficiaza de cesiuni de active in urma unor operatiuni realizate in temeiul Legii 218/1990 au putut continua sa realinieze valoarea fiscala a acestor active la valoarea lor contabila in schimbul platii unui impozit substitutiv. Celelalte societati care au beneficiat de cesiuni de active in regimul de neutralitate fiscala prevazut la articolul 4 din Decretul legislativ 358/1997 nu mai puteau realinia valorile fiscale ale activelor indicate in schimbul platii acestui impozit.
133 Astfel cum s a amintit la punctul 122 din prezenta hotarare, guvernul italian a precizat, in cadrul procedurii administrative, ca articolul 2 alineatul 25 din Legea 350/2003 a generalizat posibilitatea de realiniere a valorilor fiscale prin trimiterea sa implicita la articolul 14 din Legea 342/2000 si ca impozitul platit in temeiul acestei dispozitii era aproape echivalent cu cel platit in temeiul regimului fiscal in litigiu.
134 Cu toate acestea, se impune sa se constate ca regimul prevazut la articolul 14 mentionat exista in paralel cu cel avut in vedere la articolele 17 si 19 din Legea 342/2000 si nu poate, asadar, sa se analizeze ca fiind prelungirea regimului prevazut la articolul 19 mentionat. In plus, trebuie aratat ca regimul prevazut la articolul 14 din Legea 342/2000 nu este echivalent cu cel care rezulta din articolul 17 din aceasta lege, intrucat nu vizeaza decat realinierea anumitor active si ca diferenta dintre cotele de impozitare a castigurilor de capital pe care le prevede depinde de caracterul amortizabil sau neamortizabil al activului reevaluat, iar nu de faptul ca realinierea afecteaza doar activele sau activele si actiunile, astfel cum prevede articolul 17 indicat.
135 Recurentele sustin ca mentinerea prin regimul fiscal in litigiu a regimului prevazut la articolul 17 din Legea 342/2000 doar in favoarea societatilor care beneficiaza de cesiuni de active primite in regimul Legii 218/1990 este legat de faptul ca, incepand de la intrarea in vigoare a reformei fiscale prevazute de Decretul legislativ 344/2003 si a regimului de „participatie exceptare” instituit prin aceasta reforma, nu mai exista riscul dublei impozitari a castigurilor de capital rezultate in urma unor operatiuni de cesiuni de active in schimbul unor actiuni realizate in regimul de neutralitate fiscala prevazut de Decretul legislativ 358/1997, intrucat societatile care au efectuat cesiuni si care au primit actiuni in schimbul acestora erau exonerate pana la valoarea de 95 % pentru castigurile de capital rezultate in urma unor cesiuni de actiuni.
136 Cu toate acestea, rezulta din considerentele (66)-(68) ale deciziei in litigiu ca guvernul italian a justificat regimul fiscal in litigiu precizand ca acesta constituia completarea necesara a regimului de neutralitate fiscala partiala prevazut de Legea 218/1990 si ca determina o impozitare aproape identica celei care rezulta din aplicarea articolului 2 alineatul 25 din Legea 350/2003. Nu rezulta din explicatiile oferite de acest guvern ca neprelungirea regimului prevazut la articolul 19 din Legea 342/2000 s ar explica prin faptul ca societatile care au efectuat cesiuni de active in regimul prevazut de Decretul legislativ 358/1997 beneficiau pe viitor de regimul de „participatie exceptare” in timp ce, in ceea ce priveste societatile si institutiile care au efectuat cesiuni de active in schimbul unor actiuni in temeiul Legii 218/1990, impozitarea, la momentul realinierii, se efectua la institutia cedenta si la societatea care beneficiaza de cesiune.
137 Astfel, regimul fiscal in litigiu, cu privire la care guvernul italian a admis ca oferea un avantaj fiscal societatilor care beneficiaza de cesiuni realizate in temeiul Legii 218/1990, nu apare ca fiind justificat de logica sistemului fiscal italian.
138 Trebuie constatat ca motivul formulat de recurente, intemeiat pe faptul ca regimul fiscal in litigiu ar fi justificat de logica sistemului fiscal italian, trebuie respins.
139 In consecinta, actiunea trebuie respinsa.

Cu privire la cheltuielile de judecata
140 In temeiul articolului 122 primul paragraf din Regulamentul de procedura, atunci cand recursul este fondat, iar Curtea solutioneaza ea insasi in mod definitiv litigiul, aceasta se pronunta asupra cheltuielilor de judecata. Articolul 69 din acelasi regulament, aplicabil procedurii de recurs in temeiul articolului 118 din acesta, prevede la alineatul (2) ca partea care cade in pretentii este obligata, la cerere, la plata cheltuielilor de judecata.
141 In speta, intrucat recursul formulat de BNP Paribas si de BNL a fost admis in parte, trebuie sa se decida ca atat BNP Paribas si BNL, cat si Comisia suporta cheltuielile de judecata pe care le au efectuat in procedura de la Curte.
142 Intrucat actiunea formulata de recurente impotriva deciziei in litigiu nu este fondata si intrucat Comisia a solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata, se impune obligarea BNP Paribas si a BNL sa suporte cheltuielile de judecata pe care le au efectuat in procedura de la Tribunal.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declara si hotaraste:
1.  Anuleaza Hotararea Tribunalului Uniunii Europene din 1 iulie 2010, BNP Paribas si BNL/Comisia (T 335/08), intrucat prin aceasta s a incalcat articolul 107 alineatul (1) TFUE.
2.  Respinge actiunea formulata de BNP Paribas si de Banca Nazionale del Lavoro SpA (BNL).
3. BNP Paribas, Banca Nazionale del Lavoro SpA (BNL) si Comisia Europeana suporta, fiecare, propriile cheltuieli de judecata.
4.  Obliga BNP Paribas si Banca Nazionale del Lavoro SpA (BNL) sa suporte cheltuielile de judecata pe care le au efectuat in procedura de la Tribunalul Uniunii Europene.

Adauga comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Informații suplimentare

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close