Cauza Manolachi impotriva Romaniei
In M. Of. nr. 253 din 8 aprilie 2014 a fost publicata Hotararea CEDO din 5 martie 2013 in Cauza Manolachi impotriva Romaniei.
Din cuprins:
Hotararea a ramas definitiva in conditiile prevazute la art. 44 & 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.
In Cauza Manolachi impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall, presedinte, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la 12 februarie 2013,
pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 36.605/04 indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petrica Manolachi (reclamantul), a sesizat Curtea la 1 septembrie 2004, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna O. A. Manolachi. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plange, in special, de caracterul inechitabil al procedurii penale la finalul careia a fost condamnat fara ca instantele de apel si de recurs sa il audieze personal, desi fusese achitat de prima instanta. De asemenea, acesta se plange ca nu s-a dat curs sesizarilor sale pe care le-a adresat parchetului cu privire la relele tratamente la care a fost supus.
4. La 4 martie 2010, cererea a fost comunicata Guvernului. In conformitate cu art. 29 & 1 din Conventie, s-a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.
5. In urma abtinerii domnului Corneliu Birsan, judecator ales sa reprezinte Romania (art. 28 din Regulamentul Curtii), presedintele Camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos in calitate de judecator ad-hoc (art. 26 & 4 din Conventie si art. 29 & 1 din Regulament).
IN FAPT
I. Circumstantele cauzei
6. Reclamantul s-a nascut in anul 1979 si locuieste in Valea Lupului.
A. Procedura penala pentru talharie
7. La 27 aprilie 2002, reclamantul, acuzat de complicitate la talharie savarsita in data de 18 aprilie 2002, a fost interpelat de politie. Initial, a fost interogat in prezenta avocatului sau, intre orele 7 si 16, si a negat faptele care i se imputau. Ulterior, a fost condus la sediul Politiei Municipiului Iasi, unde ofiterii de politie i-au cerut insistent, in absenta avocatului sau, sa recunoasca participarea sa la savarsirea infractiunii respective. Acesta a fost condus apoi in mai multe sali ale sediului politiei. Intr-una dintre ele, o femeie in varsta a aratat cu degetul in directia lui, intr-un gest de recunoastere. Potrivit reclamantului, din cauza refuzului sau de a recunoaste participarea la faptele pe care i le imputau ofiterii de politie, acestia din urma au inceput sa il loveasca. Guvernul neaga ca reclamantul ar fi fost lovit.
8. La 28 aprilie 2002, un procuror a dispus arestarea preventiva a reclamantului pe o durata de 30 de zile. In declaratia data in ziua respectiva in fata procurorului, reclamantul s-a plans ca a fost lovit in ziua precedenta de un ofiter de politie pe care il putea identifica si a solicitat sa fie examinat de un medic. Reclamantul a negat orice participare la savarsirea infractiunii imputate si a solicitat audierea a 6 martori care puteau confirma ca l-au vazut in data de 18 aprilie 2002.
9. Procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii nu a luat nicio masura pentru ca reclamantul sa fie examinat medical. Printr-o ordonanta din 20 mai 2002 acesta a dispus audierea a 2 dintre martorii in aparare indicati de reclamant si a respins celelalte capete de cerere, considerand ca acestea nu constituiau probe pertinente.
10. Din depozitiile celor 2 martori, care erau tatal si partenera reclamantului, reiese ca, la data la care a avut loc talharia pentru care reclamantul era urmarit penal, acesta se afla la domiciliul sau.
11. La o data neprecizata, politia a organizat o reconstituire a faptelor. Reclamantul nu a fost prezent. In opinia sa, politia si parchetul incercau sa ascunda urmele de violenta de pe corpul lui, care ar fi putut fi remarcate de martorii prezenti la reconstituire.
12. Prin rechizitoriul din 22 mai 2002, G. si D. au fost trimisi in judecata pentru savarsirea infractiunii de talharie, iar reclamantul a fost trimis in judecata pentru complicitate.
13. La 13 iunie 2002, in cadrul primei sedinte publice in fata Tribunalului Iasi (tribunalul), G. si D. si-au retras declaratiile initiale facute la politie, in care precizasera ca reclamantul participase la faptele care le erau imputate. Acestia au recunoscut ca au fost autorii faptelor, dar au negat orice implicare din partea reclamantului. G. si D. si-au explicat schimbarea de atitudine prin presiunile si constrangerile fizice exercitate asupra lor de catre ofiterii de politie in timpul primelor interogatorii, care avusesera loc la o ora tarzie din noapte, intr-un moment in care erau stresati, infometati si neasistati de niciun avocat. Acestia au declarat ca depozitiile lor initiale erau justificate de faptul ca politistii ii informasera ca victima il recunoscuse pe reclamant.
14. In timpul aceleiasi sedinte publice din 13 iunie 2002, reclamantul a reiterat ca nu savarsise faptele care ii erau imputate; acesta a declarat ca ii cunostea pe inculpatii G. si D., care erau fosti prieteni si pe care in ultimul timp nu ii vedea decat foarte rar.
15. Prin Hotararea din 19 decembrie 2002, Tribunalul Iasi l-a achitat pe reclamant si a dispus punerea sa in libertate. Tribunalul a aratat ca afirmatiile reclamantului potrivit carora acesta nu fusese prezent la locul savarsirii infractiunii erau credibile. Tribunalul si-a intemeiat hotararea pe declaratiile martorilor in aparare audiati in fata sa, pe declaratiile martorilor prezenti la reconstituirea faptelor, pe declaratiile celorlalti inculpati, G. si D., date tot in fata instantei, precum si pe declaratiile victimei si ale fiului acesteia, prezentate de organele de cercetare penala. Tribunalul a retinut in special ca reconstituirea nu a avut loc in prezenta reclamantului; instanta a subliniat ca singurul aspect ce ramanea de clarificat in speta era acela daca reclamantul fusese sau nu prezent la locul savarsirii infractiunii, dat fiind ca ceilalti 2 inculpati recunoscusera faptele care le erau imputate. Reamintind ca sarcina probei vinovatiei invinuitului le revenea organelor de urmarire penala si instantei, tribunalul a concluzionat ca raspunderea reclamantului nu fusese stabilita fara echivoc prin probele depuse la dosar. Instanta l-a achitat pe reclamant facand trimitere la principiul in dubio pro reo.
16. In motivarea Hotararii din 19 decembrie 2002, tribunalul a retinut, in urma unei erori de dactilografiere, data de 17 aprilie 2002 ca fiind data la care martorii in aparare au declarat ca l-au vazut pe reclamant, desi acestia indicasera data de 18 aprilie 2002 in depozitiile lor. Reclamantul a solicitat instantei indreptarea acelei erori materiale (a se vedea procedura de la pct. 22 infra).
17. Parchetul a declarat apel impotriva Hotararii din 19 decembrie 2002. In motivarea apelului, parchetul sublinia ca era inexplicabil cum tribunalul, pentru a fundamenta hotararea de achitare, a luat in considerare declaratiile martorilor care l-ar fi vazut pe reclamant la 17 aprilie 2002, pe cand infractiunea care i se imputa avusese loc la 18 aprilie 2002.
18. Apelul a fost inregistrat la Curtea de Apel Iasi (curtea de apel). Reclamantul s-a infatisat la toate sedintele si a fost asistat de avocati alesi. In sedinta din 30 octombrie 2003, curtea de apel a ascultat pledoariile avocatului, dar nu l-a audiat si pe reclamant. Conform normelor de procedura, acestuia din urma i s-a acordat ultimul cuvant si a avut posibilitatea sa-si sustina nevinovatia. Curtea de apel nu i-a audiat pe martorii care dadusera declaratii in fata parchetului si in prima instanta.
19. Prin Hotararea din 4 noiembrie 2003, Curtea de Apel Iasi a admis apelul parchetului, a desfiintat hotararea primei instante si l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 5 ani de inchisoare pentru complicitate la talharie. Fara sa administreze noi mijloace de proba si bazandu-se exclusiv pe cele depuse la dosar de catre organele de cercetare penala si de catre tribunal, curtea de apel a considerat ca prima instanta daduse o interpretare eronata mijloacelor de proba depuse la dosar. Curtea de apel a respins in special declaratiile tatalui si ale concubinei reclamantului, motivand ca acestia au dorit sa ii asigure un alibi reclamantului si ca nu au dovedit cum isi amintisera cu exactitate data incidentului din 18 aprilie 2002.
20. Reclamantul a declarat recurs impotriva hotararii, sustinand ca nu a savarsit faptele care ii erau imputate.
21. Printr-o hotarare definitiva din 18 mai 2004, Inalta Curte de Casatie si Justitie (Inalta Curte) a respins recursul si a confirmat hotararea pronuntata in apel, fara sa administreze alte mijloace de proba. In fata acestei instante, reclamantul a fost prezent si a fost reprezentat de un avocat. In sedinta publica din 18 mai 2004, avocatul reclamantului a pledat pentru mentinerea hotararii de achitare, considerand-o corecta si conforma cu probele aflate la dosar. Inalta Curte nu a adresat intrebari reclamantului si nu a procedat la o noua audiere a martorilor. Reclamantul a avut ultimul cuvant si s-a declarat nevinovat.
B. Cererea de indreptare a erorii materiale
22. Prin Hotararea din 27 octombrie 2004, instanta a respins cererea reclamantului de indreptare a erorii materiale care se strecurase in motivarea Hotararii din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iasi, care retinuse data de 17 aprilie 2002, in loc de 18 aprilie 2002, ca fiind data la care martorii in aparare l-ar fi vazut pe reclamant la domiciliul sau.
23. Hotararea respectiva a fost infirmata prin Hotararea din 23 noiembrie 2004 a Curtii de Apel Iasi, care a admis cererea reclamantului.
24. Reclamantul a declarat recurs, solicitand anularea cererii de apel formulate de parchet impotriva Hotararii din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iasi. Acesta sustinea ca, daca nu ar fi existat eroarea materiala strecurata in Hotararea din 19 decembrie 2002, parchetul nu ar fi avut niciun argument pentru a declara apel impotriva hotararii respective.
25. Partile nu au precizat care a fost urmarea acestei proceduri.
C. Ancheta privind acuzatiile de rele tratamente
26. La 5 august 2002, parintii reclamantului au sesizat Parchetul Militar Iasi cu o plangere impotriva a 4 ofiteri de politie din cadrul Politiei Municipiului Iasi, pe care ii acuzau ca l-ar fi lovit pe reclamant in data de 27 aprilie 2002.
27. Parchetul Militar Iasi a procedat la audierea reclamantului si a parintilor sai, precum si a ofiterilor de politie. Procesul-verbal din 28 aprilie 2002, care a fost intocmit in momentul arestarii reclamantului si nu mentiona nicio urma de violenta pe corpul acestuia, a fost de asemenea depus la dosarul parchetului militar.
28. Prin Ordonanta din 4 septembrie 2002, confirmata la 11 septembrie 2002, Parchetul Militar Iasi a dispus neinceperea urmaririi penale, motivand ca mijloacele de proba depuse la dosar nu dovedeau ca ofiterii de politie l-ar fi lovit pe reclamant.
29. Nici reclamantul, nici parintii sai nu au contestat ordonanta de neincepere a urmaririi penale
D. Plangerea penala impotriva procurorului
30. La o data neprecizata din 2005, reclamantul a sesizat Parchetul de pe langa Curtea de Apel cu o plangere penala impotriva lui M., procurorul din cadrul parchetului de pe langa tribunal care redactase pentru parchet motivele de apel impotriva hotararii de achitare. Reclamantul l-a acuzat de abuz si neglijenta, deoarece apelul se baza, in principal, pe eroarea materiala continuta in hotarare. Prin ordonantele din 25 martie si 3 iunie 2005, Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie i-a respins plangerea, motivand ca M. isi indeplinise indatoririle profesionale si a formulat mai multe motive de apel in afara celui indicat de reclamant.
II. Dreptul intern relevant
31. La data faptelor, Codul de procedura penala prevedea la art. 341 ca instanta da ultimul cuvant inculpatului in cadrul a ceea ce constituie ultima faza a cercetarii judecatoresti. Art. 341 alin. 2 prevedea mai exact urmatoarele:
“In timpul in care inculpatul are ultimul cuvant, nu i se pot pune intrebari. Daca inculpatul releva fapte sau imprejurari noi, esentiale pentru solutionarea cauzei, instanta dispune reluarea cercetarii judecatoresti.”
32. Dispozitiile relevante din Codul de procedura penala referitoare la competentele instantei de apel prevedeau urmatoarele la momentul faptelor:
Art. 378
“Instanta, judecand apelul, verifica hotararea atacata pe baza lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi, prezentate la instanta de apel.
In vederea solutionarii apelului, instanta poate da o noua apreciere probelor din dosarul cauzei si poate administra orice noi probe pe care le considera necesare. […]”
Art. 379
“Instanta, judecand apelul, pronunta una dintre urmatoarele solutii: […]
2. admite apelul si:
a) desfiinteaza sentinta primei instante, pronuntand o noua hotarare si procedeaza potrivit art. 345 si urm. privind judecata in fond; […].”
33. Dispozitiile relevante din Codul de procedura penala, in vigoare la momentul faptelor, referitoare la competentele instantelor de recurs, precum si modificarile care au fost facute in septembrie 2006 sunt descrise in Cauza Gaitanaru impotriva Romaniei (nr. 26.082/05, pct. 17 – 18, 26 iunie 2012).
IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 & 1 din Conventie
34. Reclamantul se plange de caracterul inechitabil al procedurii penale, la finalul careia a fost condamnat, dupa ce fusese achitat in prima instanta, fara ca instantele de apel si de recurs sa ii audieze personal nici pe el, nici pe martori. Acesta invoca art. 6 & 1 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza:
“Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil […] a cauzei sale, de catre o instanta […], care va hotari […] asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.”
A. Cu privire la admisibilitate
35. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac interne, motivand ca reclamantul nu a solicitat expres instantelor de apel si de recurs sa il audieze personal ori sa ii audieze din nou pe martori.
36. Reclamantul combate acest argument. Acesta sustine ca a epuizat caile de atac disponibile in dreptul intern si ca ii revenea Inaltei Curti de Casatie si Justitie sarcina de a verifica din nou probele din dosarul cauzei.
37. Curtea considera ca exceptia ridicata de Guvern implica doua probleme strans legate de cele din capatul de cerere formulat de reclamant in temeiul art. 6 & 1 din Conventie. Astfel, aceasta considera necesar sa uneasca exceptia cu fondul (infra, pct. 52).
38. In continuare, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 & 3 a) din Conventie si nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, asadar, sa fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
39. Reclamantul sustine ca instantele care l-au condamnat aveau obligatia legala de a-l audia personal si ca, mai mult, acestea nu i-au audiat pe martori si nici nu au administrat noi mijloace de proba. Acesta afirma ca instantele au exploatat in mod formalist eroarea materiala survenita in hotararea primei instante pentru a exclude depozitiile anumitor martori, desi ar fi trebuit sa ii audieze personal.
40. Guvernul considera ca reclamantul a beneficiat, in ansamblu, de un proces echitabil, deoarece a fost audiat de prima instanta si a putut prezenta in fata acesteia toate mijloacele de proba pe care le-a considerat utile pentru apararea sa. Referitor la procedurile apelului si recursului, Guvernul subliniaza ca reclamantul nu a solicitat nici audierea sa in persoana, nici pe cea a martorilor, desi beneficiase de consilierea unui avocat. In cadrul acestor proceduri, reclamantul a putut sa isi sustina punctul de vedere din moment ce a avut ultimul cuvant. In cele din urma, Guvernul sustine ca temeiul condamnarii reclamantului nu a fost reprezentat numai de declaratia acestuia sau de declaratiile martorilor, ci de ansamblul probelor.
41. Curtea reaminteste ca modalitatile de aplicare a art. 6 in cazul procedurii apelului depind de caracteristicile procedurii in cauza; este necesar sa se tina seama de ansamblul procedurii interne si de rolul care revine instantei de apel in ordinea juridica nationala. Atunci cand o sedinta publica a avut loc in prima instanta, absenta dezbaterilor publice in apel se poate justifica prin particularitatile procedurii in cauza, tinand seama de natura sistemului de apel intern, de intinderea competentelor instantei de apel, de modul in care au fost realmente prezentate si protejate interesele reclamantului in fata acesteia si, mai ales, de natura chestiunilor pe care trebuia sa le solutioneze (Lacadena Calero impotriva Spaniei, nr. 23.002/07, pct. 36, 22 noiembrie 2011).
42. In plus, Curtea a hotarat ca, atunci cand o instanta de control judiciar este competenta sa analizeze atat situatia de fapt, cat si chestiunile de drept si sa studieze in ansamblu problema vinovatiei, ea nu poate, din motive ce tin de echitatea procedurii, sa transeze asupra chestiunilor respective fara o apreciere nemijlocita a declaratiilor persoanei care sustine ca nu a comis actul considerat ca infractiune (Ekbatani impotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134, si Constantinescu impotriva Romaniei, nr. 28.871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII).
43. Curtea reaminteste ca a subliniat deja ca, desi dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvant are o importanta semnificativa, acesta nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat in timpul dezbaterilor de catre o instanta (Constantinescu, citata anterior, pct. 58). Revenind la faptele cauzei, Curtea retine, in primul rand, ca, desi reclamantul a putut avea ultimul cuvant in fata Curtii de Apel Iasi si a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, acesta nu a fost audiat oficial de catre aceste instante.
44. Astfel, reiese din dosar ca reclamantul a fost condamnat fara ca acesta sau martorii sa fie audiati personal de catre Curtea de Apel Iasi si Inalta Curte de Casatie si Justitie. Prin urmare, pentru a stabili daca a avut loc o incalcare a art. 6, este necesar sa se examineze rolul celor doua instante si natura problemelor pe care acestea trebuiau sa le judece (Popa si Tanasescu impotriva Romaniei, nr. 19.946/04, pct. 47, 10 aprilie 2012).
45. Potrivit dispozitiilor Codului de procedura penala in vigoare la data faptelor, instanta sesizata cu apelul nu era obligata sa pronunte o noua hotarare pe fond, ci doar avea aceasta posibilitate (supra, pct. 32). In speta, Curtea de Apel Iasi s-a prevalat de aceasta posibilitate si a desfiintat hotararea de achitare a reclamantului. Aspectele pe care aceasta instanta a trebuit sa le analizeze pentru a se pronunta asupra vinovatiei reclamantului aveau, in speta, un caracter faptic predominant, ceea ce ar fi justificat audierea inculpatului, cu atat mai mult cu cat a fost prima instanta care l-a condamnat. Din documentele aflate la dosar reiese ca reclamantul nu a fost audiat personal in apel. Reiese, de asemenea, ca instanta de apel nu i-a audiat din nou pe martori si a folosit declaratiile date de acestia din urma in fata politiei si parchetului, cu toate ca unii dintre acestia isi retrasesera declaratiile in fata tribunalului.
46. Referitor la rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie ca instanta de recurs intr-o procedura penala, precum cea din speta, Curtea a avut deja ocazia sa se pronunte in aceasta privinta. In cauzele Danila impotriva Romaniei (nr. 53.897/00, pct. 38, 8 martie 2007) si Gaitanaru (citata anterior, pct. 30), Curtea a constatat ca procedura in fata jurisdictiei de recurs era o procedura completa care urma aceleasi reguli ca o procedura pe fond si ca Inalta Curte putea sa decida fie confirmarea achitarii reclamantului, fie sa il declare vinovat, dupa ce a realizat o apreciere completa a chestiunii vinovatiei sau nevinovatiei partii interesate, administrand, dupa caz, noi mijloace probatorii.
47. Aceste constatari se impun si in prezenta cauza, in masura in care aspectele pe care curtea de apel si Inalta Curte au trebuit sa le analizeze pentru a se pronunta cu privire la vinovatia reclamantului aveau un caracter pur faptic. Mai precis, era necesar sa se pronunte cu privire la prezenta reala a reclamantului la locul infractiunii in data de 18 aprilie 2002. Mai mult, acest element faptic era decisiv pentru a stabili vinovatia reclamantului (mutatis mutandis, Igual Coll impotriva Spaniei, nr. 37.496/04, pct. 35, 10 martie 2009).
48. Reclamantul a fost gasit vinovat pe baza unor marturii care, ele insele, fusesera suficiente sa determine tribunalul sa se indoiasca de temeinicia acuzatiei formulate impotriva sa pentru a motiva achitarea sa (Gaitanaru, citata anterior, pct. 34). In aceste conditii, omisiunea curtii de apel si a Inaltei Curti de a-i audia pe reclamant si pe martori inainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat semnificativ dreptul la aparare, cu atat mai mult cu cat apelul parchetului era motivat de diferenta dintre data retinuta in transcrierile declaratiilor martorilor apararii si data incidentului. Reclamantul subliniase ca aceasta diferenta era o eroare materiala, dupa cum Curtea de Apel Iasi a recunoscut de altfel in Hotararea din 23 noiembrie 2004 (supra, pct. 23).
49. Curtea observa ca, atunci cand curtea de apel si Inalta Curte au inlocuit cu o hotarare de condamnare hotararea initiala de achitare, acestea nu dispuneau de nicio proba noua. Jurisprudenta Curtii subliniaza in acest sens ca posibilitatea unui acuzat de a se confrunta cu un martor in fata instantei care se pronunta in ultimul grad cu privire la acuzatie constituie o garantie a unui proces echitabil, in masura in care observatiile instantei cu privire la comportamentul si credibilitatea unui martor pot avea consecinte pentru acuzat [a se vedea P.K. impotriva Finlandei (dec.), nr. 37.442/97, 9 iulie 2002, si, mutatis mutandis, Pittkanen impotriva Finlandei, nr. 30.508/96, pct. 62 – 65, 9 martie 2004, precum si Milan impotriva Italiei (dec.), nr. 32.219/02, 4 decembrie 2003].
50. In masura in care Guvernul subliniaza faptul ca reclamantul nu a cerut audierea sa si a martorilor, Curtea considera ca jurisdictia de recurs era obligata sa ia din oficiu masuri pozitive in acest scop, chiar daca reclamantul nu o solicitase in mod expres (Danila, citata anterior, pct. 41, precum si Gaitanaru, citata anterior, pct. 34). In orice caz, Curtea retine ca reclamantului nu i se poate imputa vreo lipsa de interes fata de procesul sau (a contrario, Bragadireanu impotriva Romaniei, nr. 22.088/04, pct. 110, 6 decembrie 2007).
51. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata ca hotararea de condamnare a reclamantului, pronuntata fara audierea sa in persoana de catre instantele de apel si de recurs si fara audierea martorilor, cu toate ca reclamantul fusese achitat in prima instanta, nu se conformeaza cerintelor unui proces echitabil.
52. Prin urmare, Curtea respinge exceptia ridicata de Guvern (supra, pct. 37) si hotaraste ca a fost incalcat art. 6 & 1 din Conventie.
II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 3 din Conventie
53. Reclamantul denunta o incalcare a art. 3 din Conventie ca urmare a faptului ca nu s-a luat nicio masura fata de acuzatiile de rele tratamente pe care le-a formulat in fata parchetului, unde a solicitat sa fie examinat de catre un medic. Acesta sustine, de asemenea, ca a sesizat Parchetul Militar Iasi, care i-a solicitat sa prezinte un certificat medico-legal in sustinerea acuzatiilor pe care le formulase, desi acesta precizase ca ofiterii de politie i-au refuzat examinarea medicala.
54. Guvernul ridica o exceptie de neepuizare a cailor de atac interne, motivand ca reclamantul nu a facut plangere penala impotriva ofiterilor de politie, si sustine ca reclamantul nu a fost oficial parte la plangerea formulata de parintii sai. In subsidiar, Guvernul sustine ca acest capat de cerere este tardiv, deoarece reclamantul nu a sesizat Curtea in termen de 6 luni de la Ordonanta din 11 septembrie 2002 a Parchetului Militar Iasi.
55. Pe fond, Guvernul sustine ca parintii reclamantului au depus plangerea penala cu intarziere si ca totusi autoritatile au reactionat procedand la audierea reclamantului, a parintilor sai si a ofiterilor de politie, precum si la examinarea altor probe si considera ca ancheta a fost efectiva.
56. Curtea observa ca reclamantul nu a facut plangere penala impotriva ofiterilor de politie pe care ii acuza ca l-au lovit in noaptea de 27 aprilie 2002 si ca nu a prezentat nicio justificare pentru lipsa sa de diligenta. Curtea retine ca in timpul interogatoriului initial, din 27 aprilie 2002, si ulterior in cadrul procedurii judiciare reclamantul a avut acces la consilierea mai multor avocati alesi. De asemenea, acesta a putut face plangere penala impotriva procurorului care redactase motivele de apel impotriva hotararii de achitare.
57. Chiar si in ipoteza in care reclamantul ar fi sesizat indirect autoritatile prin intermediul plangerii penale depuse de parintii sai, Curtea retine ca acest capat de cerere este inadmisibil din motivele specificate mai jos.
58. Curtea subliniaza ca Parchetul Militar Iasi a emis, la 11 septembrie 2002, o ordonanta de neincepere a urmaririi penale si ca, din data de 1 ianuarie 2004, Codul de procedura penala prevedea o noua cale de atac impotriva actelor procurorului, mai precis cea introdusa prin art. 278^1. In temeiul acestor modificari legislative, reclamantul dispunea de un termen de un an de la data de 1 ianuarie 2004 pentru a contesta in fata instantei Ordonanta de neincepere a urmaririi penale din 11 septembrie 2002. Curtea reaminteste ca a stabilit deja caracterul efectiv al acestei cai de atac, in ciuda faptului ca ea a devenit disponibila dupa introducerea cererii in fata sa (Stoica impotriva Romaniei, nr. 42.722/02, pct. 105 – 109, 4 martie 2008, si Chirita impotriva Romaniei, nr. 37.147/02, pct. 99, 29 septembrie 2009).
59. In speta, reclamantul nu a afirmat ca nu avusese cunostinta de decizia Parchetului Militar Iasi sau ca el ori parintii sai fusesera impiedicati din motive obiective sa depuna plangere in fata instantei (a contrario, Chirita, citata anterior, pct. 100).
60. De asemenea, Curtea retine ca noua cale de atac a devenit disponibila, precum in cauzele Stoica si Chirita, citate anterior, la mai putin de 3 ani de la data incidentelor; aceasta perioada nu este suficient de lunga ca sa afecteze serios capacitatea martorilor si a persoanelor implicate in incidente de a-si aminti evenimentele in cauza [a contrario, Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 1), nr. 49.234/99, pct. 56, 26 aprilie 2007].
61. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca acest capat de cerere trebuie declarat inadmisibil in temeiul art. 35 & 3 si & 4 din Conventie.
III. Cu privire la celelalte pretinse incalcari
62. Reclamantul se plange, de asemenea, ca a fost maltratat de politie si invoca art. 3 din Conventie. Din perspectiva art. 5 & 1 si & 3 din Conventie, acesta se plange ca arestarea sa preventiva a fost dispusa de un procuror, nu de un judecator. Acesta invoca totodata incalcarea art. 7 & 1 din Conventie ca urmare a faptului ca a fost condamnat pentru o infractiune la savarsirea careia, conform afirmatiilor sale, nu a participat. Citand art. 7, 8 si 14 din Conventie, acesta se plange ca prin condamnarea sa prezumtiv injusta s-a adus atingere onoarei si demnitatii sale, precum si celei a familiei sale.
63. Tinand cont de ansamblul elementelor de care dispune si in masura in care este competenta sa se pronunte cu privire la pretentiile formulate, Curtea nu identifica nicio incalcare aparenta a drepturilor si a libertatilor garantate de Conventie. Prin urmare, Curtea considera ca aceste capete de cerere sunt in mod vadit nefondate si trebuie respinse in temeiul art. 35 & 3 lit. a) si art. 35 & 4 din Conventie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
64. Art. 41 din Conventie prevede:
“Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
A. Prejudiciu
65. Reclamantul solicita 1.400.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit ca urmare a imposibilitatii de a-si termina studiile, de a avea un contract de munca in buna si cuvenita forma si de a-si intretine copilul minor, precum si a torturilor si tratamentelor inumane si degradante carora le-a cazut victima. Acesta solicita, de asemenea, 1.500.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit el si familia sa.
66. Guvernul considera exorbitante aceste sume. In ceea ce priveste suma solicitata cu titlu de despagubire pentru prejudiciul material, Guvernul sustine ca nu exista o legatura de cauzalitate intre prejudiciul invocat si obiectul prezentei cauze. In ceea ce priveste suma solicitata cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral, Guvernul considera ca o eventuala hotarare de condamnare ar putea constitui, in sine, o reparatie satisfacatoare si ca, in orice caz, sumele cerute nu concorda cu jurisprudenta Curtii in materie.
67. Curtea subliniaza ca unicul temei de retinut pentru acordarea unei reparatii echitabile rezida, in speta, in faptul ca reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil la Curtea de Apel Iasi si la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Prin urmare, nu observa nicio legatura de cauzalitate intre incalcarea constatata si prejudiciul material pretins de reclamant.
68. In schimb, Curtea considera ca reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil si, pronuntandu-se in echitate, conform art. 41 din Conventie, ii acorda reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral.
69. De asemenea, Curtea reaminteste ca, atunci cand o persoana particulara, precum in speta, a fost condamnata in urma unei proceduri viciate de incalcari ale cerintelor art. 6 din Conventie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la solicitarea persoanei in cauza reprezinta in principiu un mijloc adecvat de reparare a incalcarii constatate (a se vedea Gencel impotriva Turciei, nr. 53.431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, si Tahir Duran impotriva Turciei, nr. 40.997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). In aceasta privinta, se constata ca art. 408^1 din Codul de procedura penala permite revizuirea unei hotarari pronuntate in plan intern in cazul in care Curtea a constatat incalcarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, de asemenea, Mircea impotriva Romaniei, nr. 41.250/02, pct. 98, 29 martie 2007).
B. Cheltuieli de judecata
70. Reclamantul nu solicita rambursarea cheltuielilor de judecata suportate in fata instantelor interne si a Curtii.
71. In lipsa cererii reclamantului, Curtea decide sa nu isi acorde nicio suma cu acest titlu.
C. Dobanzi moratorii
72. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. uneste cu fondul exceptia preliminara ridicata de Guvern referitoare la neepuizarea cailor de atac interne cu privire la capatul de cerere intemeiat pe art. 6 & 1 din Conventie si o respinge;
2. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 6 & 1 din Conventie si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
3. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 & 1 din Conventie;
4. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 & 2 din Conventie, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), care trebuie convertita in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii, pentru prejudiciul moral, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceasta suma trebuie majorata cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la 5 martie 2013, in temeiul art. 77 & 2 si & 3 din Regulament.
— ♦ —
..
Dicţionarul de Drepturile Omului reprezintă o lucrare de bază pentru însuşirea terminologiei, principiilor, dispoziţiilor şi a mecanismelor Convenţiei europene a drepturilor omului, prin dubla sa natură, teoretică şi practică.
Conceput şi redactat de profesionişti ai dreptului, magistraţi şi diplomaţi, această lucrare reprezintă un ghid de referinţă pentru toţi cei interesaţi de protecţia europeană a drepturilor omului, deopotrivă magistraţi, avocaţi, notari, executori judecătoreşti, profesori şi studenţi, dar şi justiţiabili, atraşi de mirajul Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerată nu de puţine ori drept singura cale „serioasă” pentru soluţionarea unui litigiu.
Dicţionarul cuprinde 153 de termeni şi se remarcă prin:
– bogăţia explicaţiilor care însoţesc termenii
– abordarea limpede a conceptelor
– referirea amplă la jurisprudenţa CEDO (1957-2013)
– suport bibliografic bogat
– corelaţii legislative
– adagii latineşti
.
.
.
.
.
