Hotararea CJUE privind clauzele abuzive in contractele de credit de consum
Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive in contractele incheiate intre un vanzator sau un furnizor si un consumator – Art. 4 alin. (2) si art. 6 alin. (1) – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale – Excludere a clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, cu conditia ca acestea sa fie redactate in mod clar si inteligibil – Contracte de credit de consum incheiate in moneda straina – Clauze referitoare la cursurile de schimb – Diferenta intre cursul de schimb la cumparare, aplicabil deblocarii imprumutului, si cursul de schimb la vanzare, aplicabil rambursarii acestuia – Competentele instantei nationale in cazul unei clauze calificate drept «abuziva» – Inlocuirea clauzei abuzive cu o dispozitie de drept national cu caracter supletiv – Admisibilitate
HOTARAREA CURTII (Camera a patra) din 30 aprilie 2014, in cauza C‑26/13, avand ca obiect o cerere de decizie preliminara formulata in temeiul art. 267 TFUE de Kúria (Ungaria), prin decizia din 15 ianuarie 2013, primita de Curte la 21 ianuarie 2013, in procedura Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai impotriva OTP Jelzálogbank Zrt,
CURTEA (Camera a patra),
compusa din domnul L. Bay Larsen, presedinte de camera, si domnul J. Malenovský, doamna A. Prechal (raportor), domnul F. Biltgen si doamna K. Jürimäe, judecatori,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,
avand in vedere procedura scrisa si in urma sedintei din 5 decembrie 2013,
luand in considerare observatiile prezentate:
– pentru OTP Jelzálogbank Zrt, de G. Gadó, ügyvéd;
– pentru guvernul maghiar, de K. Szíjjártó si de Z. Fehér, in calitate de agenti;
– pentru guvernul ceh, de S. Šindelková si de M. Smolek, in calitate de agenti;
– pentru guvernul german, de J. Kemper si de T. Henze, in calitate de agenti;
– pentru guvernul elen, de G. Alexaki si de L. Pnevmatikou, in calitate de agenti;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, in calitate de agent, asistata de P. Gentili, avvocato dello Stato;
– pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, in calitate de agent;
– pentru Comisia Europeana, de K. Talabér‑Ritz si de M. van Beek, in calitate de agenti,
dupa ascultarea concluziilor avocatului general in sedinta din 12 februarie 2014,
pronunta prezenta
Hotarare
1 Cererea de decizie preliminara priveste interpretarea articolului 4 alineatul (2) si a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Editie speciala, 15/vol. 2, p. 273).
2 Aceasta cerere a fost formulata in cadrul unui litigiu intre domnul Kásler si doamna Káslerné Rábai (denumiti in continuare impreuna „imprumutatii”), pe de o parte, si OTP Jelzálogbank Zrt (denumita in continuare „Jelzálogbank”), pe de alta parte, cu privire la pretinsul caracter abuziv al unei clauze contractuale referitoare la cursul de schimb aplicabil ratelor unui imprumut contractat in moneda straina.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Al doisprezecelea, al treisprezecelea, al nouasprezecelea, al douazecilea si al douazeci si patrulea considerent ale Directivei 93/13 au urmatorul cuprins:
„intrucat, cu toate acestea, in stadiul lor actual, legislatiile interne permit doar preconizarea unei armonizari partiale; intrucat, in special, prezenta directiva nu se refera decat la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; intrucat statele membre ar trebui sa aiba posibilitatea, respectand in acelasi timp dispozitiile [T]ratatului [CEE], de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protectie prin dispozitii de drept intern mai stricte decat cele din prezenta directiva;
intrucat se considera ca actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determina direct sau indirect clauzele contractelor incheiate cu consumatorii, nu contin clauze abuzive; […] intrucat, in aceasta privinta, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se refera si la normele care, in conformitate cu legea, se aplica intre partile contractante, cu conditia sa nu se fi instituit alte acorduri;
[…]
intrucat, in sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectueaza asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/pret al bunurilor sau serviciilor furnizate; intrucat obiectul principal al contractului si raportul calitate/pret pot fi, cu toate acestea, luate in considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze; […]
intrucat contractele ar trebui redactate intr‑un limbaj clar si inteligibil, iar consumatorului ar trebui sa i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele […]
[…]
intrucat autoritatile judiciare sau administrative din statele membre trebuie sa aiba la dispozitie mijloace adecvate si eficace pentru a impiedica aplicarea in continuare a clauzelor abuzive in contractele incheiate cu consumatorii”.
4 Articolul 1 din aceasta directiva prevede:
„(1) Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege si a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive in contractele incheiate intre un vanzator sau furnizor si un consumator.
(2) Dispozitiile prezentei directive nu se aplica clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozitiile ori principiile din conventiile internationale la care statele membre sau Comunitatea sunt parti, in special in domeniul transportului.”
5 Potrivit articolului 3 din directiva mentionata:
„(1) O clauza contractuala care nu s‑a negociat individual se considera ca fiind abuziva in cazul in care, in contradictie cu cerinta de buna‑credinta, provoaca un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor care decurg din contract, in detrimentul consumatorului.
[…]
(3) Anexa contine o lista orientativa si neexhaustiva a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”
6 Articolul 4 din Directiva 93/13 are urmatorul cuprins:
„(1) Fara sa aduca atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciaza luand in considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a incheiat contractul si raportandu‑se, in momentul incheierii contractului, la toate circumstantele care insotesc incheierea contractului si la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.
(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil.”
7 Articolul 5 din aceasta directiva prevede:
„In cazul contractelor in care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului in scris, acestea trebuie intotdeauna redactate intr‑un limbaj clar si inteligibil. […]”
8 Potrivit articolului 6 alineatul (1) din directiva mentionata:
„Statele membre stabilesc ca clauzele abuzive utilizate intr‑un contract incheiat cu un consumator de catre un vanzator sau un furnizor, in conformitate cu legislatia interna, nu creeaza obligatii pentru consumator, iar contractul continua sa angajeze partile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozitiilor sale»], in cazul in care poate continua sa existe fara clauzele abuzive.”
9 Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:
„Statele membre se asigura ca, in interesul consumatorilor si al concurentilor, exista mijloace adecvate si eficace pentru a preveni utilizarea in continuare a clauzelor abuzive in contractele incheiate cu consumatorii de catre vanzatori sau furnizori.”
10 Potrivit articolului 8 din aceasta directiva:
„Statele membre pot adopta sau mentine cele mai stricte dispozitii compatibile cu tratatul in domeniul reglementat de prezenta directiva, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protectie.”
11 Anexa la Directiva 93/13, referitoare la clauzele mentionate la articolul 3 alineatul (3) din aceasta, cuprinde, la punctul 1, o lista nelimitativa a clauzelor care pot fi considerate abuzive. La acest punct 1 litera (j) figureaza clauzele care au ca obiect sau ca efect „autorizarea vanzatorului sau furnizorului sa modifice unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv intemeiat care sa fie precizat in contract”. La punctul 1 mentionat litera (l) figureaza cele care au ca obiect sau ca efect „acordarea posibilitatii […] unui furnizor de servicii sa creasca pretul [pe care il practica] fara sa ii acorde cumparatorului […] dreptul corespondent de a anula contractul, in cazul in care pretul final este prea ridicat in comparatie cu pretul convenit la incheierea contractului”.
12 Punctul 2 din aceasta anexa se refera la domeniul de aplicare al literelor (g), (j) si (l). Acest punct 2 litera (b) prevede printre altele ca „[l]itera (j) nu aduce atingere clauzelor in temeiul carora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobanzii platibile de catre consumator sau datorate acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara notificare, in cazul in care exista un motiv intemeiat, cu conditia ca furnizorul sa aiba obligatia de a informa cealalta parte contractanta sau celelalte parti contractante in aceasta privinta cu prima ocazie si ca acestea din urma sa aiba libertatea de a rezilia contractul de indata”. Punctul 2 mentionat litera (d) prevede ca „[l]itera (l) nu aduce atingere clauzelor de indexare a preturilor, in cazurile in care acestea sunt conforme cu legea, cu conditia ca metoda in conformitate cu care variaza preturile sa fie descrisa in mod explicit”.
Dreptul maghiar
13 Articolul 209 din Codul civil, in versiunea aplicabila la incheierea contractului de imprumut in discutie in cauza principala (denumit in continuare „Codul civil”), prevedea:
„(1) O clauza contractuala generala sau o clauza din cadrul unui contract incheiat cu consumatorii care nu a fost negociata in mod individual este abuziva in cazul in care stabileste in mod unilateral si nejustificat, cu incalcarea cerintelor care decurg din principiul bunei‑credinte si din principiul echitatii, drepturile si obligatiile partilor izvorate din contract intr‑un mod care il dezavantajeaza pe cocontractantul partii care a impus respectiva clauza contractuala.
[…]
(4) Prevederile privind clauzele contractuale abuzive nu se aplica nici in cazul clauzelor contractuale care definesc obiectul principal al contractului, nici celor care determina echilibrul dintre prestatie si contraprestatie.
[…]”
14 Incepand de la 22 mai 2009, alineatele (4) si (5) ale acestei dispozitii au fost modificate dupa cum urmeaza:
„(4) O clauza contractuala generala sau o clauza contractuala care nu a fost negociata individual dintr‑un contract incheiat cu un consumator este de asemenea abuziva exclusiv pentru motivul ca nu este redactata in mod clar sau inteligibil.
(5) Prevederile privind clauzele contractuale abuzive nu se aplica nici in cazul clauzelor contractuale care definesc obiectul principal al contractului, nici in cazul celor care determina echilibrul dintre prestatie si contraprestatie, cu conditia ca aceste clauze sa fie redactate in mod clar si inteligibil.”
15 Articolul 231 din acest cod prevede:
„(1) Cu exceptia unor dispozitii contrare, creantele pecuniare trebuie platite in moneda aflata in circulatie legala la locul executarii obligatiei.
(2) Creantele exprimate in alta moneda sau in aur trebuie convertite pe baza cursului oficial aplicabil la locul si la momentul platii.”
16 Potrivit articolului 237 din acest cod:
„(1) In cazul nevaliditatii unui contract se impune revenirea la situatia anterioara incheierii lui.
(2) Daca nu este posibila revenirea la situatia anterioara incheierii contractului, instanta poate declara aplicabil contractul pentru perioada care a trecut pana la pronuntarea hotararii. Se poate declara valabil un contract nevalid daca se poate elimina cauza de nevaliditate, in special in contractele de imprumut cu dobanda excesiva, cand exista o disproportie intre prestatiile partilor, prin eliminarea avantajului disproportionat. In aceste ipoteze, daca este cazul, trebuie sa se dispuna restituirea prestatiei ramase fara contraprestatie.”
17 Articolul 239 din Codul civil prevede:
„(1) In cazul nevaliditatii partiale a contractului, acesta este nevalid in totalitate numai in cazurile in care partile contractate nu ar fi incheiat contractul in absenta partii afectate de nevaliditate. De la aceasta norma se poate deroga prin dispozitii legale.
(2) In cazul nevaliditatii partiale a unui contract incheiat cu un consumator, contractul va fi anulat numai daca nu poate fi executat in absenta partii afectate de nevaliditate.”
18 Potrivit articolului 239/A alineatul (1) din acest cod:
„Partile pot solicita instantei constatarea nevaliditatii contractului sau a unora dintre clauzele acestuia (nevaliditate partiala) chiar daca nu solicita si aplicarea consecintelor legate de nevaliditatea mentionata.”
19 Articolul 523 din Codul civil are urmatorul cuprins:
„(1) In temeiul contractului de credit, institutia financiara sau un alt creditor se obliga sa puna la dispozitia debitorului suma convenita, iar debitorul se obliga sa restituie aceasta suma in conformitate cu prevederile contractului.
(2) In cazul in care creditorul este o institutie financiara, debitorul este obligat la plata dobanzilor, cu exceptia unor dispozitii contrare (credit bancar).”
Litigiul principal si intrebarile preliminare
20 La 29 mai 2008, imprumutatii au incheiat cu Jelzálogbank un contract denumit „imprumut ipotecar incheiat in valuta garantat printr‑o ipoteca” (denumit in continuare „contractul de imprumut”).
21 Potrivit punctului I/1 din acest contract, Jelzálogbank a acordat imprumutatilor un imprumut in suma de 14 400 000 de forinti maghiari (HUF), precizandu‑se ca „determinarea valorii in valuta a imprumutului se realizeaza la cursul de schimb la cumpararea valutei aplicat de banca, in vigoare la data deblocarii fondurilor”. Conform acestui punct I/1, „ulterior deblocarii fondurilor, cuantumul imprumutului, dobanzile aferente si cheltuielile de administrare, precum si dobanzile de intarziere si celelalte cheltuieli se stabilesc in valuta”.
22 Pe baza cursului de schimb la cumpararea francilor elvetieni (CHF) aplicat de Jelzálogbank la deblocarea fondurilor, suma imprumutului a fost stabilita la 94 240,84 CHF. Imprumutatii aveau obligatia de a rambursa aceasta suma intr‑o perioada de 25 de ani, fiecare rata lunara fiind scadenta in a patra zi a fiecarei luni.
23 Potrivit punctului II din contractul mentionat, acest imprumut a fost acordat la o rata a dobanzii nominale de 5,2 % la care se adauga cheltuieli de administrare de ordinul a 2,04 %, ceea ce corespundea unei dobanzi anuale efective (DAE) de 7,43 % la data incheierii contractului de imprumut.
24 Potrivit punctului III/2 din acest contract (denumit in continuare „clauza III/2”), „imprumutatorul stabileste valoarea in forinti maghiari a fiecareia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vanzare al monedei [straine] aplicat de banca in ziua anterioara scadentei”.
25 Imprumutatii au introdus o actiune impotriva Jelzálogbank invocand caracterul abuziv al clauzei III/2. Ei au sustinut ca aceasta clauza, prin faptul ca permite Jelzálogbank sa calculeze ratele lunare de rambursare scadente pe baza cursului de schimb la vanzarea monedei straine aplicat de Jelzálogbank, desi cuantumul imprumutului deblocat este stabilit de aceasta din urma pe baza cursului de schimb la cumparare pe care il aplica valutei respective, confera Jelzálogbank un avantaj unilateral si nejustificat in sensul articolului 209 din Codul civil.
26 Instanta de prim grad a admis aceasta actiune. Ulterior, hotararea a fost confirmata in apel. In hotararea sa, instanta de apel a considerat printre altele ca, in cadrul unei operatiuni de imprumut precum cea in discutie in litigiul cu care a fost sesizata, Jelzálogbank nu pune la dispozitia clientilor sai moneda straina. In schimb, aceasta instanta a constatat ca Jelzálogbank stabileste valoarea ratei, exprimata in forinti maghiari, in functie de cursul actual al francului elvetian, in vederea indexarii valorii ratelor imprumutului deblocat in forinti maghiari. Jelzálogbank nu furnizeaza imprumutatilor niciun serviciu financiar referitor la cumpararea sau la vanzarea de moneda straina, astfel incat banca nu poate aplica la rambursarea imprumutului un curs de schimb care este diferit de cel utilizat la deblocarea imprumutului respectiv, cu titlu de contraprestatie pentru o prestatie de servicii virtuala. Aceasta instanta a apreciat de asemenea ca clauza III/2 nu este nici clara, nici inteligibila intrucat nu permite sa se inteleaga justificarea pentru diferenta de mod de calcul al imprumutului, dupa cum este vorba despre deblocarea sau despre rambursarea sa.
27 Jelzálogbank a formulat recurs la instanta de trimitere impotriva hotararii pronuntate in apel. Aceasta a sustinut, printre altele, ca clauza III/2, prin faptul ca ii permite sa perceapa un venit reprezentand contrapartida care trebuie platita pentru imprumutul in moneda straina de care beneficiaza imprumutatii si serveste la acoperirea cheltuielilor legate de operatiunile institutiei de credit pe piata in vederea cumpararii de valuta, intra in domeniul de aplicare al exceptiei prevazute la articolul 209 alineatul (4) din Codul civil, astfel incat nu este necesara efectuarea unei examinari a pretinsului caracter abuziv al clauzei respective in temeiul articolului 209 alineatul (1) din codul mentionat.
28 Imprumutatii au sustinut ca o astfel de examinare se impune. Ei au aratat, in aceasta privinta, ca Jelzálogbank nu poate invoca impotriva lor particularitatile functionarii bancilor si nu le poate imputa cheltuielile care rezulta din acestea, ceea ce ar conduce la confundarea veniturilor bancii si a imprumutului acordat. Prin incheierea contractului de imprumut, imprumutatii si‑ar fi dat consimtamantul pentru deblocarea unei sume in moneda nationala, si anume forintul maghiar. Pe de alta parte, clauza III/2 nu ar fi clara.
29 Instanta de trimitere considera ca se pune mai intai problema daca notiunea de clauza care defineste „obiectul principal al contractului”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, inglobeaza fiecare element din contraprestatie care trebuie platit in numerar de imprumutat, inclusiv sumele care rezulta din diferenta dintre cursurile de schimb aplicabile la deblocarea si la rambursarea imprumutului, sau daca numai plata dobanzii nominale, pe langa acordarea creditului, intra in continutul acestei notiuni.
30 In cazul in care ar trebui retinuta interpretarea mai restrictiva a acestei prime exceptii prevazute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, ar trebui examinat in continuare daca obligatia de plata care decurge din diferenta dintre cursurile de schimb poate fi considerata ca priveste caracterul adecvat al serviciului in raport cu remuneratia sau cu pretul acestuia si, prin urmare, ca face parte din „remuneratie”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 si al celei de a doua exceptii prevazute la acesta.
31 In acest cadru, s‑ar pune de asemenea problema daca, in ipoteza in care remuneratia constituie contraprestatia unui serviciu compus din mai multe prestatii, este necesar ca, pentru a se aplica aceasta a doua exceptie, sa se verifice daca remuneratia in cauza, si anume plata datorata ca urmare a diferentei dintre cursurile de schimb, corespunde unei prestatii efective care este furnizata de banca direct consumatorului.
32 In plus, in ceea ce priveste cerinta potrivit careia numai clauzele redactate „in mod clar si inteligibil” pot intra in domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, instanta de trimitere considera ca trebuie sa interpreteze dreptul national in conformitate cu obiectivele acestei directive si sa aprecieze caracterul abuziv al unor clauze contractuale care nu indeplinesc aceasta cerinta, chiar daca cerinta mentionata nu fusese transpusa inca in dreptul intern la momentul incheierii contractului de imprumut.
33 Cu toate acestea, domeniul de aplicare exact al acestei cerinte ar ramane incert. Aceasta ar putea fi inteleasa in sensul ca orice clauza contractuala trebuie sa fie inteligibila pe plan lingvistic si gramatical. Cu toate acestea, ea ar putea insemna de asemenea, in mod mai larg, ca motivele economice care stau la baza aplicarii unei clauze specifice sau relatia dintre clauza respectiva si alte clauze din contract trebuie sa fie clare si inteligibile.
34 In sfarsit, in ipoteza in care caracterul abuziv al clauzei III/2 a fost constatat, s‑ar pune si problema daca principiul care rezulta din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 si care este consacrat la punctul 73 din Hotararea Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349) se aplica si in cazul in care, precum in cauza principala, contractul de imprumut nu poate continua sa existe dupa inlaturarea clauzei mentionate. Daca aceasta ar fi situatia, Kúria solicita sa se stabileasca daca principiul respectiv se opune modificarii acestei clauze de catre instanta nationala pentru eliminarea caracterului sau abuziv, in special prin inlocuirea acesteia cu o dispozitie de drept national cu caracter supletiv, astfel cum a procedat instanta de apel.
35 In aceste conditii, Kúria a hotarat sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarele intrebari preliminare:
„1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13] trebuie interpretat in sensul ca, in cazul unui imprumut exprimat intr‑o moneda straina, dar deblocat in realitate in moneda nationala si care trebuie rambursat de consumator exclusiv in moneda nationala, clauza contractuala privind cursul de schimb al monedei, care nu a facut obiectul unei negocieri individuale, poate fi inclusa in notiunea «definirea obiectului [principal al] contractului»?
In caz contrar, in temeiul celei de a doua expresii cuprinse la articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13], trebuie sa se inteleaga ca diferenta dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare [al valutei] constituie o remuneratie al carei caracter adecvat in raport cu serviciul prestat nu poate fi analizat in vederea aprecierii caracterului sau abuziv? Este sau nu este determinant in aceasta privinta aspectul daca s‑a realizat efectiv o operatiune de schimb valutar intre institutia financiara si consumator?
2) In cazul in care articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca instanta nationala, independent de prevederile din dreptul national, poate sa examineze de asemenea caracterul abuziv al unor astfel de clauze contractuale, atunci cand acestea nu sunt clare si inteligibile, trebuie sa se inteleaga prin aceasta ultima conditie ca respectiva clauza contractuala trebuie sa fie prin ea insasi clara si inteligibila din punct de vedere gramatical pentru consumator sau, in plus, motivele economice care stau la baza aplicarii clauzei contractuale, precum si relatia dintre aceasta si alte clauze ale contractului trebuie sa fie clare si inteligibile pentru respectivul consumator?
3) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 si punctul 73 din Hotararea [Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349] trebuie interpretate in sensul ca instanta nationala nu poate remedia, in beneficiul consumatorului, nevaliditatea unei dispozitii abuzive a unei clauze contractuale generale a unui contract de imprumut incheiat cu un consumator, modificand sau completand clauza contractuala respectiva, daca contractul nu poate exista in continuare in temeiul altor clauze contractuale dupa eliminarea clauzei abuzive? In acest sens, este relevant ca dreptul national cuprinde o dispozitie cu caracter supletiv care reglementeaza problema juridica respectiva in lipsa prevederii nevalide?”
Cu privire la intrebarile preliminare
Cu privire la prima intrebare
36 Prin intermediul primei intrebari, instanta de trimitere solicita, in esenta, sa se stabileasca daca articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca termenii „obiectul principal al contractului” si „caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte” acopera o clauza, cuprinsa intr‑un contract de credit incheiat in moneda straina intre un vanzator sau un furnizor si un consumator si care nu a facut obiectul unei negocieri individuale, precum cea in discutie in litigiul principal, in temeiul careia pentru calcularea ratelor imprumutului se aplica cursul de schimb la vanzare al acestei valute.
37 Potrivit unei jurisprudente constante, din cerintele aplicarii uniforme a dreptului Uniunii, precum si din principiul egalitatii rezulta ca termenii unei dispozitii de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresa la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul si domeniul de aplicare ale acesteia trebuie, in mod normal, sa primeasca in intreaga Uniune Europeana o interpretare autonoma si uniforma, care trebuie stabilita tinand seama de contextul prevederii si de obiectivul urmarit de reglementarea in cauza (a se vedea printre altele Hotararea Fish Legal si Shirley, C‑279/12, EU:C:2013:853, punctul 42).
38 Situatia este aceeasi in ceea ce priveste termenii care figureaza la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, intrucat aceasta dispozitie nu cuprinde nicio trimitere expresa la dreptul statelor membre pentru stabilirea sensului si a domeniului de aplicare ale acesteia.
39 In plus, potrivit unei jurisprudente constante a Curtii, sistemul de protectie pus in aplicare de Directiva 93/13 se intemeiaza pe ideea ca, in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, consumatorul se afla intr‑o situatie de inferioritate fata de vanzator sau furnizor, situatie care il determina sa adere la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (a se vedea printre altele Hotararea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C‑484/08, EU:C:2010:309, punctul 27 si jurisprudenta citata).
40 Avand in vedere o astfel de situatie de inferioritate, Directiva 93/13 obliga statele membre sa prevada un mecanism care sa asigure ca orice clauza contractuala care nu a facut obiectul unei negocieri individuale sa poata fi controlata pentru aprecierea eventualului sau caracter abuziv. In acest cadru, instanta nationala trebuie sa stabileasca, tinand cont de criteriile prevazute la articolul 3 alineatul (1) si la articolul 5 din Directiva 93/13, daca, avand in vedere imprejurarile proprii ale spetei, o astfel de clauza indeplineste criteriile bunei‑credinte, echilibrului si transparentei prevazute de aceasta directiva (a se vedea in acest sens Hotararea Invitel, C‑472/10, EU:C:2012:242, punctul 22, si Hotararea RWE Vertrieb, C‑92/11, EU:C:2013:180, punctele 42-48).
41 Cu toate acestea, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 8 din aceasta permite statelor membre sa prevada, in legislatia prin care se transpune aceasta directiva, ca „aprecierea caracterului abuziv” nu se refera la clauzele avute in vedere de aceasta dispozitie, in masura in care aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil. Din dispozitia mentionata rezulta ca clauzele pe care le vizeaza nu fac obiectul unei aprecieri a eventualului lor caracter abuziv, ci, astfel cum a precizat Curtea, apartin domeniului reglementat de aceasta directiva (a se vedea in acest sens Hotararea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, EU:C:2010:309, punctele 31, 35 si 40).
42 Intrucat articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o exceptie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevazut in cadrul sistemului de protectie a consumatorilor pus in aplicare prin aceasta directiva, dispozitiei respective trebuie sa i se dea o interpretare stricta.
43 Aceasta vizeaza, in primul rand, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”.
44 In cauza principala, instanta de trimitere ridica problema daca clauza III/2, in masura in care prevede ca cursul de schimb la vanzare al unei monede straine se aplica pentru calcularea ratelor unui imprumut contractat in aceasta valuta, se circumscrie „obiectului principal al contractului” de imprumut, in sensul acestei dispozitii.
45 In aceasta privinta, desi numai instanta de trimitere are competenta de a se pronunta cu privire la calificarea acestei clauze in functie de imprejurarile proprii spetei, nu este mai putin adevarat ca este de competenta Curtii sa desprinda din dispozitiile Directivei 93/13, in speta cele ale articolului 4 alineatul (2), criteriile pe care instanta nationala poate sau trebuie sa le aplice la examinarea unei clauze contractuale in raport cu acestea (a se vedea in acest sens printre altele Hotararea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 48 si jurisprudenta citata).
46 Or, Curtea a statuat deja ca articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 vizeaza numai stabilirea modalitatilor si a sferei controlului de fond al clauzelor contractuale ce nu au facut obiectul unei negocieri individuale, care descriu prestatiile esentiale ale contractelor incheiate intre vanzator sau furnizor si un consumator (Hotararea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, EU:C:2010:309, punctul 34).
47 Imprejurarea ca o clauza a fost negociata de partile cocontractante, in cadrul autonomiei lor contractuale si al conditiilor pietei, nu poate constitui un criteriu care sa permita sa se aprecieze daca respectiva clauza se circumscrie „obiectului principal al contractului”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
48 Astfel, dupa cum reiese din articolul 3 alineatul (1) din aceasta directiva si din cel de al doisprezecelea considerent al acesteia, clauzele care s‑au negociat individual nu intra, din principiu, in domeniul de aplicare al directivei respective. Prin urmare, nu se poate pune problema unei eventuale excluderi a acestora din domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (2) mentionat.
49 In schimb, tinand seama si de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 si de cerinta unei interpretari stricte a dispozitiei respective care rezulta din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu notiunii „obiectul principal al contractului”, in sensul acestei dispozitii, trebuie intelese ca fiind cele care stabilesc prestatiile esentiale ale acestui contract si care, ca atare, il caracterizeaza.
50 Dimpotriva, clauzele care au un caracter accesoriu in raport cu cele care definesc esenta insasi a raportului contractual nu pot fi circumscrise notiunii „obiectul principal al contractului”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
51 Revine instantei de trimitere sarcina sa aprecieze, avand in vedere natura, economia generala si prevederile contractului de imprumut, precum si contextul sau juridic si factual, daca respectiva clauza care stabileste rata de schimb privind ratele lunare constituie un element esential al prestatiei debitorului care consta in rambursarea sumei puse la dispozitie de imprumutator.
52 Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 vizeaza, in al doilea rand, clauzele care privesc „caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte” sau, potrivit celui de al nouasprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul[…] calitate/pret al bunurilor sau serviciilor furnizate”.
53 In cauza principala, instanta de trimitere ridica problema daca clauza III/2, in masura in care prevede ca cursul de schimb la vanzare al unei monede straine se aplica pentru calcularea ratelor unui imprumut, desi, potrivit altor clauze ale contractului de imprumut, suma deblocata a imprumutului este convertita in moneda nationala pe baza cursului de schimb la cumparare al monedei straine, cuprinde o obligatie pecuniara pentru consumator, si anume aceea de a plati, in cadrul ratelor imprumutului, sumele care rezulta din diferenta dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale monedei straine, care ar putea fi calificata drept „remuneratie” a serviciului furnizat al carei caracter adecvat nu poate face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili daca este abuziva in temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
54 In aceasta privinta, reiese din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 ca aceasta a doua categorie de clauze al caror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrans, intrucat aceasta excludere nu priveste decat caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei prevazute fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora.
55 Astfel cum a aratat in esenta avocatul general la punctul 69 din concluzii, excluderea unui control al clauzelor contractuale in ceea ce priveste raportul calitate/pret al bunurilor sau serviciilor furnizate se explica prin faptul ca nu exista niciun barem sau criteriu juridic care sa poata incadra sau ghida un asemenea control.
56 In acest context, Curtea a statuat deja ca excluderea mentionata nu se aplica in cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului (Hotararea Invitel, EU:C:2012:242, punctul 23).
57 In speta, trebuie in plus aratat ca, intrucat excluderea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze se limiteaza la caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, aceasta nu se poate aplica in cazul invocarii unei asimetrii intre cursul de schimb la vanzare al monedei straine, care trebuie utilizat in temeiul acestei clauze pentru calcularea ratelor, si cursul de schimb la cumparare al valutei respective, care trebuie utilizat in temeiul altor clauze ale contractului de imprumut pentru calcularea sumei deblocate a imprumutului.
58 De altfel, aceasta excludere nu se poate aplica unor clauze care, precum clauza III/2, se limiteaza sa stabileasca, in vederea calcularii ratelor, cursul de schimb al monedei straine in care este incheiat contractul de imprumut, fara insa ca vreun serviciu de schimb sa fie furnizat de imprumutator cu ocazia calculului mentionat, si care nu cuprind, in consecinta, nicio „remuneratie” al carei caracter adecvat in calitate de contrapartida a unei prestatii efectuate de imprumutator sa nu poata face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili daca este abuziva in temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
59 Avand in vedere toate cele de mai sus, trebuie sa se raspunda la prima intrebare ca articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca:
– termenii „obiectul principal al contractului” nu acopera o clauza, cuprinsa intr‑un contract de imprumut incheiat in moneda straina intre un vanzator sau un furnizor si un consumator si care nu a facut obiectul unei negocieri individuale, precum cea in discutie in litigiul principal, in temeiul careia pentru calcularea ratelor imprumutului se aplica cursul de schimb la vanzare al acestei valute, decat in cazul in care se constata – ceea ce revine in sarcina instantei de trimitere sa verifice avand in vedere natura, economia generala si prevederile contractului, precum si contextul sau juridic si factual – ca respectiva clauza stabileste o prestatie esentiala a acestui contract care, ca atare, il caracterizeaza;
– o astfel de clauza, in masura in care cuprinde o obligatie pecuniara a consumatorului de a plati, in cadrul ratelor imprumutului, sumele care rezulta din diferenta dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale monedei straine, nu poate fi considerata ca cuprinzand o „remuneratie” al carei caracter adecvat in calitate de contrapartida a unei prestatii efectuate de imprumutator sa nu poata face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili daca este abuziva in temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Cu privire la a doua intrebare
60 Prin intermediul celei de a doua intrebari, instanta de trimitere solicita sa se stabileasca in esenta daca articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie sa se inteleaga ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie clara si inteligibila din punct de vedere gramatical pentru consumator, ci si ca motivele economice care stau la baza aplicarii clauzei contractuale, precum si relatia dintre aceasta si alte clauze ale contractului sa fie clare si inteligibile pentru respectivul consumator.
61 In cazul in care instanta de trimitere va considera ca, avand in vedere raspunsul dat la prima intrebare, clauza III/2 se circumscrie „obiectului principal al contractului”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, aceasta clauza nu este exclusa totusi de la aprecierea caracterului sau abuziv decat daca este redactata in mod clar si inteligibil.
62 Astfel, in scopul garantarii obiectivelor de protectie a consumatorilor urmarite de Directiva 93/13, orice transpunere a respectivului articol 4 alineatul (2) trebuie sa fie completa, astfel incat interdictia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor sa se refere exclusiv la cele care sunt redactate in mod clar si inteligibil (Hotararea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, EU:C:2010:309, punctul 39).
63 Rezulta insa din decizia de trimitere ca articolul 209 alineatul (4) din Codul civil, dispozitie care urmareste sa transpuna in dreptul intern articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, nu cuprindea aceasta cerinta a unei redactari clare si inteligibile.
64 In aceasta privinta, este necesar sa se aminteasca faptul ca o instanta nationala sesizata cu un litigiu care se poarta exclusiv intre particulari este obligata, atunci cand aplica dispozitii de drept intern, sa ia in considerare totalitatea normelor dreptului national si sa le interpreteze, in masura posibilului, in lumina textului, precum si a finalitatii directivei aplicabile in materie, in vederea identificarii unei solutii conforme cu obiectivul urmarit de aceasta (a se vedea printre altele Hotararea OSA, C‑351/12, EU:C:2014:110, punctul 44).
65 In acest context, Curtea a precizat de asemenea ca acest principiu al interpretarii conforme a dreptului national are anumite limite. Astfel, obligatia instantei nationale de a se referi la continutul unei directive atunci cand interpreteaza si aplica normele relevante ale dreptului intern este limitata de principiile generale ale dreptului si o asemenea obligatie nu poate fi utilizata ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului national (a se vedea printre altele Hotararea OSA, EU:C:2014:110, punctul 45).
66 In cazul in care, tinand seama de acest principiu al interpretarii conforme astfel delimitat, instanta de trimitere va considera ca dispozitia nationala care urmareste sa transpuna articolul 4 alineatul (2) din aceasta directiva poate fi inteleasa in sensul ca include cerinta unei redactari clare si inteligibile, s‑ar pune apoi problema domeniului de aplicare al acestei cerinte.
67 In aceasta privinta, este necesar sa se constate ca aceeasi cerinta figureaza la articolul 5 din Directiva 93/13, care prevede ca clauzele contractuale scrise trebuie „intotdeauna” sa fie redactate intr‑un limbaj clar si inteligibil. Al douazecilea considerent al Directivei 93/13 precizeaza in aceasta privinta ca trebuie sa i se ofere efectiv consumatorului posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract.
68 Rezulta ca aceasta cerinta a unei redactari clare si inteligibile se aplica in orice caz, inclusiv in cazul in care o clauza intra in domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 si este exclusa, prin urmare, de la aprecierea caracterului sau abuziv vizata la articolul 3 alineatul (1) din aceasta directiva.
69 Rezulta de asemenea ca aceasta cerinta, astfel cum figureaza la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, are acelasi domeniu de aplicare precum cea prevazuta la articolul 5 din aceasta directiva.
70 Or, in ceea ce priveste acest articol 5, Curtea a statuat deja ca pentru un consumator, informarea, inaintea incheierii unui contract, cu privire la conditiile contractuale si la consecintele respectivei incheieri este de o importanta fundamentala. Acesta din urma decide, in special pe baza respectivei informari, daca doreste sa se oblige contractual fata de un vanzator sau de un furnizor prin aderarea la conditiile redactate in prealabil de acesta (a se vedea Hotararea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 44).
71 Cerinta privind transparenta clauzelor contractuale prevazuta de Directiva 93/13 nu poate fi redusa, asadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal si gramatical.
72 Dimpotriva, astfel cum s‑a amintit deja la punctul 39 din prezenta hotarare, intrucat sistemul de protectie pus in aplicare de Directiva 93/13 se intemeiaza pe ideea ca, in ceea ce priveste, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se afla intr‑o situatie de inferioritate fata de vanzator sau furnizor, aceasta cerinta privind transparenta trebuie inteleasa in mod extensiv.
73 In ceea ce priveste o clauza contractuala, precum clauza III/2, care permite unui vanzator sau unui furnizor sa calculeze nivelul ratelor lunare datorate de consumator in functie de cursul de schimb la vanzare al monedei straine aplicat de acest vanzator sau furnizor, clauza care are ca efect cresterea costurilor serviciului financiar in sarcina consumatorului, aparent fara o limita maxima, rezulta din articolele 3 si 5 din Directiva 93/13, precum si din cuprinsul punctului 1 literele (j) si (l) si din cuprinsul punctului 2 literele (b) si (d) din anexa la aceasta directiva, ca prezinta o importanta esentiala pentru respectarea cerintei privind transparenta aspectul daca in contractul de imprumut se indica in mod transparent motivul si particularitatile mecanismului de schimb al monedei straine, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat consumatorul sa poata sa prevada, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste (a se vedea prin analogie Hotararea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 49).
74 In ceea ce priveste particularitatile mecanismului de schimb al monedei straine astfel cum sunt prevazute prin clauza III/2, revine instantei de trimitere sarcina de a stabili daca, avand in vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numara publicitatea si informatiile furnizate de imprumutator in cadrul negocierii unui contract de imprumut, un consumator mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat, putea nu numai sa cunoasca existenta diferentei, in general prezenta pe piata valorilor mobiliare, dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale unei monede straine, ci si sa evalueze consecintele economice, potential semnificative, pentru acesta ale aplicarii cursului de schimb la vanzare pentru calcularea ratelor la care va fi in definitiv obligat si, prin urmare, costul total al imprumutului sau.
75 Avand in vedere toate cele de mai sus, trebuie sa se raspunda la a doua intrebare ca articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca, in ceea ce priveste o clauza contractuala precum cea in discutie in litigiul principal, cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului de schimb al monedei straine la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste.
Cu privire la a treia intrebare
76 Prin intermediul celei de a treia intrebari, instanta de trimitere solicita sa se stabileasca in esenta daca, intr‑o situatie precum cea in discutie in litigiul principal, in care un contract incheiat intre un vanzator sau un furnizor si un consumator nu poate continua sa existe dupa eliminarea unei clauze abuzive, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari nationale care permite instantei nationale sa remedieze nulitatea clauzei abuzive prin inlocuirea acesteia cu o dispozitie de drept national cu caracter supletiv.
77 In aceasta privinta, Curtea a decis ca articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca se opune unei norme de drept national care permite instantei nationale, atunci cand constata nulitatea unei clauze abuzive cuprinse intr‑un contract incheiat intre un vanzator sau un furnizor si un consumator, sa completeze respectivul contract modificand continutul acestei clauze (Hotararea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 73).
78 Date fiind caracterul si importanta interesului public pe care il constituie protectia consumatorilor, care se gasesc intr‑o situatie de inferioritate in raport cu vanzatorii sau cu furnizorii, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta coroborat cu cel de al douazeci si patrulea considerent al acesteia, sa prevada mijloace adecvate si eficace „pentru a preveni utilizarea in continuare a clauzelor abuzive in contractele incheiate cu consumatorii de catre vanzatori sau furnizori” (a se vedea Hotararea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 68).
79 Or, in cazul in care instanta nationala ar avea posibilitatea sa modifice continutul clauzelor abuzive care figureaza in astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizarii obiectivului pe termen lung urmarit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, aceasta posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care il are asupra vanzatorilor sau furnizorilor faptul ca astfel de clauze abuzive nu sunt pur si simplu aplicate in ceea ce priveste consumatorul, in masura in care acestia ar fi in continuare tentati sa utilizeze clauzele mentionate, stiind ca, chiar daca acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totusi completat de instanta nationala in masura in care este necesar, garantand astfel interesul respectivilor vanzatori sau furnizori (Hotararea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 69).
80 Cu toate acestea, nu rezulta de aici ca, intr‑o situatie precum cea din litigiul principal, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 s‑ar opune ca instanta nationala, in temeiul principiilor din dreptul contractelor, sa elimine clauza abuziva prin inlocuirea acesteia cu o dispozitie de drept national cu caracter supletiv.
81 Dimpotriva, faptul de a inlocui o clauza abuziva cu o astfel de dispozitie, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se considera ca nu contine clauze abuzive, intrucat permite ca contractul sa continue sa existe in pofida eliminarii clauzei III/2 si sa fie obligatoriu pentru parti, este pe deplin justificat in raport cu finalitatea Directivei 93/13.
82 Astfel, inlocuirea unei clauze abuzive cu o dispozitie nationala cu caracter supletiv este conforma cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, intrucat, potrivit unei jurisprudente constante, aceasta dispozitie urmareste sa substituie echilibrul formal pe care il instituie contractul intre drepturile si obligatiile cocontractantilor printr‑un echilibru real, de natura sa restabileasca egalitatea dintre aceste parti, iar nu sa anuleze toate contractele care contin clauze abuzive (a se vedea in acest sens printre altele Hotararea Pereničová et Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 31, precum si Hotararea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 40 si jurisprudenta citata).
83 In schimb, in cazul in care, intr‑o situatie precum cea in discutie in litigiul principal, nu ar fi permisa inlocuirea unei clauze abuzive cu o dispozitie cu caracter supletiv, instanta fiind obligata sa anuleze contractul in ansamblul sau, consumatorul ar putea fi expus unor consecinte deosebit de prejudiciabile, astfel incat caracterul descurajator care rezulta din anularea contractului ar risca sa fie compromis.
84 Astfel, o asemenea anulare are in principiu drept consecinta scadenta imediata a sumei imprumutului care ramane datorata in proportii care risca sa depaseasca capacitatile financiare ale consumatorului si, din aceasta cauza, tinde sa il penalizeze mai degraba pe acesta decat pe imprumutator care, pe cale de consecinta, nu ar fi descurajat sa insereze astfel de clauze in contractele pe care le propune.
85 Avand in vedere aceste consideratii, trebuie sa se raspunda la cea de a treia intrebare ca articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca, intr‑o situatie precum cea in discutie in litigiul principal, in care un contract incheiat intre un vanzator sau un furnizor si un consumator nu poate continua sa existe dupa eliminarea unei clauze abuzive, aceasta dispozitie nu se opune unei norme de drept national care permite instantei nationale sa remedieze nulitatea clauzei respective prin inlocuirea acesteia cu o dispozitie de drept national cu caracter supletiv.
Cu privire la cheltuielile de judecata
86 Intrucat, in privinta partilor din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanta de trimitere, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observatii Curtii, altele decat cele ale partilor mentionate, nu pot face obiectul unei rambursari.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declara:
1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii trebuie interpretat in sensul ca:
– termenii „obiectul principal al contractului” nu acopera o clauza, cuprinsa intr‑un contract de imprumut incheiat in moneda straina intre un vanzator sau un furnizor si un consumator si care nu a facut obiectul unei negocieri individuale, precum cea in discutie in litigiul principal, in temeiul careia pentru calcularea ratelor imprumutului se aplica cursul de schimb la vanzare al acestei valute, decat in cazul in care se constata – ceea ce revine in sarcina instantei de trimitere sa verifice avand in vedere natura, economia generala si prevederile contractului, precum si contextul sau juridic si factual – ca respectiva clauza stabileste o prestatie esentiala a acestui contract care, ca atare, il caracterizeaza;
– o astfel de clauza, in masura in care cuprinde o obligatie pecuniara a consumatorului de a plati, in cadrul ratelor imprumutului, sumele care rezulta din diferenta dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale monedei straine, nu poate fi considerata ca cuprinzand o „remuneratie” al carei caracter adecvat in calitate de contrapartida a unei prestatii efectuate de imprumutator sa nu poata face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili daca este abuziva in temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
2) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca, in ceea ce priveste o clauza contractuala precum cea in discutie in litigiul principal, cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului de schimb al monedei straine la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste.
3) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca, intr‑o situatie precum cea in discutie in litigiul principal, in care un contract incheiat intre un vanzator sau un furnizor si un consumator nu poate continua sa existe dupa eliminarea unei clauze abuzive, aceasta dispozitie nu se opune unei norme de drept national care permite instantei nationale sa remedieze nulitatea clauzei respective prin inlocuirea acesteia cu o dispozitie de drept national cu caracter supletiv.
