Cauza M. si C. impotriva Romaniei

In M. Of. nr. 372 din 21 iunie 2013 a fost publicata Hotararea CEDO din 27 septembrie 2011 in Cauza M. si C. impotriva Romaniei.

Din cuprins:
Hotararea a devenit definitiva in conditiile prevazute la art. 44 & 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.
In Cauza M. si C. impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in camera compusa din Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Birsan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 6 septembrie 2011,
pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 29.032/04 indreptata impotriva Romaniei, prin care la 30 iulie 2004, doi cetateni ai acestui stat, doamna C.M. si domnul A.C. (reclamantii), au sesizat Curtea in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia). Presedintele Sectiei a admis cererea reclamantilor ca documentele referitoare la cauza sa ramana confidentiale si a hotarat ca intregul dosar sa ramana confidential (art. 33 & 1 din Regulamentul Curtii). Curtea a hotarat din oficiu sa acorde reclamantilor pastrarea anonimatului (art. 47 & 3 din Regulamentul Curtii).
2. Reclamantii sunt reprezentati de doamna Eugenia Crangariu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantii au sustinut, in ceea ce priveste procedura penala care s-a finalizat prin hotararea definitiva din 18 martie 2004 si procedurile civile care s-au finalizat prin hotararile definitive din 5 februarie 2004, respectiv din 1 iunie 2005, ca omisiunea autoritatilor nationale de a asigura o protectie adecvata celui de-al doilea reclamant, persoana minora, fata de presupusele acte de abuz sexual comise de tatal sau, lipsa unei cai de atac eficiente in ceea ce priveste incalcarea drepturilor lor, mentionata anterior, si incalcarea dreptului lor la un proces echitabil, date fiind apartenenta religioasa a doamnei M. si rezolutia procurorului prin care a decis sa nu il trimita in judecata pe tatal lui A.C., au reprezentat o incalcare a drepturilor garantate de art. 3, 6, 8, 13 si 14 din Conventie, considerate separat sau coroborat.
4. La 8 septembrie 2009, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice cererea Guvernului roman. Acesta a hotarat, de asemenea, examinarea in acelasi timp a admisibilitatii si fondului cauzei (art. 29 & 1).

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantii sunt mama si fiu. Reclamantii s-au nascut in 1965 si, respectiv, in 1994 si locuiesc in Saint-Priest, Franta.
6. Intr-o scrisoare avand data oficiului postal din Bucuresti 5 noiembrie 2004 si primita de Curte la 17 noiembrie 2004, doamna M. s-a plans, intre altele, de incalcarea drepturilor sale si ale fiului sau in temeiul art. 3 si 8 din Conventie, in ceea ce priveste procedurile penale care s-au finalizat prin hotararea definitiva din 18 martie 2004.
7. Prin scrisoarea din 19 decembrie 2005, Curtea a solicitat doamnei M. sa precizeze in mod clar daca sesizarea in temeiul art. 3 din Conventie este formulata si in numele sau.
8. Prin scrisoarea din 1 martie 2006, doamna M. a confirmat primirea scrisorii Curtii din 19 decembrie 2005 si, fara nicio referire la vreun articol specific din Conventie, a precizat ca s-a plans doar in numele fiului sau.

A. Actiunea de divort si de incredintare a minorului
9. Doamna M. si D.C. s-au casatorit la 27 noiembrie 1991. A.C., singurul copil al cuplului, s-a nascut la 7 august 1994. 10. La 16 decembrie 1994, doamna M. a depus actiunea de divort fata de D.C., invocand caracterul inconstant si violent al sotului sau drept motiv principal pentru divort. Aceasta a solicitat, de asemenea, sa ii fie acordata custodia fiului lor. Prin hotararea din 10 februarie 1995, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a admis cererea si a acordat doamnei M. custodia celui de-al doilea reclamant. D.C. a fost obligat sa ii plateasca celui de-al doilea reclamant pensie de intretinere pana in momentul in care acesta devine major.

1. Actiunea privind incredintarea minorului si dreptul de vizitare introdusa de D.C. cu privire la al doilea reclamant
11. In urma actiunii lui D.C. privind reexaminarea cererii de incredintare a celui de-al doilea reclamant in sensul de a-i fi atribuita acestuia, la 21 ianuarie 1998, Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti a respins cererea. Hotararea a fost confirmata in apel, Tribunalul Bucuresti sustinand la 18 septembrie 1998 ca tatal s-a dovedit:
“ca a avut si continua sa aiba un caracter violent si o atitudine necivilizata, provocand scandaluri cu ocazia vizitarii copilului, care sunt de natura sa influenteze negativ dezvoltarea fizica si psihica a copilului”.
12. D.C. a solicitat, de asemenea, in instanta dreptul de a-l vizita pe cel de-al doilea reclamant in primul si al in treilea weekend din fiecare luna, de la 10 a.m., sambata, pana la 7 p.m., duminica, precum si pentru o perioada de 30 de zile, in cursul concediului anual. Cererea a fost admisa la 8 iunie 1998 de Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti, avandu-se in vedere interesul superior al copilului si faptul ca mama lui “nu s-a opus cererii”. Doamna M. a formulat apel, sustinand ca nu a fost legal citata si, prin urmare, nu a avut cunostinta despre sedinta de judecata. La o data nespecificata, apelul a fost respins pe motiv de eroare procedurala; hotararea a devenit astfel definitiva.
13. Doamna M. a formulat contestatie la executarea acestei hotarari, bazandu-se, in esenta, pe existenta unei plangeri penale pe care a introdus-o impotriva lui D.C., acuzandu-l ca a molestat copilul (a se vedea infra, sectiunea B). Judecatoria Bucuresti a respins cererea acesteia la 29 septembrie 2000. Reclamanta a formulat apel impotriva acestei sentinte, iar la 7 mai 2001 procedura a fost suspendata pana la pronuntarea unei hotarari definitive in actiunea vizand limitarea dreptului de vizitare al lui D.C. (descrisa infra, in sectiunea C).
14. La 25 martie 2004, D.C. a solicitat repunerea pe rol. Apelul a fost respins la 26 aprilie 2004, in masura in care principalele obiectii legate de punerea in executare, formulate de doamna M., au fost clarificate in cadrul actiunii penale, respectiv al actiunii civile, ambele finalizate (descrise infra in sectiunile B si C).
15. Doamna M. a formulat recurs. Recursul a fost respins de Curtea de Apel Bucuresti la 1 iunie 2005. Instanta a considerat ca argumentul doamnei M. in sensul ca executarea hotararii in litigiu ar putea afecta drepturile fundamentale ale copilului era neintemeiat, bazandu-se in principal pe hotararea din 18 martie 2004, care a confirmat ordonanta procurorului de neincepere a urmarii penale impotriva lui D.C..

2. Plasarea temporara a celui de-al doilea reclamant intr-o institutie de stat
16. La 11 august 1998, la cererea doamnei M., Comisia pentru Protectia Copilului Sector 3, Bucuresti, a decis plasamentul temporar al celui de-al doilea reclamant intr-o institutie de stat:
“intrucat s-a dovedit ca dezvoltarea, securitatea si integritatea morala ale copilului au fost puse in pericol de tatal sau biologic.”
17. Copilul a fost internat in Centrul de Plasament nr. 7, sector 3, Bucuresti.
18. Hotararea sus-mentionata a fost modificata la data de 8 iunie 1999, dupa o reevaluare a dosarului efectuata de o comisie din oficiu. Comisia a considerat ca masurile de protectie deja intreprinse ar trebui sa fie mentinute intrucat, potrivit informatiilor furnizate de politie, copilul a fost molestat sexual de tatal sau si, prin urmare, o ancheta penala era in curs de desfasurare. Ambii parinti au primit permisiunea de a vizita copilul o data pe saptamana, dar niciunul dintre ei nu avea dreptul de a lua copilul acasa de la Centrul de Plasament nr. 1, unde fusese transferat.
19. La 27 octombrie 1998, doamna M. a formulat plangere, solicitand Comisiei pentru Protectia Copilului Sector 3, Bucuresti, sa declanseze procedura civila prin care D.C. sa fie decazut din drepturile parintesti. Cererea a fost respinsa de comisie la 25 noiembrie 1998, intrucat “conditiile legale necesare pentru initierea unei astfel de proceduri nu au fost indeplinite”.
20. La 21 septembrie 1999, doamna M. a solicitat comisiei sa revoce masura plasamentului si sa dispuna reintegrarea in familie a celui de-al doilea reclamant. Prin hotararea din 5 octombrie 1999, comisia a admis cererea si a dispus ca al doilea reclamant sa locuiasca pe viitor cu mama sa.

3. Actiunea formulata de doamna M. impotriva lui D.C. prin care se solicita majorarea pensiei lunare de intretinere a copilului si limitarea dreptului de vizitare
21. La o data nespecificata, in cursul anului 1999, doamna M. a formulat o actiune civila, avand drept scop sa obtina majorarea pensiei lunare de intretinere a minorului, platita de D.C., in masura in care atat nevoile celui de-al doilea reclamant, cat si veniturile lui D.C. crescusera. Doamna M. a solicitat, de asemenea, ca dreptul de vizitare de care beneficia D.C. sa fie limitat astfel incat al doilea reclamant sa poata sta cu tatal sau doar in prezenta reclamantei. In sustinerea acestei din urma cereri, prima reclamanta a afirmat ca “tatal [lui] reprezenta un pericol real pentru sanatatea si integritatea fizica a copilului”, comportamentul verbal si non-verbal al lui D.C. era extrem de agresiv si ca a depus deja plangere penala impotriva lui D.C., acuzandu-l de molestarea sexuala a celui de-al doilea reclamant. Reclamanta a afirmat ca, din cauza comportamentului general al lui D.C., a fost fortata sa solicite plasarea temporara a celui de-al doilea reclamant intr-o institutie de stat, unde sa fie protejat de orice posibila agresiune din partea tatalui sau.
22. La dosarul cauzei a fost un punct de vedere cu privire la relatia dintre al doilea reclamant si tatal sau formulat de E.M., care se afla la conducerea Departamentului Servicii Sociale din cadrul Consiliului Local al Sectorului 3. E.M. a declarat ca l-a cunoscut pe copil in perioada in care acesta a fost plasat temporar in Centrul de Plasament nr. 1, intrucat la acel moment era directoarea centrului. Observatiile sale sunt, in esenta, concentrate pe legatura pozitiva si fireasca dintre D.C. si copil, care:
“explodeaza de bucurie atunci cand isi vede tatal […]; dupa vizitele mamei la centru, copilul devine iritabil, neascultator, folosind cuvinte reprobabile in legatura cu tatal sau […] casetele audio care atesta asa-zisul abuz sexual sunt dovada unor raspunsuri sugerate minorului, mama avand o contributie semnificativa in ceea ce priveste atitudinea minorului fata de tatal sau. Numai atunci cand tatal [sau] il vizita, copilul uita ceea ce i-a indus mama sa sa simta (ca urmare a bucuriei pe care o simtea atunci cand isi intalnea tatal), ceea ce reprezinta o dovada clara ca D.C. nu a abuzat copilul, nici sexual, nici verbal sau in vreun alt mod.”
23. La 1 iunie 2000, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a admis cererea cu privire la majorarea pensiei lunare de intretinere a copilului; cererea de restrangere a dreptului de vizitare a fost respinsa, instanta tinand cont de faptul ca procurorul a decis la 3 martie 2000 neinceperea urmaririi penale impotriva lui D.C. si inchiderea anchetei (a se vedea infra punctul 39). Apelul doamnei M. a fost respins la 11 decembrie 2000 ca tardiv. Recursul a fost, de asemenea, respins de Curtea de Apel Bucuresti, la 27 aprilie 2001.

4. Al doilea set de actiuni privind dreptul de custodie formulate de D.C. cu privire la al doilea reclamant
24. La 21 iunie 2001, D.C. a introdus din nou actiune pentru incredintarea celui de-al doilea reclamant. D.C. a afirmat ca nu i s-a permis sa isi viziteze fiul si ca, desi prima reclamanta a formulat plangere penala impotriva sa, procurorul a emis o rezolutie prin care a decis sa nu il trimita in judecata pentru abuz sexual asupra copilului. In acelasi timp, D.C. a afirmat ca prima reclamanta era membru al Martorilor lui Iehova si ca, prin urmare, influenta acesteia asupra copilului ii pune in pericol dezvoltarea normala. Doamna M. a raspuns ca rezolutia procurorului de a nu il pune pe D.C. sub acuzare a fost confirmata si ca o ancheta penala era inca in curs. Actiunea a fost respinsa de Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti la 20 decembrie 2001. Instanta a considerat ca motivele invocate de D.C. cu privire la religia primei reclamante nu pot fi luate in considerare. Instanta a considerat, de asemenea, ca motivele care au justificat hotararea instantei anterioare de a acorda custodia deplina primei reclamante nu s-au schimbat in vreun fel. Hotararea a ramas definitiva.

5. Plasamentul celui de-al doilea reclamant intr-o institutie de stat solicitata de D.C.
25. La 26 iulie 2002, D.C. a formulat o cerere catre Comisia pentru Protectia Copilului Sector 3, Bucuresti, solicitand acesteia sa dispuna plasamentul de urgenta al celui de-al doilea reclamant intr-o institutie de stat. D.C. a sustinut ca nu avea nicio informatie cu privire la domiciliul actual al reclamantilor, intrucat acestia isi schimbau domiciliul frecvent si in mod continuu, si, in consecinta, nu avea nicio informatie cu privire la starea celui de-al doilea reclamant. Cererea a fost respinsa la 17 septembrie 2002, intrucat nu s-a dovedit ca al doilea reclamant ar fi fost in vreun pericol.

6. Al treilea set de actiuni legate de dreptul de custodie formulate de D.C. cu privire la al doilea reclamant
26. La 30 iulie 2002, prin procedura ordonantei presedintiale, D.C. a solicitat custodia celui de-al doilea reclamant, motivat de faptul ca “este periculos pentru minor sa ramana langa mama sa, deoarece, chiar daca este o mama grijulie, inca are o influenta negativa asupra dezvoltarii minorului”. D.C. a amintit, de asemenea, faptul ca, in 1998, prima reclamanta a formulat plangere penala, acuzandu-l ca l-a molestat pe cel de-al doilea reclamant. D.C. a sustinut ca, tot din acel moment, a fost impiedicat in mod constant sa isi viziteze fiul, care, in orice caz, si-a schimbat radical intreaga atitudine fata de el, refuzand contactul.
27. Cererea a fost respinsa ca inadmisibila la 30 octombrie 2002, Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti considerand ca evidentele si gravele conflicte dintre parti nu pot fi solutionate prin astfel de proceduri rapide. Hotararea a devenit definitiva la 13 decembrie 2002, Tribunalul Bucuresti declarand inadmisibil recursul formulat de D.C.

B. Plangerea penala formulata de doamna M. impotriva lui D.C. cu privire la al doilea reclamant
28. La 14 iulie 1998, doamna M. a formulat o plangere penala impotriva lui D.C., sustinand ca “copilul i-a relatat ca la 4 iulie 1998, atunci cand isi vizita tatal, acesta din urma a incercat sa comita acte de perversiune sexuala asupra sa”. La acel moment, al doilea reclamant avea 3 ani si 11 luni.
29. Certificatul medical emis la 6 iulie 1998 de Institutul de Medicina Legala atesta urmatoarele:
“membrana mucoasa anala prezinta o fisura sangeranda longitudinala de 1,5 pe 0,1 cm. […] Copilul, A.C., prezinta o leziune traumatica la nivelul regiunii anale, care s-ar fi putut produce in conditiile unei agresiuni sexuale. Vindecarea necesita doua – trei zile de ingrijiri medicale.”
30. Nu au fost formulate pretentii civile.
31. Potrivit doamnei M., o a doua plangere penala a fost formulata la 10 august 1998, cu privire la acte sexuale similare comise intre 2 si 9 august 1998, cand al doilea reclamant se afla in vizita la tatal sau. Cu toate acestea, o copie a acestei plangeri nu a fost prezentata Curtii.
32. Prima reclamanta, D.C. si alti martori au fost audiati. Doi martori, B.G. si S.F., au informat autoritatile, intre altele, ca al doilea reclamant le-a spus ca a fost agresat sexual de tatal sau. Mai mult, ei au asistat la comportamentul violent al lui D.C. fata de doamna M. si l-au vazut pe minor dezbracand si atingand alti copii intr-un mod inadecvat. Totusi, un alt martor, C.A., a declarat ca ea nu l-a auzit niciodata pe cel de-al doilea reclamant plangandu-se ca a suferit vreo agresiune sexuala. La 26 august 1998, Institutul de Medicina Legala a emis un raport medical care atesta urmatoarele:
“A.C. prezinta leziuni recente si vechi in zona anala, care ar putea fi rezultatul introducerii unui obiect dur sau o consecinta a unui contact sexual anal. Este posibil ca leziunile sa fi fost produse in perioada 5-7 august 1998. Pentru vindecare sunt necesare doua pana la trei zile de ingrijiri medicale.”
33. La 20 iulie 1998, minorul a fost supus unei examinari psihologice, care a concluzionat urmatoarele:
“… rezultatele testelor proiective subliniaza posibilitatea ca A.C., in varsta de trei ani si unsprezece luni, sa fi fost abuzat sexual.”
34. Un raport criminalistic cu privire la comportamentul simulat a fost intocmit la 23 noiembrie 1998, atat doamna M., cat si D.C., fiind supusi unui test si fiindu-le adresate diverse intrebari. Conform concluziilor raportului, au fost detectati indicatori de disimulare atunci cand doamna M. a raspuns la urmatoarele intrebari relevante (3 din totalul de 10 adresate): daca a inscenat agresiunea sexuala asupra copilului; daca a fost invatata de cineva sa insceneze altcuiva agresiunea sexuala comisa asupra copilului; daca a obligat sau a cerut cuiva sa introduca un obiect in anusul fiului sau.
35. De asemenea, concluziile raportului au aratat ca atitudinea lui D.C. parea a fi una sincera atunci cand a raspuns la 10 intrebari, cele relevante fiind: daca a avut contact sexual anal cu fiul sau; daca a molestat minorul intre 2 si 8 august 1998 sau la 4 iulie 1998 si daca s-a gandit vreodata sa intretina relatii sexuale neobisnuite.
36. La solicitarea politiei, un nou raport medico-legal a fost emis la 22 martie 1999 tot de catre Institutul de Medicina Legala, care concluzioneaza urmatoarele:
“Ne mentinem opinia ca minorul in cauza, A.C., a prezentat o leziune traumatica in regiunea anala, care ar fi putut fi produsa in conditiile unei agresiuni sexuale, pentru care au fost necesare doua – trei zile de ingrijiri medicale. Leziunea ar fi putut fi produsa cu una sau doua zile inainte de momentul examinarii, ceea ce inseamna ca putea fi produsa la 4 iulie 1998.”
37. La 8 iunie 1999, Sectia nr. 15 de Politie din Bucuresti, care investiga cazul, a trimis o nota oficiala Directiei pentru Protectia Copilului Sector 3, Bucuresti, solicitand acesteia sa asigure siguranta permanenta a copilului pana la finalizarea anchetei, in masura in care niciunul dintre parinti, nici alta persoana nu avea dreptul sa ia copilul de la centrul de plasament, deoarece:
“probele deja prezentate in cauza arata ca minorul a fost abuzat sexual.”
38. La 15 iunie 1999, al doilea reclamant a fost audiat de politie in prezenta mamei sale, a unui psiholog si a unui avocat care a fost numit din oficiu. Din raspunsurile celui de-al doilea reclamant la intrebarile adresate de politie a reiesit faptul ca: “Ii place sa locuiasca cu mama si cu tatal sau […] si ca tatal sau i-a bagat un furtun in fund.”
39. La 3 martie 2000, procurorul a decis neinceperea urmarii penale fata de D.C. pentru infractiunea prevazuta de art. 200 alin. (2) si (3) C. pen. (Relatii sexuale intre persoane de acelasi sex). Intrucat existau indicii ca au fost comise fapte penale de natura sexuala, cauza a fost disjunsa, in masura in care urma sa fie desfasurata o ancheta ulterioara in vederea identificarii autorului.
40. Aceasta rezolutie, contestata de doamna M., a fost confirmata la 22 mai 2000 de procurorul ierarhic superior.
41. Procurorul a sustinut ca unele dintre declaratiile martorilor erau marturii mijlocite, din moment ce cei mai multi dintre martori au declarat ceea ce au auzit si aflat de la cel de-al doilea reclamant, care avea aproximativ 4 ani la acel moment, fiind, prin urmare, incapabil sa descrie cu acuratete realitatea.
42. Avand in vedere ca raportul criminalistic a demonstrat ca raspunsurile doamnei M. indicau distorsiuni tipice disimularii, in timp ce astfel de indicatori nu au fost observati in raspunsurile oferite de D.C., concluzia recomandata a fost sa se considerare ca prima reclamanta disimula:
“… din cauza conflictelor existente in ceea ce priveste incredintarea copilului si din cauza afectiunii egoiste a reclamantei fata de copil.”
43. Doamna M. a contestat din nou aceasta solutie. Un raport psihologic completat la 26 iunie 2000 si eliberat de M.M., neuropsihiatru, a fost depus la dosar de catre doamna M. Raportul arata ca minorul:
“… prezenta o stare permanenta de neliniste in legatura cu propriul corp […] au fost descoperite fobii si sentimente de culpabilitate in legatura cu corpul uman […], putem concluziona faptul ca minorul a fost supus unui stres de lunga durata si de intensitate, stres in legatura cu manipularea fizica de natura sexuala – posibil abuz sexual patern repetat […] diagnostic: stare reactiva (abuzat sexual de catre tata).”
44. La 21 septembrie 2000, procurorul ierarhic superior a infirmat rezolutia si a propus ca in cauza sa fie efectuata o ancheta ulterioara, cu privire la fapte penale prevazute de art. 200 alin. (2) si (3) C. pen., retrimitand dosarul, prin urmare, catre Parchetul Bucuresti.
45. Decizia a fost luata avand in vedere urmatoarele:
“… concluziile raportului medical sunt coroborate cu cele ale examinarilor psihologice ale copilului, care s-a dovedit a avea un comportament tipic celor care au fost supusi abuzurilor sexuale”; si ca
“nu exista niciun indiciu al existentei oricarei alte persoane in afara tatalui, D.C., care ar fi putut comite actele incriminate.”
46. Dupa retrimiterea cauzei, nicio proba noua nu a fost administrata sau prezentata la dosar. La 16 iulie 2003, procurorul a decis din nou neinceperea urmarii penale fata de D.C. cu privire la faptele pedepsite de Codul penal roman in temeiul art. 200 alin. (2) si (3) si art. 201 (Perversiunea sexuala). Rezolutia s-a intemeiat pe probele deja existente la dosar (certificatul medical din 6 iulie 1998, raportul medico-legal din 26 august 1998, declaratiile date in cauza, argumentele partilor si raportul criminalistic privind comportamentul simulat).
47. La 9 septembrie 2003, doamna M. a contestat solutia, sustinand in principal ca, in ciuda indicatiilor date de procurorul ierarhic superior la 21 septembrie 2000, potrivit carora ancheta trebuia sa continue, nu au fost administrate probe noi in cei 2 ani care au trecut si ca, prin urmare, solutia nu era intemeiata.
48. Plangerea sa a fost trimisa de procurorul ierarhic superior Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti. Parchetul a invocat exceptia de inadmisibilitate fata de o astfel de plangere, intrucat Codul de procedura penala al Romaniei nu prevedea in mod expres posibilitatea partilor de a contesta rezolutia procurorului de neincepere a urmarii penale.
49. Prima reclamanta a raspuns prezentand argumente de ordin jurisprudential, inclusiv Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei pronuntata la 2 decembrie 1997, care statua in sensul ca este neconstitutional sa nu oferi partilor o astfel de posibilitate. Prima reclamanta a invocat, de asemenea, adoptarea unei legi noi (Legea nr. 281/2003 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale), care modifica reglementarile anterioare si care oferea partilor posibilitatea de a face plangere impotriva unor astfel de acte ale procurorului, in fata instantelor, in termen de un an de la intrarea in vigoare (la 1 iulie 2003).
50. La 13 octombrie 2003, instanta a respins plangerea doamnei M.. In hotararea sa, instanta a facut referire la hotararea din 16 aprilie 2002 (a se vedea C, infra) si la rationamentul cuprins in aceasta. Totodata, a hotarat dupa cum urmeaza:
“Avand in vedere ca indiferent cat de multi martori ar fi fost audiati in cauza, nu s-ar fi putut stabili cu certitudine daca adevarul este de partea reclamantei sau de partea lui D.C., a fost necesara testarea celor doi cu ajutorul poligrafului. In urma testului, s-a stabilit ca reclamanta a disimulat, in timp ce D.C. s-a dovedit a fi fost sincer atunci cand a raspuns la intrebarile adresate.”
51. Atunci cand face referire la declaratiile celui de-al doilea reclamant din 15 iunie 1999, instanta a considerat ca acestea erau:
“… o reflectare fidela a opiniei mamei in aceasta chestiune, afirmatiile copilului fiind foarte bine structurate, similare celor facute de un adult, desi copilul avea cinci ani la momentul respectiv. Copilul a incercat sa expuna gandurile mamei sale cat mai exact posibil, dar, in acelasi timp, a incercat sa isi exprime sentimentele atunci cand a subliniat ca ii placea sa locuiasca si cu tatal sau.”
52. In consecinta, instanta a considerat ca probele existente nu pot fi considerate ca fiind suficient de solide pentru inceperea urmaririi penale impotriva lui D.C. pentru infractiunile invocate, in lumina concluziilor testului cu detectorul de minciuni (considerat a avea o acuratete in proportie de 98%), a tuturor rapoartelor si declaratiilor martorilor.
53. Instanta a subliniat in continuare faptul ca al doilea reclamant a afirmat ca tatal sau “doar i-a introdus un furtun in fund si i-a cerut sa nu-i spuna nimic mamei sale despre asta”, ceea ce:
“… constituie cel mult o infractiune in temeiul art. 180 alin. (1) C. pen. (Lovirea sau alte violente), sustinand ca o actiune penala poate fi initiata la plangerea penala prealabila a persoanei vatamate.”
54. Instanta nu a facut nicio referire la initierea unei anchete penale din oficiu pentru infractiunea prevazuta de art. 180 alin. (1) C. pen.
55. Doamna M. a declarat recurs impotriva acestei hotarari. Tribunalul Bucuresti a respins recursul si a reluat motivarea instantei de prim grad, citata mai sus. La 18 martie 2004, tribunalul a sustinut ca nu existau dovezi in dosar care sa demonstreze ca al doilea reclamant a fost efectiv victima violentelor sexuale comise de tatal sau si, prin urmare, ca nu a existat niciun indiciu in dosar pentru a justifica inceperea urmaririi penale impotriva lui D.C. pentru infractiuni care se pedepsesc in temeiul art. 200 alin. (2) si (3) si art. 201 C. pen.

C. Cererea doamnei M. de a restrange dreptul lui D.C. de a avea legaturi personale cu minorul, actiune finalizata prin hotararea din 5 februarie 2004

1. Actiunea in fata Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti
56. La data de 2 mai 2001, doamna M. a formulat o actiune civila, solicitand limitarea programului de vizita al lui D.C. la doua vizite pe luna si numai in prezenta sa. In sustinerea pretentiilor sale, reclamanta a afirmat ca D.C. a abuzat de dreptul sau de vizitare atunci cand, in iulie si in august 1998, luand copilul acasa, l-a molestat. Reclamanta a relevat faptul ca a formulat plangere penala impotriva lui D.C. in aceasta privinta, dar ca, la 3 martie 2000, procurorul a decis neinceperea urmaririi penale. De asemenea, o actiune similara civila fusese formulata anterior, dar solicitarea sa a fost respinsa la data de 1 iunie 2000, rationamentul instantei bazandu-se exclusiv pe decizia procurorului de nu incepe urmarirea penala impotriva lui D.C.
57. D.C. a afirmat ca inca din momentul in care fosta sotie l-a parasit, el a trebuit sa lupte in instanta pentru a-si putea vedea fiul, intrucat reclamanta a facut tot posibilul pentru a-l impiedica sa aiba vreo legatura cu fiul sau. In aceasta privinta, a trebuit chiar sa depuna o plangere penala impotriva reclamantei, intrucat aceasta nu se conforma hotararii instantei de a-i permite sa isi vada fiul. Chiar daca nu fusese niciodata pusa sub acuzare, reclamanta ar fi primit o sanctiune administrativa. In urma incidentelor care se presupune ca ar fi avut loc in vara anului 1998, nu i s-a mai permis sa isi vada fiul, intrucat prima reclamanta si-a schimbat domiciliul in mod constant, fara a-l informa.
58. Constienta de acuzatiile grave prezentate de parti si de miza procesului in ceea ce il priveste pe copil, instanta – intr-o faza preliminara – a considerat ca este necesar ca ambii parinti sa fie supusi atat unui test poligraf, cat si unei examinari psihiatrice. De asemenea, instanta a considerat ca este oportun sa il audieze si pe cel de-al doilea reclamant, chiar daca avea mai putin de 8 ani. Toate discutiile cu copilul au fost inregistrate pe banda audio si, dupa cum se arata in hotararea judecatoriei pronuntata la 16 aprilie 2002, “transcrierile urmau sa fie incluse in dosarul cauzei”.
59. Cererea doamnei M. a fost respinsa, motivarea instantei fiind, in esenta, urmatoarea.
60. In primul rand, instanta a observat, pe baza trecutului partilor, care a fost ostil si care s-a desfasurat partial in fata instantelor, ca intentia doamnei M. de a limita dreptul de vizitare al lui D.C. a fost constanta de-a lungul anilor si ca a inceput cu mult inainte de incidentele incriminate din iulie si august 1998. Dupa cum a reiesit din toate documentele depuse la dosar, prima reclamanta a intentionat, de fapt, sa il impiedice complet pe D.C. sa aiba vreo legatura cu fiul sau. Instanta a constatat ca acest context demonstra ca actuala cerere nu a venit ca o consecinta a presupusei agresiuni sexuale, ci, mai degraba, ca o consecinta previzibila a hotararii acesteia, coerente si puternice, de a pune capat oricarui tip de relatii intre al doilea reclamant si tatal sau. Au rezultat urmatoarele: “… reclamanta a fost preocupata in mod constant sa-si indeparteze copilul de tatal sau si motivul real in acest sens nu a fost motivul prezentat de doamna M. la dosar, ci, fara indoiala, unul cu un subtext religios, dupa cum se va arata in continuare.”
61. Intemeindu-se pe marturii si pe declaratiile partilor aflate la dosar (inclusiv ale celui de-al doilea reclamant), instanta a considerat ca adevaratul motiv pentru divortul partilor a fost de fapt excluderea lui D.C. din Congregatia Martorilor lui Iehova, la 13 ianuarie 1995:
“… desprinderea paratului din cadrul Martorilor lui Iehova a determinat reclamanta ca mai intai sa-l paraseasca, iar ulterior, dupa ce a asteptat un timp pentru ca <<oaia ratacita sa se reintoarca la turma>>, sa divorteze, in cele din urma.”
In acest context,
“… este lipsit de relevanta faptul ca paratul a avut un comportament violent fata de reclamanta – intrucat principalul si esentialul motiv al divortului partilor a fost unul religios, si anume iesirea paratului din cultul Martorii lui Iehova […], comportamentul violent al paratului jucand un rol secundar.”
62. In continuare, instanta a sustinut ca “este de notorietate faptul ca membrii cultului Martorii lui Iehova se casatoresc numai in cadrul Congregatiei” si, in cazul in care, dupa ce s-au casatorit, unul din membrii acesteia se separa de religie, iar incercarile de a-l aduce pe drumul cel bun nu au succes, un divort devine cu atat mai necesar. In consecinta, instanta a considerat ca doamna M. a cautat sa ia in considerare urmatoarele:
“… ea are o datorie fata de copil, dar si fata de Dumnezeu, de a proteja copilul de orice influenta care i-ar pune in pericol sufletul si dezvoltarea lui spirituala, inclusiv de influentele din partea tatalui sau, daca nu chiar in primul rand din partea tatalui sau […]
[R]ezulta ca era imperativ necesar ca paratul sa fie impiedicat sa aiba orice legatura cu copilul. Desi simpla si clara, [realizarea] obiectivului dorit parea sa fie subminata de un obstacol insurmontabil – legea, care permite parintelui caruia nu i-a fost incredintat copilul sa continue sa aiba legaturi personale cu acesta […]
[R]eclamanta, pragmatica, si-a stabilit ea insasi un obiectiv mai modest, apreciat ca fiind legal posibil – limitarea dreptului de vizitare al tatalui printr-o hotarare judecatoreasca [emisa] in faza preliminara [a procedurii], urmat de un al doilea pas, care era acela de a incerca, in orice mod sau prin orice stratagema posibila, sa se interzica complet paratului punerea in executare a hotararii judecatoresti in ceea ce priveste luarea legaturii cu copilul.”
In continuare, instanta a sustinut urmatoarele:
“… pe baza probelor aflate la dosar, nu se poate stabili cu certitudine daca reclamanta a cauzat ea insasi leziuni copilului, atestate de rapoartele medicale, insa o astfel de posibilitate nu poate fi complet exclusa.”
In sustinerea unei astfel de ipoteze, instanta a retinut urmatoarele:
“… se poate presupune ca in jurul datei de 1 iulie 1998, atunci cand D.C. a mers la reclamanta, [inarmat] cu o hotarare executorie (din 8 iunie 1998), intentionand sa isi vada copilul, reclamanta, luata prin surprindere, disperata, a decis sa recurga la aceasta solutie extrema, spunandu-si, pentru a-si linisti propria constiinta, ca un scop bun (salvarea sufletului copilului din <<ghearele Satanei>>) scuza mijloacele (comiterea a cel putin unei infractiuni – denuntarea calomnioasa a paratului).”
O a doua ipoteza, care explica leziunile minorului, a fost avansata de instanta de judecata:
“… este foarte posibil ca leziunea constatata sa fi fost consecinta unei constipatii acute a minorului, iar reclamanta sa fi profitat pur si simplu de circumstante si sa fi formulat o cerere de decadere a paratului din drepturile parintesti.”
63. In orice caz, instanta pare sa agreeze prima ipoteza, bazandu-se pe cronologia evenimentelor care ar fi avut loc in vara anului 1998, intrucat prima reclamanta a avut ea insasi initiativa, la acel moment, de a-i permite lui D.C. sa-l ia pe cel de-al doilea reclamant la el acasa, pentru o perioada de timp mai lunga decat cea stabilita in hotararea care reglementa dreptul de vizitare (de cateva zile). Explicatia primei reclamante ca a actionat in acest fel deoarece fusese anterior amenintata cu moartea de D.C. si ca a fost informata de politie sa se conformeze ordinului judecatoresc care incuviinta dreptul de vizita al lui D.C. a fost considerata nesincera.
64. Instanta a concluzionat ca initiativa primei reclamante de a-l incredinta pe cel de-al doilea reclamant tatalui sau era parte dintr-un plan mai amplu, organizand inscenarea pregatita pentru D.C.
65. Testul poligraf si raportul psihiatric privind partile, precum si evaluarea psihologica a raspunsurilor celui de-al doilea reclamant la intrebarile instantei nu au fost niciodata realizate:
“… dupa consultari, atat presedintele instantei, cat si expertul criminalist au ajuns la concluzia ca reclamanta ar fi putut fi una dintre putinele persoane care ar putea <<insela>> chiar si poligraful.”
66. In consecinta, presedintele instantei a decis sa incerce sa o faca constienta pe reclamanta de fapta sa – in cazul in care acuzatiile impotriva lui D.C. ar fi fost, intr-adevar, nefondate – si, prin urmare, i-a invitat pe prima reclamanta si pe al doilea reclamant la o intalnire la sediul instantei.
67. In urma intalnirii care a avut loc la o data nespecificata in 2002, reclamanta, prin avocatul sau, a impus “anumite conditii inacceptabile si incalificabile” care ar fi trebuit indeplinite in momentul efectuarii testului poligraf. Intrucat acest mijloc de proba nu este, ca atare, prevazut de legislatia procedurala din Romania, instanta “a fost fortata” sa concluzioneze ca testul nu putea fi realizat:
“Instanta considera aceste conditii ca fiind un refuz disimulat si diplomatic al reclamantei de a efectua testul, iar un astfel de refuz ne conduce spre concluzia ca este foarte posibil ca reclamanta sa il fi acuzat fara temei pe parat, D.C.”
68. Intrucat asemenea “conditii nerezonabile si imposibil de realizat” au fost formulate de avocatul primei reclamante pentru evaluarea raspunsurilor anterioare ale celui de-al doilea reclamant (de exemplu, copilul ar fi trebuit inregistrat astfel incat prima reclamanta sa fi putut, daca era necesar, sa isi exprime un punct de vedere), instanta s-a vazut obligata sa admita faptul ca prima reclamanta a fost reticenta la un astfel de mijloc de obtinere a probelor, iar evaluarea nu a fost niciodata efectuata.
69. Cu toate acestea, instanta a purtat mai multe discutii separate cu al doilea reclamant, care, atunci cand a fost intrebat, a declarat, intre altele, urmatoarele:
“… tatal sau a parasit organizatia religioasa chiar inainte ca el sa se fi nascut, pentru ca <<a trecut de partea Satanei>>”,
si ca
“… nu prea se juca cu copiii vecinilor, deoarece ei nu erau <<martori>>, si, prin urmare, erau rai”.
De asemenea, instanta a sustinut ca:
“Copilul a afirmat ca a fost molestat de tatal sau, care a amenintat ca il va omori daca va dezvalui mamei sale ceva legat de incident (declaratie inregistrata).
[…]
Copilul a declarat intr-adevar presedintelui instantei ca nu doreste sa isi vada tatal.”
70. Afirmatiile celui de-al doilea reclamant nu au fost, totusi, luate in considerare de instanta de judecata, intrucat instanta avea convingerea ca toate acestea fusesera de fapt induse de mama sa si nu evidentiau gandurile si dorintele reale ale copilului:
“… pentru orice minor cu varsta intre patru ani si sapte ani, un parinte sau un profesor care este apropiat de copil i-ar putea cu usurinta inocula orice idei…”
In consecinta, instanta a constatat:
“… un copil va accepta imediat si fara rezerve faptul ca o situatie a avut loc, fiindu-i inoculata, chiar daca el insusi nu isi aminteste despre o astfel de situatie.”
71. Intemeindu-se pe toate probele si prezumtiile rezultate din refuzul primei reclamante de a permite ca noi probe (rapoarte) sa fie administrate, instanta a retinut urmatoarele:
“… instanta considera ca, de fapt, reclamanta nu a dorit niciodata ca paratul sa-si poata vedea copilul, si, in acest scop, ea a mers atat de departe incat nu a respectat o hotarare judecatoreasca anterioara (hotararea din 8 iunie 1998).
Ramane ca procurorul sa inlature orice indoiala in aceasta privinta (plangerea penala depusa de reclamanta), astfel incat reclamanta sa poata fi adusa in fata instantei pentru ca s-a opus executarii hotararii din 8 iunie 1998…
[…]
Daca ar fi fost vreodata efectuat un raport psihiatric, instanta ar fi aflat daca reclamanta suferea sau nu de <<sindrom de personalitate multipla>> […], pentru ca reclamanta lasa impresia ca are o personalitate dubla, intre cele doua parti neexistand niciun fel de comunicare…
[…]
Prin urmare, paratul pare mult mai indreptatit sa solicite decaderea mamei din drepturile parintesti.”

2. Judecata din apel inaintea Tribunalului Bucuresti
72. Doamna M. a declarat apel impotriva hotararii susmentionate, sustinand, in esenta, ca: instanta a folosit si a interpretat afirmatiile celui de-al doilea reclamant, desi acestea nu au fost niciodata transcrise sau anexate la dosarul cauzei, si ca instanta a motivat cu o logica care nu avea nimic de-a face cu cazul in sine, ci mai degraba s-a intemeiat pe propriile obsesii aparente ale judecatorului care, in orice caz, nu s-a bazat pe probele cu inscrisuri prezentate (rapoarte medicale, evaluari psihologice ale copilului), care erau in totalitate in sprijinul adevarului – acela ca al doilea reclamant a fost abuzat sexual de tatal sau. Au fost de asemenea ignorate documente care atestau starea mentala normala a primei reclamante, instanta preferand sa considere ca prima reclamanta suferea de “devieri psihologice de natura mistica”. Pe scurt, instanta a avut in mod evident o atitudine de dezaprobare fata de reclamanta si “a tratat-o ca pe o criminala pentru ca era membru al cultului crestin al Martorilor lui Iehova”, organizatie care este de fapt recunoscuta oficial de legislatia din Romania.
73. In hotararea din 20 decembrie 2002, instanta a facut o noua evaluare a tuturor probelor si a incercat sa gaseasca un echilibru intre importanta respectarii prezumtiei de nevinovatie in favoarea lui D.C. si necesitatea de a proteja interesul superior al copilului.
74. In acest sens, instanta a considerat ca, pana cand paratul va fi gasit vinovat printr-o hotarare definitiva, el trebuie considerat nevinovat si, prin urmare, nu i se poate nega dreptul de a avea o relatie personala cu fiul sau.
Cu toate acestea, a stabilit si urmatoarele:
“principiul interesului superior al copilului trebuie sa fie avut in vedere, mai ales atat timp cat inca exista posibilitatea ca acest copil sa fi fost molestat de tatal sau, o experienta care l-ar marca psihologic, fara indoiala, pentru restul vietii sale.”
75. Prin urmare instanta a considerat ca, pana la finalizarea procedurii penale, al doilea reclamant ar fi mai bine protejat daca tatalui sau i s-ar permite sa il viziteze doar in fiecare prima si a treia duminica a lunii, intre orele 10 a.m. si 4 p.m., la sediul reprezentantului legal al primei reclamante. Prima reclamanta urma sa nu fie prezenta in cursul acestor vizite.

3. Judecata in recurs inaintea Curtii de Apel Bucuresti
76. Atat prima reclamanta, cat si D.C. au declarat recurs impotriva hotararii din 20 decembrie 2002. Doamna M. a criticat aprecierea probelor efectuata de instanta, in masura in care toate documentele si probele au dovedit ca era necesar ca prima reclamanta sa fie prezenta atunci cand D.C. isi petrece timpul cu cel de-al doilea reclamant.
77. D.C. a contestat hotararea, sustinand ca solutia avuta in vedere de instanta l-a pus intr-o pozitie in care ii este imposibil sa stabileasca o relatie personala cu fiul sau, ca instanta a incalcat, de asemenea, prezumtia de nevinovatie care opereaza in favoarea sa, in special avand in vedere faptul ca procurorul a decis, la 29 iulie 2003, neinceperea urmaririi penale si ca instanta a interpretat gresit notiunea de “interes superior al copilului”, care implica, in sine, existenta unei relatii intre copil si tatal sau.
78. La 4 decembrie 2003, reprezentantul legal al doamnei M. a furnizat probe cu inscrisuri care sa dovedeasca faptul ca rezolutia procurorului de neincepere a urmaririi penale fata de D.C. a fost atacata in fata instantei si ca ancheta penala era inca in curs.
79. La 5 februarie 2004, curtea de apel a respins recursul formulat de prima reclamanta impotriva hotararii Tribunalului Bucuresti. Curtea a admis recursul lui D.C., a modificat in tot hotararea pronuntata in apel de Tribunalul Bucuresti si a respins apelul doamnei M. impotriva hotararii din prima instanta. In acest sens, Curtea a hotarat urmatoarele:
“… nu a rezultat din nicio proba aflata la dosar ca tatal a avut o atitudine agresiva fata de copil. S-a demonstrat cu certitudine ca neintelegerile au izbucnit intre cei doi parinti si, in final, au dus la divortul acestora.
Reaua-credinta a mamei a fost evidenta, avand in vedere concluziile raportului criminalistic care atesta disimularea in ceea ce o priveste.
Conform marturiilor si probelor de specialitate disponibile la dosar, putinele intalniri dintre tata si fiu au fost normale, iar copilul s-a bucurat de fiecare data cand isi vedea tatal.
Mai mult, faptul ca tatal nu a mai putut sa-si vada fiul in urma reunirii copilului cu mama sa, ca urmare a refuzului mamei de a accepta executarea unei hotarari definitive, care ii oferea tatalui drept de vizitare, nu poate fi, de asemenea, ignorat. Dispozitiile legale aplicabile prevad dreptul parintelui divortat caruia nu i-a fost incredintata custodia copilului sa pastreze legaturi personale cu copilul.”
[…]
“… cand a respins recursul, instanta a avut in vedere, de asemenea, rezolutia procurorului din 29 iulie 2003 de a nu incepe urmarirea penala impotriva lui D.C. si interesul superior al copilului in ceea ce priveste pastrarea legaturilor personale cu tatal sau.”

D. Procedura penala desfasurata impotriva lui D.C., finalizata prin condamnare
80. La 5 iulie 1995, doamna M. a depus plangere penala impotriva lui D.C., acuzandu-l ca a lovit-o, a amenintat ca o omoara si a calomniat-o la iesirea dintr-o sedinta de judecata cu privire la dreptul de vizitare. Probele aduse la dosar includeau doua documente care atestau ca D.C. fusese deja amendat pentru tulburarea ordinii publice la gradinita copilului si acasa. Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a hotarat ca D.C. a comis actele ilegale invocate si l-a condamnat la 6 luni inchisoare si la plata unei amenzi, sanctiuni prevazute de lege. In ceea ce priveste actiunea civila aferenta plangerii primei reclamante, D.C. a fost obligat sa plateasca despagubiri adecvate, materiale si morale, in favoarea primei reclamante. D.C. a formulat recurs impotriva hotararii. Recursul a fost respins de Tribunalul Bucuresti la 4 decembrie 1998. Instanta a hotarat ca sanctiunile aplicate au fost adecvate, intrucat victima a dovedit ca traieste cu teama, comportamentul agresiv al inculpatului fortand-o sa schimbe in mod repetat domiciliul ei si al celui de-al doilea reclamant.
81. La 18 decembrie 1996, sora doamnei M., R.C., a formulat plangere penala impotriva lui D.C., sustinand ca a fost lovita si insultata de acesta. Ea a prezentat un certificat medical care atesta rani si leziuni care au necesitat intre 14 si 15 zile pentru vindecare. Instanta l-a declarat vinovat pe D.C., intrucat “s-a dovedit a fi extrem de distructiv si agresiv, comportandu-se extrem de violent”. D.C. a fost condamnat la un an de inchisoare si amenda penala, ambele sanctiuni fiind prevazute de lege. Victimei i-au fost acordate despagubiri cu titlu material si moral. Recursul lui D.C. a fost admis la data de 27 ianuarie 1999 de Tribunalul Bucuresti, care l-a condamnat la 3 luni inchisoare si amenda penala, sanctiuni prevazute de lege.
82. In urma plangerii penale formulate la 12 martie 1997 de Congregatia Martorilor lui Iehova, D.C. a fost condamnat de catre Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti pentru infractiunea de distrugere si a fost obligat sa plateasca atat o amenda penala, cat si despagubirile civile solicitate de Congregatie. Hotararea a devenit definitiva dupa ce apelul formulat de D.C. a fost respins la 18 iulie 1997.

II. Dreptul intern relevant
83. Prevederile relevante privind dreptul de custodie si aspecte de dreptul familiei se regasesc in R.R. impotriva Romaniei (I) (dec.), nr. 1188/05, 12 februarie 2008.
84. Art. 97 C fam. prevede egalitatea fundamentala a sotilor in ceea ce priveste drepturile si indatoririle parintesti si stabileste cu claritate faptul ca interesul copiilor este crucial.
85. Prevederile relevante ale Codului penal al Romaniei sunt formulate dupa cum urmeaza:
ART. 180
“(1) Lovirea sau orice acte de violenta cauzatoare de suferinte fizice se pedepsesc cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda.
[…]
(3) Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. In cazul faptelor prevazute la alin. 1^1 si 2^1, actiunea penala se pune in miscare si din oficiu.
(4) Impacarea partilor inlatura raspunderea penala, producandu-si efectul si in cazul in care actiunea penala a fost pusa in miscare din oficiu.”
ART. 200
“(1) Relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex, savarsite in public sau daca au produs scandal public, se pedepsesc cu inchisoare de la unu la 5 ani.
(2) Fapta majorului de a avea relatii sexuale cu un minor de acelasi sex se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi.
(3) Relatiile sexuale cu o persoana de acelasi sex in imposibilitate de a se apara ori de a-si exprima vointa sau prin constrangere se pedepsesc cu inchisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi.
[…]”
ART. 201
“(1) Actele de perversiune sexuala savarsite in public sau daca au produs scandal public se pedepsesc cu inchisoare de la unu la 5 ani.
(2) Actele de perversiune sexuala cu o persoana care nu a implinit varsta de 15 ani se pedepsesc cu inchisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi.
(3) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza si actele de perversiune sexuala cu o persoana intre 15 – 18 ani, daca fapta este savarsita de tutore sau curator ori de catre supraveghetor, ingrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori daca faptuitorul a abuzat de increderea victimei sau de autoritatea ori influenta sa asupra acesteia.
[…]”

IN DREPT

I. Observatii preliminare
86. Guvernul a sustinut ca, in opinia sa, doamna M. nu avea calitatea de reclamanta in cauza, ci, mai degraba, de reprezentant legal al celui de-al doilea reclamant, A.C., fiul sau. Guvernul a sustinut ca, desi in situatia de fapt transmisa Guvernului parat in urma comunicarii cauzei, Curtea a facut referire atat la doamna M., cat si la A.C., ca fiind reclamanti, scrisoarea doamnei M. din 1 martie 2006 adresata Curtii mentiona in mod expres ca a formulat sesizarea doar in numele fiului sau.
87. Reclamantii au sustinut ca in scrisoarea doamnei M. din 5 noiembrie 2004 aceasta a sustinut in mod expres ca a depus sesizarea atat in nume propriu, cat si in numele fiului sau. Mai mult, pozitia doamnei M. a fost reiterata in corespondenta sa ulterioara cu aceasta Curte.
88. Curtea subliniaza ca, in scrisoarea din 1 martie 2006, doamna M. a sustinut ca a formulat sesizarea doar in numele fiului sau. Curtea ia act de faptul ca scrisoarea mentionata a fost transmisa de doamna M. drept raspuns la scrisoarea Curtii din 19 decembrie 2005, prin care Curtea solicita sa fie informata daca aceasta a depus sesizarea in temeiul art. 3 din Conventie in nume propriu sau in numele fiului ei.
89. In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca doamna M. si-a mentinut statutul de reclamanta pentru toate capetele de cerere invocate in fata Curtii, cu exceptia sesizarii in temeiul art. 3 din Conventie.

II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 3, 8 si 13 din Conventie
90. Reclamantii au sustinut ca omisiunea autoritatilor nationale de a asigura protectia adecvata a celui de-al doilea reclamant fata de presupusele acte de agresiune sexuala comise de tatal sau, separarea primei reclamante de fiul sau prin plasarea celui de-al doilea reclamant intr-o institutie de stat si limitarea dreptului de vizitare al acesteia, precum si lipsa unei cai de atac eficiente in ceea ce priveste aspectele mentionate au constituit o incalcare a obligatiilor pozitive ale statului de a proteja integritatea fizica a persoanei, viata privata si de familie si de a oferi cai de atac efective in acest sens.
91. Prevederile relevante ale Conventie sunt astfel redactate:
ART. 3
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
ART. 8 & 1
“Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, …”
ART. 13
“Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta Conventie au fost incalcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instante nationale, chiar si daca incalcarea ar fi fost comisa de persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.”

A. Cu privire la admisibilitate
92. Guvernul sustine ca plangerea reclamantilor formulata in temeiul art. 3 si 8 din Conventie, privind procedura care s-a finalizat prin hotararea definitiva din 18 martie 2004, a fost formulata in fata Curtii pentru prima data intr-o scrisoare primita de Curte la 17 noiembrie 2004, cu depasirea termenului de 6 luni. Guvernul a sustinut ca hotararea din 18 martie 2004 a fost pusa la dispozitia reclamantilor la 5 mai 2004. Prin urmare, termenul de 6 luni s-a implinit la 5 noiembrie 2004 si nu exista dovezi la dosar ca reclamantii au transmis scrisoarea catre Curte inainte de data mentionata anterior.
93. Reclamantii sustin ca scrisoarea primita de Curte la 17 noiembrie 2004 a fost expediata prin posta de acestia la 5 noiembrie 2004, astfel cum arata stampila postala aplicata pe plicul care contine scrisoarea. Prin urmare, plangerea acestora in temeiul art. 3 si 8 din Conventie, privind procedura care s-a finalizat prin hotararea definitiva din 18 martie 2004, a fost depusa la Curte in termenul limita de 6 luni.
94. Curtea ia act ca niciuna dintre parti nu a contestat faptul ca termenul limita de depunere a plangerii reclamantilor privind procedura care s-a finalizat prin hotararea definitiva din 18 martie 2004 era de 5 noiembrie 2004, ultima data la care reclamantii ar fi putut trimite Curtii scrisoarea prin posta. In acelasi timp, Curtea noteaza ca plicul primit de Curte la 17 noiembrie 2004 si disponibil in dosar poarta stampila oficiului postal Bucuresti cu data de 5 noiembrie 2004.
95. Rezulta ca reclamantii au formulat capetele de cerere in fata Curtii in termenul limita de 6 luni si, prin urmare, exceptia invocata de Guvern trebuie sa fie respinsa.
96. In final, Curtea observa ca aceste capete de cerere nu sunt in mod vadit nefondate, in sensul art. 35 & 3 din Conventie.
De asemenea, Curtea subliniaza ca acestea nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond

(a) Argumentele partilor

(i) Reclamantii
97. Reclamantii au sustinut ca ancheta penala initiata impotriva lui D.C. nu a fost eficienta si ca autoritatile nationale au refuzat sa audieze martori care cunosteau comportamentul violent al tatalui lui A.C. si au ignorat probele medico-legale si opiniile expertilor care au dovedit ca D.C. a abuzat sexual de fiul sau. De asemenea, etapa actelor premergatoare urmaririi penale a durat mai mult de un an si jumatate si s-a incheiat prin rezolutia procurorului de neincepere a urmaririi penale impotriva lui D.C.
98. Pe parcursul cercetarii, prima reclamanta a fost traumatizata atunci cand, in ciuda varstei fragede a celui de-al doilea reclamant, a fost separata de el si acesta a fost plasat in custodia statului pentru o perioada de un an, mama sa avand drept de vizitare numai o data pe saptamana. Mai mult, lui D.C. i s-a permis de asemenea accesul in cladire si sa isi viziteze de mai multe ori fiul, desi, dupa fiecare vizita, al doilea reclamant parea traumatizat.
99. In plus, autoritatile nationale nu au continuat cercetarea si nu au examinat toate probele necesare pentru a identifica persoana vinovata de comiterea actelor de abuz sexual impotriva lui A.C. Instantele nu au examinat fondul cauzei si, in pronuntarea hotararilor, au ales sa se bazeze pe rezultatele testului poligraf prezentate de parchet, desi testul mentionat s-a desfasurat in conditii improprii, care au modificat rezultatul.
100. Reclamantii sustin ca mecanismul juridic pentru protectia drepturilor garantate prin Conventie a fost ineficient. In special, desi instantele nationale au ascultat-o pe prima reclamanta referitor la exceptia de inadmisibilitate cu privire la plangerea sa impotriva rezolutiei procurorului de a nu incepe urmarirea penala impotriva lui D.C., acestea nu au audiat-o pe reclamanta asupra fondului si nu i-au permis sa prezinte probe in acest sens. In ultimul rand, nu exista probe la dosar ca autoritatile nationale au oferit fiului doamnei M. consiliere psihologica fata de abuzul sexual la care acesta fusese expus sau pentru anxietatea cauzata de separarea de mama sa.

(ii) Guvernul
101. Guvernul a sustinut ca autoritatile nationale au efectuat o ancheta efectiva, care a stabilit ca D.C. nu a comis actele ilegale de care a fost acuzat.
102. In acest context, Guvernul a argumentat ca autoritatile nationale au audiat o serie de martori, au solicitat rapoarte medico-legale din partea expertilor, teste poligraf si l-au audiat pe cel de-al doilea reclamant, in prezenta mamei sale si a unui psiholog. Probele au fost analizate de instantele nationale si acestea au pronuntat hotarari motivate, in ceea ce priveste fondul cauzei.
103. Mai mult, Guvernul a aratat ca mecanismul juridic pentru protectia drepturilor reclamantilor prevazute in Conventie a fost unul efectiv. In acest sens, Guvernul a sustinut ca reclamantii au avut posibilitatea de a contesta in fata instantelor nationale rezolutia procurorului de neincepere a urmaririi penale impotriva lui D.C., instante care au examinat probele disponibile si au confirmat rezolutia procurorului in temeiul unei hotarari motivate. Totodata, instantele nationale au examinat si fondul procedurii civile initiate de reclamanta impotriva lui D.C., avand drept scop limitarea dreptului de vizitare al acestuia, pe baza probelor aflate la dosar. Mai mult, autoritatile nationale au aplicat masuri de protectie in favoarea celui de-al doilea reclamant, prin plasarea acestuia pentru mai mult de un an intr-o institutie de stat, ca urmare a cererii formulate de mama sa. Cu toate acestea, doamna M. a mentinut o legatura constanta cu acesta, iar minorul i-a fost redat in custodie, la cerere.
104. In plus, Guvernul a sustinut ca lui D.C. i s-a permis sa aiba legaturi cu fiul sau deoarece obtinuse o hotarare judecatoreasca definitiva care ii recunostea dreptul de vizitare si autoritatile nu ar fi putut sa se opuna executarii hotararii mentionate.
105. In final, Guvernul a sustinut ca, desi doamna M. a solicitat autoritatilor nationale sa il decada din drepturile parintesti pe D.C., aceasta nu a contestat in fata instantelor nationale decizia Comisiei pentru Protectia Copilului Sector 3, Bucuresti, prin care i-a fost respinsa cererea.

(b) Limitele examinarii realizate de Curte
106. Avand in vedere natura si esenta capetelor de cerere formulate de reclamanti in cauza de fata, Curtea constata ca acestea se incadreaza pentru a fi examinate in principal in temeiul art. 3 si 8 din Conventie.

(c) Motivarea Curtii
1. Protectia adecvata a celui de-al doilea reclamant fata de presupusele acte de agresiune sexuala
107. Curtea reitereaza faptul ca obligatia Inaltelor Parti Contractante in temeiul art. 1 din Conventie de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdictia lor drepturile si libertatile definite in Conventie, coroborata cu art. 3, impune statelor sa ia masurile menite sa asigure ca persoanele aflate sub jurisdictia lor sa nu fie supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente cauzate de persoane fizice [a se vedea A. impotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 22, Culegere de hotarari si decizii 1998-VI; Z. si altii impotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73 – 75, CEDO 2001-V., si E. si altii impotriva Regatului Unit, nr. 33218/96, 26 noiembrie 2002].
108. Obligatiile pozitive ale statului sunt inerente dreptului la respectarea efectiva a vietii private, in temeiul art. 8; aceste obligatii pot implica chiar adoptarea de masuri in domeniul relatiilor dintre indivizi. Desi alegerea mijloacelor pentru a asigura respectarea art. 8 in domeniul protectiei impotriva faptelor persoanelor de drept privat intra, in principiu, in marja de apreciere a statului, descurajarea eficienta a unor fapte grave cum ar fi violul, unde valorile fundamentale si aspectele esentiale ale vietii private reprezinta miza, implica existenta unor dispozitii de drept penal eficiente. Copiii si alte persoane vulnerabile, in special, au dreptul la o protectie efectiva [a se vedea X si Y impotriva Olandei, 26 martie 1985, pct. 23 – 24 si 27, seria A nr. 91, si August impotriva Regatului Unit (dec.), nr. 36505/02, 21 ianuarie 2003].
109. Intr-o serie de cauze, art. 3 din Conventie a dat nastere unei obligatii pozitive de a efectua o ancheta oficiala (a se vedea Assenov si altii impotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere 1998-VIII). O astfel de obligatie pozitiva nu poate fi considerata, in principiu, ca se limiteaza doar la cazurile de rele tratamente aplicate de functionari ai statului (a se vedea, 97 membri ai Congregatiei Martorilor lui Iehova din Gldani si alte 4 persoane impotriva Georgiei, nr. 71156/01, pct. 97, 3 mai 2007).
110. In continuare, Curtea nu a exclus posibilitatea ca obligatia pozitiva a statului in temeiul art. 8, de a proteja integritatea fizica a individului, sa poata fi extinsa la aspecte referitoare la caracterul efectiv al unei anchete penale (a se vedea Osman impotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 128, Culegere 1998-VIII).
111. In acest temei, Curtea considera ca statele au obligatia pozitiva inerenta art. 3 si 8 din Conventie de a adopta dispozitii de drept penal care sa sanctioneze eficient abuzul sexual asupra copiilor si sa le puna in practica prin intermediul unei anchete penale urmate de trimiterea in judecata, care sa aiba caracter efectiv.
112. In lumina celor de mai sus, sarcina Curtii este de a examina daca presupusele deficiente din cadrul anchetei penale au prezentat sau nu astfel de erori semnificative, care sa constituie o incalcare a obligatiilor pozitive ale statului parat, in temeiul art. 3 si 8 din Conventie, in ceea ce il priveste pe al doilea reclamant.
113. Problema prezentata in fata Curtii se limiteaza la cele de mai sus. Curtea nu are in vedere acuzatiile privind erori sau omisiuni izolate in cadrul anchetei, intrucat nu se poate substitui autoritatilor nationale in aprecierea faptelor din speta, nici nu se poate pronunta cu privire la raspunderea penala a presupusilor faptuitori.
114. Revenind la aspectele particulare ale cauzei, Curtea retine inca de la inceput ca autoritatile nationale au reactionat cu diligenta la cererea doamnei M. de a-l plasa temporar pe fiul sau intr-o institutie de stat si de a-i asigura acestuia protectia necesara pentru dezvoltarea lui psihica si morala fata de presupusele acte de abuz sexual comise de D.C. (a se vedea pct. 16 – 18 de mai sus). In plus, in cursul anchetei, au fost audiati martori si au fost solicitate rapoarte medico-legale si evaluari psihologice de specialitate, care au fost efectuate de un psiholog (a se vedea pct. 29 – 34 de mai sus). Mai mult, a fost realizat un raport criminalistic cu privire la comportamentul simulat, iar al doilea reclamant a fost audiat de autoritati in prezenta mamei sale si a unui psiholog (a se vedea pct. 35 si 38 de mai sus). Cazul a fost investigat, iar procurorii si instantele nationale au pronuntat acte motivate, explicandu-si pozitia lor in detaliu.
115. Curtea recunoaste ca autoritatile romane au avut o sarcina dificila, in masura in care se confruntau cu o situatie delicata, cu versiuni contradictorii privind evenimentele si putine probe directe. Curtea nu subestimeaza eforturile depuse de autoritatile nationale in activitatea lor efectuata in cauza.
116. Curtea subliniaza, totusi, ca existenta unor interese conflictuale ale partilor impunea in mod evident o evaluare contextuala a credibilitatii declaratiilor date si o verificare a tuturor circumstantelor aplicabile. Putine lucruri au fost facute, totusi, pentru a verifica credibilitatea versiunilor evenimentelor prezentate de parti si ale martorilor propusi de acestea. In special, nu a fost facuta nicio incercare de a stabili cu mai multa precizie sursa comportamentului celui de-al doilea reclamant fata de alti copii, asa cum a fost descris de martori, domnul B.G. si doamna S.F., care observasera in mod direct comportamentul acestuia (a se vedea pct. 32 de mai sus). Mai mult, in rezolutia de neincepere a urmaririi penale fata de D.C., procurorii nu au respectat instructiunile procurorului ierarhic superior (a se vedea pct. 44 – 45 de mai sus) si s-au bazat exclusiv pe probele deja disponibile in dosar. De asemenea, atunci cand instantele nationale au respins plangerea reclamantilor impotriva rezolutiei procurorului de neincepere a urmaririi penale fata de D.C., nu au acordat nicio atentie problemei ridicate de instante, in sensul daca comportamentul lui D.C. ar fi putut constitui o fapta penala in temeiul art. 180 alin. (1) C. pen. (Lovirea si alte violente). In plus, instantele nationale nu au examinat posibilitatea efectuarii din oficiu a unei anchete de catre autoritatile nationale, cu privire la un astfel de act interzis, pretins comis de D.C. fata de fiul sau, astfel cum este prevazut de art. 180 alin. (3) C. pen. In final, desi autoritatile s-au intemeiat in argumentatia lor pentru incetarea anchetei penale impotriva lui D.C. si pe rezultatele testului poligraf efectuat primei reclamante, test care a indicat un comportament disimulat al acesteia la intrebarile-cheie (a se vedea pct. 34), care a ridicat unele suspiciuni in ceea ce priveste potentiala ei implicare in abuzul comis asupra fiului ei, acestea nu au luat in considerare o astfel de ipoteza si nu au analizat daca nu ar fi putut fi declansata o ancheta penala impotriva primei reclamante.
117. Curtea considera ca, desi in practica poate fi uneori dificil sa se solutioneze situatii conflictuale, precum cele din speta de fata, autoritatile trebuie totusi sa analizeze toate faptele si sa ia o hotarare pe baza unei evaluari a tuturor circumstantelor, in special in cazul existentei unor probe directe, precum urmele de violenta (a se vedea pct. 32 – 34 de mai sus).
In plus, ancheta penala si concluziile sale trebuie sa se canalizeze pe urmarirea interesului superior al copilului si a starii sale de bine.
118. Astfel, Curtea considera ca, in cauza de fata, autoritatile nu au explorat optiunile disponibile pentru o cercetare amanuntita a cazului.
119. Autoritatile pot fi criticate, de asemenea, pentru ca au acordat o importanta scazuta vulnerabilitatii speciale a tinerilor si factorilor psihologici speciali, care sunt implicati in cazurile de agresiune sexuala asupra copiilor (a se vedea pct. 43 de mai sus).
120. In plus, autoritatile au desfasurat ancheta penala cu o intarziere semnificativa. Dosarul s-a aflat pendinte in fata parchetului timp de un an si zece luni fara ca vreo proba suplimentara sa fi fost prezentata sau administrata in dosar, in pofida instructiunilor transmise de procurorul ierarhic superior (a se vedea pct. 44 – 46 de mai sus).
121. In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca anchetarea cazului si, in special, abordarea adoptata de autoritatile nationale, nu au indeplinit cerintele inerente ce decurg din obligatia pozitiva a statului de a stabili si de a pune in practica, in mod eficient, un sistem de drept penal apt sa sanctioneze toate formele de abuz sexual.
122. In ceea ce priveste argumentul Guvernului potrivit caruia instantele nationale au examinat fondul actiunii civile introduse de prima reclamanta impotriva lui D.C., prin care solicita restrangerea dreptului de a avea legaturi personale cu minorul si ca reclamanta nu a atacat in fata instantelor nationale hotararea autoritatilor nationale de a respinge cererea sa de a-l decadea pe tata din drepturile parintesti, Curtea reaminteste ca a stabilit anterior ca, in orice caz, o protectie eficienta impotriva violului si a abuzului sexual necesita masuri de natura penala (a se vedea M.C. impotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 186, 4 decembrie 2003).
123. Astfel, Curtea constata ca in prezenta cauza s-a produs o incalcare a obligatiei pozitive a statului parat, in temeiul art. 3 si 8 din Conventie, in ceea ce il priveste pe al doilea reclamant.

2. Separarea primei reclamante de fiul sau si dreptul limitat de a avea legaturi personale cu minorul
124. Curtea reitereaza faptul ca separarea unei familii reprezinta o ingerinta extrem de grava. O astfel de masura trebuie sa fie sustinuta de consideratii suficient de solide si de importante, in interesul copilului [a se vedea Olsson impotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, pct. 72, seria A nr. 130]. Prin urmare, trebuie avut in vedere justul echilibrul ce trebuie realizat intre interesele concurente ale persoanei, privita ca individ, si cele ale comunitatii, iar statul beneficiaza de o anumita marja de apreciere in ambele contexte (a se vedea Hokkanen impotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A 299-A). In acest domeniu, evaluarea Curtii nu se limiteaza la a verifica daca un stat parat si-a exercitat puterea in mod rezonabil, cu atentie si cu buna-credinta. In plus, in exercitarea atributiei sale de supervizare pe cale jurisdictionala, Curtea nu se poate limita la a lua in considerare deciziile contestate in mod izolat, ci trebuie sa le analizeze prin prisma cauzei privite in ansamblu: Curtea trebuie sa stabileasca daca motivele invocate pentru a justifica ingerintele in cauza sunt relevante si suficiente [a se vedea Olsson (nr. 1), citata anterior, pct. 68].
125. Totodata, Curtea reaminteste ca dreptul parintelui si al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vietii de familie. In plus, o relatie naturala de familie nu se incheie din cauza faptului ca copilul a fost luat in grija statului (a se vedea Eriksson impotriva Suediei, 22 iunie 1989, pct. 58, seria A nr. 156). Dupa cum a constatat anterior Curtea, luarea in custodia statului a unui copil ar trebui sa fie considerata in mod normal ca o masura temporara, care sa inceteze cat mai curand, cand este permis de circumstante, iar orice masuri pentru punerea in aplicare a luarii temporare in custodia statului ar trebui sa respecte obiectivul final de a readuce parintele (parintii) biologic(i) alaturi de copil. In acest sens, trebuie sa existe un echilibru corect intre interesele copilului care ramane in grija statului si cele ale parintelui, pentru a-l readuce alaturi de copil. In realizarea acestui exercitiu de pastrare a echilibrului, Curtea va acorda o importanta deosebita interesului superior al copilului, care, in functie de natura si gravitatea sa, poate prevala asupra intereselor parintelui. In special, un parinte nu poate fi indreptatit, in temeiul art. 8 din Conventie, sa ceara aplicarea unor masuri care ar afecta sanatatea si dezvoltarea copilului (a se vedea Johansen impotriva Norvegiei, 7 august 1996, pct. 78, Culegere 1996-III).
126. Inca de la inceput, Curtea constata in cauza ca, drept urmare a atmosferei violente din cadrul familiei, doamna M. a depus o cerere catre autoritatile nationale pentru a-l plasa temporar pe cel de-al doilea reclamant intr-o institutie de stat. Autoritatile au decis din oficiu sa mentina masura doar pentru a asigura siguranta copilului, in lumina acuzatiilor de abuz sexual comise impotriva sa de tatal sau si in asteptarea rezultatului anchetei penale initiate impotriva tatalui. Doamna M. nu pare sa fi atacat decizia autoritatilor in niciun stadiu al procedurii interne. Al doilea reclamant a fost plasat in institutia de stat pentru o perioada care a depasit cu putin un an si a primit vizite saptamanale din partea ambilor parinti pe intreaga perioada in care a fost separat de mama sa. In final, masura a fost ridicata, la cererea primei reclamante, iar copilul a fost imediat incredintat mamei sale si a continuat sa traiasca alaturi de aceasta.
127. Curtea constata ca nu exista nicio proba la dosar care sa arate ca intalnirile saptamanale ale celui de-al doilea reclamant cu tatal sau au fost daunatoare pentru al doilea reclamant (a se vedea pct. 22 de mai sus). In consecinta, Curtea considera ca, permitandu-i lui D.C. sa isi viziteze fiul, autoritatile au reusit sa realizeze un echilibru corect intre interesele tuturor partilor implicate.
128. In aceste circumstante, Curtea considera ca, plasandu-l pe cel de-al doilea reclamant intr-o institutie de stat, la cererea mamei sale, pentru o perioada limitata de timp, si permitandu-i sa aiba legaturi cu ambii parinti, in mod regulat, autoritatile au manifestat gradul de prudenta si vigilenta necesar intr-o situatie delicata si sensibila, si nu au facut acest lucru in detrimentul drepturilor doamnei M. sau al interesului superior al copilului. Prin urmare, nu a existat nicio incalcare a art. 8 din Conventie in ceea ce o priveste pe doamna M.
129. Avand in vedere constatarea de mai sus, Curtea hotaraste, de asemenea, ca nu exista nicio problema distincta din perspectiva art. 13 din Conventie, in ceea ce ii priveste pe oricare dintre reclamanti.

III. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 & 1 din Conventie, analizat separat si coroborat cu art. 14 din Conventie
130. Reclamantii s-au plans cu privire la procedurile civile care s-au finalizat prin hotararile definitive din 5 februarie 2004 si 1 iunie 2005, in sensul ca dreptul lor la un proces echitabil a fost incalcat ca urmare a respingerii de catre instantele nationale a actiunilor formulate de doamna M. impotriva lui D.C, in principal din cauza afilierii religioase a doamnei M. si din cauza solutiei procurorului de a nu-l trimite in judecata pe D.C. Reclamantii s-au intemeiat pe art. 6 & 1 din Conventie, considerat separat si coroborat cu art. 14.
131. Prevederile relevante ale Conventiei sunt redactate dupa cum urmeaza:
ART. 6
“Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil…”
ART. 14
“Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de prezenta conventie trebuie sa fie asigurata fara nicio deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie.”

A. Cu privire la admisibilitate
132. Guvernul sustine ca, avand in vedere continutul scrisorii doamnei M. din 1 martie 2006, adresata Curtii, in care aceasta a declarat ca a depus plangerea doar in numele fiului sau, ea nu mai are statut de reclamanta si, prin urmare, nu mai poate pretinde a fi o victima a incalcarii drepturilor sale garantate de Conventie prin art. 6, considerat separat si coroborat cu art. 14 din Conventie.
133. Prima reclamanta a contestat acest argument.
134. Avand in vedere constatarile de mai sus (a se vedea pct. 89), Curtea considera ca exceptia invocata de Guvern trebuie sa fie respinsa.
135. In final, Curtea subliniaza ca aceste capete de cerere nu sunt in mod vadit nefondate in sensul art. 35 & 3 din Conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acestea nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond

(a) Argumentele partilor

(i) Reclamantii
136. Reclamantii au sustinut ca, respingand actiunea doamnei M. prin care aceasta solicita restrangerea dreptului lui D.C. de a avea legaturi personale cu minorul, prin hotararea definitiva din 5 februarie 2004, instantele nationale si-au intemeiat hotararea in principal pe afilierea religioasa a doamnei M. Totodata, instanta de prim grad a acuzat-o pe doamna M. ca si-a crescut fiul conform preceptelor religiei sale, iar curtea de apel nu s-a distantat de hotararea instantei mentionate mai sus, care, potrivit reclamantilor, a fost partiala si subiectiva. Mai mult, instantele nationale nu au oferit motive obiective pentru respingerea probelor medicale si a marturiilor care dovedeau ca D.C. l-a agresat sexual pe cel de-al doilea reclamant. In sfarsit, instantele nationale nu au admis nici actiunea doamnei M. prin care aceasta contesta acordarea dreptului lui D.C. de vizitare a minorului, care s-a finalizat prin hotararea definitiva din 1 iunie 2005, in ciuda dovezilor disponibile privind abuzul la care cel de-al doilea reclamant fusese supus.

(ii) Guvernul
137. Guvernul nu a contestat aplicabilitatea art. 6 in ceea ce priveste actiunea reclamantilor. Guvernul a sustinut ca instantele nationale au examinat cererile doamnei M. pe baza dovezilor disponibile la dosar si au oferit motive pentru inlaturarea probei cu inscrisuri si a probei testimoniale. Mai mult, atunci cand instanta de prim grad a facut referire la afilierea religioasa a doamnei M., instantele superioare au examinat cauza fara a face astfel de referiri. In final, la 1 iunie 2005, instantele nationale au respins actiunea reclamantei prin care contesta atribuirea catre D.C. a dreptului de vizitare a minorului, reapreciind si examinand toate probele prezentate de reclamanta in cursul unei proceduri cu caracter public, desfasurate in contradictoriu.

(b) Limitele examinarii realizate de Curte
138. Avand in vedere natura si esenta capetelor de cerere formulate de reclamanti in cauza, Curtea constata ca acestea se incadreaza pentru a fi examinate in principal in temeiul art. 14 coroborat cu art. 6 din Conventie.
139. Totodata, avand in vedere constatarile sale in ceea ce priveste capetele de cerere formulate de reclamanti in temeiul art. 3 si 8 din Conventie (de mai sus), precum si legatura stransa dintre procedurile penale si cele civile initiate de reclamanti impotriva lui D.C., Curtea nu considera necesar sa se pronunte cu privire la acuzatiile de incalcare a art. 6, analizat separat sau coroborat cu art. 14, in ceea ce priveste procedura care s-a finalizat prin hotararea definitiva din 5 februarie 2004, cu privire la cel de-al doilea reclamant. In plus, Curtea nu considera necesar sa se pronunte cu privire la acuzatiile de incalcare a acelorasi articole, analizate separat sau coroborat, in ceea ce priveste procedura care s-a finalizat prin hotararea definitiva din 1 iunie 2005, in masura in care sunt vizati ambii reclamanti.

(c) Motivarea Curtii
140. Curtea reitereaza faptul ca art. 14 completeaza celelalte dispozitii materiale din Conventie si din Protocoalele la aceasta. Acest articol nu exista in mod independent, deoarece isi produce efectele numai in coroborare cu exercitarea drepturilor si libertatilor protejate prin dispozitiile respective. Desi aplicarea art. 14 nu implica o incalcare a respectivelor dispozitii – si in aceasta masura are caracter autonom -, nu poate fi aplicat decat daca faptele in cauza intra in domeniul de aplicare al uneia sau mai multor dispozitii de fond (a se vedea, printre multe altele, Abdulaziz, Cabales si Balkandali impotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 71, seria A nr. 94, si Karlheinz Schmidt impotriva Germaniei, 18 iulie 1994, pct. 22, seria A nr. 291-B).
141. In acest context, Curtea reaminteste ca a hotarat anterior ca aspectele de dreptul familiei, cum ar fi o actiune avand ca obiect restrangerea dreptului de vizita, intra in domeniul de aplicare al art. 6 (a se vedea, mutatis mutandis, Rasmussen impotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1984, pct. 32, seria A nr. 87). In consecinta, Curtea considera ca art. 14 este aplicabil in speta.
142. In ceea ce priveste domeniul de aplicare al garantiei prevazute la art. 14, potrivit jurisprudentei, o diferenta de tratament este discriminatorie daca nu are o justificare obiectiva si rezonabila, si anume daca aceasta nu urmareste un scop legitim sau daca nu exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul urmarit a fi realizat. Mai mult, statele contractante beneficiaza de o anumita marja de apreciere in a evalua daca si in ce masura diferentele in situatii similare in alte conditii justifica o diferenta de tratament (a se vedea, de exemplu, Gaygusuz impotriva Austriei, 16 septembrie 1996, pct. 42, Culegere 1996-IV, si Frette impotriva Frantei, nr. 36515/97, pct. 34, CEDO 2002-I).
143. Rolul Curtii nu este de se substitui autoritatilor romane competente in reglementarea problemelor referitoare la limitarea dreptului de vizitare a minorului la nivelul Romaniei, ci mai degraba sa examineze, conform Conventiei, hotararile pe care autoritatile respective le-au luat in exercitarea puterii lor discretionare. Ceea ce prezinta importanta pentru Curte este daca motivele care presupun ca justifica masurile concrete adoptate cu privire la respectarea drepturilor reclamantului au fost pertinente si suficiente (a se vedea Gineitiene impotriva Lituaniei nr. 20739/05, pct. 37, 27 iulie 2010).
144. In ceea ce priveste cauza de fata, Curtea observa ca, atunci cand au evaluat cererea doamnei M. avand ca obiect restrangerea dreptului lui D.C. de vizitare a minorului, instantele romane si in special instantele din caile de atac au examinat si evaluat dovezile disponibile la dosar si au luat in considerare interesul superior al copilului (a se vedea pct. 79 de mai sus). Curtea retine, de asemenea, ca proba testimoniala si probele bazate pe opiniile expertilor au aratat ca intalnirile dintre D.C. si fiul sau au fost normale si copilul s-a bucurat de fiecare data cand si-a vazut tatal. In plus, D.C. nu a fost condamnat prin hotarare definitiva pentru acte de violenta sau alte acte ilegale, comise in alt mod impotriva fiului sau si se pare ca, din cauza comportamentului doamnei M., acesta a avut un acces limitat la copilul sau si i-a fost dificil sa mentina legaturi personale cu fiul sau, chiar daca dreptul sau de vizitare nu ii mai fusese restrans de instantele nationale. In final, Curtea ia in considerare politica urmarita in cauza de fata, de a mentine dreptul parintelui divortat, caruia nu i-a fost incredintata custodia copilului, de a pastra legaturi personale cu copilul (a se vedea pct. 79 de mai sus).
145. In opinia Curtii, acest rationament al instantelor din Romania arata in mod clar ca cel mai bun interes al tuturor partilor implicate a fost considerat esential, fara a exista vreo incalcare a interesului superior al copilului. Curtea concluzioneaza ca acest rationament a fost pertinent si suficient si nu a fost afectat de vreun element de arbitraritate sau de inechitate.
146. In ceea ce priveste afirmatia doamnei M. ca ar fi fost discriminata de instantele nationale din cauza convingerilor sale religioase, Curtea considera ca nu se poate afirma ca instantele nationale au decis in cauza pe baza apartenentei sale religioase. Din hotararile instantelor nationale si, in special, din hotararile instantelor din caile de atac, se poate observa ca principala lor preocupare a fost interesul superior al copilului, fiind luati in special in considerare factorii enumerati la pct. 144 de mai sus. Este adevarat ca, in hotararea sa, instanta de prim grad a facut referire la afilierea religioasa a reclamantei. Cu toate acestea, hotararea respectiva nu a ramas definitiva si nu exista nicio proba la dosar ca importanta data de instanta de prim grad in luarea deciziei in ceea ce priveste convingerile religioase ale reclamantei ar fi fost in vreun fel sustinuta de instantele superioare.
147. Totodata, Curtea ia act ca solicitarea doamnei M. de a obtine restrangerea dreptului lui D.C. de vizitare a minorului nu a fost evaluata in abstracto (a se vedea, reciproc, Palau-Martinez impotriva Frantei nr. 64927/01, pct. 42 – 43, CEDO 2003-XII). Instantele nationale din caile de atac nu au atribuit vreo importanta deosebita afilierii religioase a reclamantei si nu au folosit-o impotriva acesteia. In concluzie, niciun aspect din cauza, in ceea ce priveste rationamentul instantelor romane, nu sugereaza ca acestea ar fi decis in mod diferit in functie de religia reclamantei.
148. In astfel de circumstante, Curtea nu poate decat sa concluzioneze ca a existat un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul legitim urmarit (a se vedea, per a contrario, Hoffmann impotriva Austriei, 23 iunie 1993, pct. 36, seria A nr. 255-C, si Palau-Martinez, citata anterior, pct. 42 – 43).
149. In lumina considerentelor de mai sus, Curtea constata ca orice diferenta de tratament intre parinti a avut o justificare obiectiva si rezonabila. In consecinta, nu a existat nicio incalcare a art. 14 din Conventie, coroborat cu art. 6, in ceea ce o priveste pe doamna M.
150. Avand in vedere concluzia de mai sus, Curtea nu considera necesar sa se pronunte cu privire la capatul de cerere referitor la incalcarea art. 6, analizat separat, in ceea ce o priveste pe reclamanta.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
151. Art. 41 din Conventie prevede:
“Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila”.

A. Prejudiciu
152. Reclamantii au pretins 20.000 de euro (EUR) fiecare, cu titlu de prejudiciu moral, pentru traumele psihice pe care le-au avut amandoi de suferit in urma modului de solutionare a procedurilor interne initiate impotriva lui D.C.
153. Guvernul considera ca pretentiile sunt excesive.
154. Curtea observa ca la pct. 123 (de mai sus) s-a constatat o combinatie de incalcari in cauza de fata, in special faptul ca statul nu si-a indeplinit obligatiile pozitive in temeiul art. 3 si 8 din Conventie, in ceea ce il priveste pe al doilea reclamant. In aceste circumstante, Curtea acorda celui de-al doilea reclamant 13 000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice taxa ce poate fi datorata cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecata
155. Reclamantii au pretins, de asemenea, suma de 500 de euro (EUR) pentru plata onorariilor si au prezentat o chitanta privind valoarea sumei solicitate.
156. Guvernul considera ca suma solicitata este excesiva.
157. Potrivit jurisprudentei Curtii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecata numai in masura in care s-a stabilit caracterul real, necesar si rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Iatridis impotriva Greciei (satisfactie echitabila) (MC) nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].
158. Tinand seama de documentele pe care le detine si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabil sa acorde reclamantilor suma de 500 EUR pentru cheltuielile de judecata efectuate.

C. Dobanzi de intarziere
159. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor de intarziere sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA:

1. respinge in unanimitate exceptiile preliminare ale Guvernului;
2. declara in unanimitate cererea admisibila;
3. hotaraste, cu 6 voturi la 1, ca a existat o incalcare a art. 3 si art. 8 din Conventie ca urmare a faptului ca statul nu si-a indeplinit obligatiile pozitive care ii revin in temeiul articolelor mentionate, in ceea ce il priveste pe al doilea reclamant;
4. hotaraste in unanimitate ca nu a fost incalcat art. 8 din Conventie in ceea ce priveste separarea primei reclamante de fiul sau si limitarea dreptului sau de vizitare;
5. hotaraste in unanimitate ca nu exista nicio problema distincta in temeiul art. 13 din Conventie in ceea ce il priveste pe oricare dintre reclamanti;
6. hotaraste in unanimitate ca nu a existat nicio incalcare a art. 14 coroborat cu art. 6 din Conventie, in ceea ce o priveste pe prima reclamanta, referitor la procedura care s-a finalizat prin hotararea definitiva din 5 februarie 2004, sub aspectul intemeierii hotararii autoritatilor nationale pe afilierea sa religioasa;
7. hotaraste in unanimitate ca nu este necesar sa examineze capatul de cerere formulat de prima reclamanta in temeiul art. 6 din Conventie, analizat separat, si capatul de cerere formulat de cel de-al doilea reclamant in temeiul art. 6, analizat separat sau coroborat cu art. 14 din Conventie, in ceea ce priveste procedura care s-a finalizat prin hotararea definitiva din 5 februarie 2004;
8. hotaraste in unanimitate ca nu este necesar sa examineze capetele de cerere formulate de reclamanti in temeiul art. 6 din Conventie, analizat separat sau coroborat cu art. 14 din Conventie, in ceea ce priveste procedura care s-a finalizat prin hotararea definitiva din 1 iunie 2005;
9. hotaraste, cu 6 voturi la 1:
(a) ca statul parat trebuie sa plateasca, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii in conformitate cu art. 44 & 2 din Conventie, urmatoarele sume:
(i) 13 000 EUR (treisprezece mii de euro) celui de-al doilea reclamant, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 500 EUR (cinci sute de euro) celor doi reclamanti, impreuna, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, cu titlu de cheltuieli de judecata;
(b) ca sumele de mai sus trebuie convertite in moneda nationala a statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii;
(c) ca, de la expirarea termenului mentionat de 3 luni si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade de intarziere si majorata cu 3 puncte procentuale;
10. respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere formulate de reclamanti.

Redactata in limba engleza, ulterior comunicata in scris, la 27 septembrie 2011, in temeiul art. 77 & 2 si art. 77 & 3 din Regulamentul Curtii.

Josep Casadevall,
presedinte

Santiago Quesada,
grefier

In conformitate cu art. 45 & 2 din Conventie si cu art. 74 & 2 din Regulamentul Curtii, opinia separata a judecatorului Egbert Myjer este anexata la prezenta hotarare.

J.C.M.
S.Q.

 Opinia separata a domnului judecator Myjer

In cauzele care nu sunt la limita, nu este gresit ca un judecator sa isi reconsidere rationamentul din spatele opiniei provizorii in momentul in care constata ca toti colegii sai care fac parte din camera sunt in favoarea unui rezultat opus.
Totusi, in aceasta cauza, sunt profund convins ca rezultatul corect ar fi fost sa se constate ca nu a existat nicio incalcare.
Din activitatea anterioara de judecator intr-o instanta nationala imi amintesc de cateva cazuri in care, dupa un divort sau chiar in timpul procedurii de divort, acuzatiile de abuz sexual au fost utilizate de una dintre parti pentru a o lipsi pe cealalta parte de dreptul de vizitare sau chiar de orice contact cu copilul.
Stiu cat de dificile sunt aceste cazuri. Daca ceea ce se sustine este adevarat, sunt necesare masuri imediate; in cazul in care nu este adevarat, atunci se poate petrece cel mai profund rau atat pentru parintele acuzat, cat si pentru copil.
Intr-adevar, autoritatile nationale trebuie sa ia astfel de acuzatii in serios si trebuie sa le investigheze imediat si cu diligenta, in speranta de a stabili ceea ce s-a intamplat de fapt.
Totusi, in special atunci cand apar marturii conflictuale ale martorilor si nu exista suficiente probe fizice (sau atunci cand sunt posibile explicatii diferite in ceea ce priveste probele fizice), este uneori imposibil sa se stabileasca adevarul “real”.
Din ceea ce am observat, autoritatile romane au luat in serios cazul si, in general, au actionat cu diligenta.
La pct. 114 si 115, Curtea retine in mod corect cat de multe au facut autoritatile si cat de greu se pare ca le-a fost sa afle adevarul. As adauga la aceasta faptul ca “disperarea” autoritatilor de a afla adevarul rezulta evident din faptul ca au ajuns pana la masuri destul de neobisnuite precum cea de a folosi un poligraf.
Cu toate acestea, rationamentul hotararii in continuare se schimba. La pct. 116, Curtea indica ce ar fi trebuit sa fi facut in plus autoritatile. Am mari obiectii fata de acest tip de rationament, daca nu exista o situatie in care sa fie foarte clar ca autoritatile au omis intentionat masurile cele mai evidente de ancheta. Aceasta nu pare sa se fi intamplat in cauza de fata. Mi se pare ca este gresit sa fie indicate de catre Curte, in detaliu, masurile suplimentare pe care considera ca ar fi trebuit sa le ia autoritatile. Aceasta echivaleaza cu a actiona ca o instanta de gradul patru intr-o situatie in care – spre deosebire de autoritatile nationale – Curtea nu a beneficiat nici macar de avantajul contactului direct cu partile vizate.