CJUE: Recurs formulat de Franta in cauza privind oferirea La Poste a unor ajutoare de stat sub forma unei garantii nelimitate
„Recurs – Ajutor de stat – Ajutor sub forma unei garantii implicite nelimitate in favoarea La Poste care rezulta din statutul acesteia de institutie publica – Existenta garantiei – Prezenta resurselor de stat – Avantaj – Sarcina probei si nivelul probatoriu”
HOTARAREA CURȚII (Camera intai)
3 aprilie 2014
In cauza C‑559/12 P,
avand ca obiect un recurs formulat in temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 3 decembrie 2012,
Republica Franceza, reprezentata de G. de Bergues, de D. Colas, de J. Gstalter și de J. Bousin, in calitate de agenți,
recurenta,
cealalta parte din procedura fiind:
Comisia Europeana, reprezentata de B. Stromsky și de D. Grespan, in calitate de agenți,
parata in prima instanța,
CURTEA (Camera intai),
compusa din domnul A. Tizzano (raportor), președinte de camera, domnii A. Borg Barthet și E. Levits, doamna M. Berger și domnul S. Rodin, judecatori,
avocat general: domnul N. Jääskinen,
grefier: domnul V. Tourrès, administrator,
avand in vedere procedura scrisa și in urma ședinței din 11 septembrie 2013,
dupa ascultarea concluziilor avocatului general in ședința din 21 noiembrie 2013,
pronunța prezenta
Hotarare
1 Prin recursul formulat, Republica Franceza solicita anularea Hotararii Tribunalului Uniunii Europene din 20 septembrie 2012, Franța/Comisia (T‑154/10, denumita in continuare „hotararea atacata”), prin care acesta a respins acțiunea sa impotriva Deciziei 2010/605/UE a Comisiei din 26 ianuarie 2010 privind ajutorul de stat C 56/07 (ex E 15/05) acordat de Franța in favoarea La Poste (JO L 274, p. 1, denumita in continuare „decizia in litigiu”).
Istoricul cauzei
Contextul general
2 In temeiul Legii franceze nr. 90‑568 din 2 iulie 1990 privind organizarea serviciului public al poștei și al telecomunicațiilor (JORF din 8 iulie 1990, p. 8069), fosta direction générale de la poste et des télécommunications (Direcția Generala de Poșta și Telecomunicații), care era subordonata pana atunci Ministerului Poștei și Telecomunicațiilor, a fost transformata, incepand cu 1 ianuarie 1991, in doua persoane juridice autonome de drept public, și anume France Télécom și La Poste. Aceasta lege a autorizat in mod expres La Poste sa dezvolte, pe langa misiuni de serviciu public, anumite activitați deschise concurenței.
3 Conform articolului 1 din Decretul din 31 decembrie 1990 de acordare a garanției de stat pentru imprumuturi obligatare PTT și pentru certificate de economii PTT emise anterior datei de 31 decembrie 1990 (JORF din 18 ianuarie 1991, p. 917), „[p]lata dobanzilor, a amortizarilor, a primelor, a comisioanelor, a cheltuielilor și a accesoriilor aferente imprumuturilor obligatare și certificatelor de economii PTT emise anterior datei de 31 decembrie 1990 pentru a contribui la finanțarea cheltuielilor de investiții ale bugetului anexa al serviciilor de poșta și de telecomunicații, in conformitate cu articolul L. 127 din Codul poștei și telecomunicațiilor […], și care au fost transferate La Poste in temeiul articolului 22 din Legea din 2 iulie 1990 […] este garantata in mod necondiționat de catre stat”.
4 In plus, prin hotararea din 18 ianuarie 2001, Cour de cassation (Curtea de Casație) (Camera a doua civila) a reținut principiul conform caruia La Poste trebuia sa fie asimilata unei instituții publice industriale și comerciale (denumita in continuare „IPIC”).
5 In dreptul administrativ francez, IPIC sunt persoane juridice de drept public care dispun de personalitate juridica distincta de cea a statului și de autonomie financiara, precum și de competențe de atribuire speciale care includ in general exercitarea uneia sau mai multor misiuni de serviciu public.
6 Statutul IPIC determina anumite consecințe juridice, și anume indeosebi inaplicabilitatea procedurilor de insolvența și de faliment de drept comun, precum și aplicabilitatea Legii nr. 80‑539 din 16 iulie 1980 privind penalitațile cu titlu cominatoriu pronunțate in materie administrativa și executarea hotararilor de catre persoanele juridice de drept public (JORF din 17 iulie 1980, p. 1799).
Procedura administrativa și decizia in litigiu
7 Prin decizia din 21 decembrie 2005, Comisia Europeana a aprobat transferul activitaților bancare și financiare ale La Poste catre filiala acesteia, La Banque Postale. In aceasta decizie, Comisia a precizat ca problema garanției de stat nelimitate in favoarea La Poste va face obiectul unei proceduri separate.
8 La 21 februarie 2006, in conformitate cu articolul 17 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO L 83, p. 1, Ediție speciala, 08/vol. 1, p. 1), Comisia a informat autoritațile franceze cu privire la concluziile sale preliminare referitoare la existența unei garanții de stat nelimitate care ar decurge din statutul La Poste și care ar constitui un ajutor de stat in sensul articolului 87 alineatul (1) CE.
9 Intrucat a apreciat ca aceasta pretinsa garanție exista inainte de 1 ianuarie 1958, data intrarii in vigoare a Tratatului CE in Franța, Comisia a aplicat normele de procedura referitoare la ajutoarele existente și a invitat Republica Franceza, in conformitate cu articolul 18 din Regulamentul nr. 659/1999, sa elimine, pana cel tarziu la 31 decembrie 2008, garanția de care beneficia La Poste.
10 Dupa examinarea precizarilor furnizate de autoritațile franceze cu privire la proiectul de modificare a Decretului nr. 81‑501 din 12 mai 1981, adoptat pentru punerea in aplicare a Legii nr. 80‑539 (JORF din 14 mai 1981, p. 1406), Comisia a informat autoritațile respective in legatura cu decizia sa de deschidere a procedurii oficiale de investigare. Prin publicarea acestei decizii in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 3 iunie 2008 (JO C 135, p. 7), Comisia a invitat parțile interesate sa iși prezinte observațiile referitoare la masura in litigiu.
11 Ca raspuns la o cerere a Comisiei, autoritațile franceze au informat‑o, prin nota trimisa la 31 iulie 2009, ca Consiliul de miniștri din 29 iulie 2009 adoptase un proiect de lege care prevedea transformarea, la 1 ianuarie 2010, a La Poste in societate pe acțiuni, supusa normelor de redresare și de lichidare judiciara de drept comun. Acest proiect a condus la adoptarea Legii nr. 2010‑123 din 9 februarie 2010 privind intreprinderea publica La Poste și activitațile poștale (JORF din 10 februarie 2010, p. 2321), care a intrat in vigoare la data de 1 martie a anului urmator.
12 La 27 februarie 2010, Comisia a notificat autoritaților franceze decizia in litigiu.
13 In primul rand, dupa ce a amintit in special conținutul masurii in cauza [considerentele (18)-(27) ale acestei decizii], Comisia a constatat existența unei garanții nelimitate a statului francez in favoarea La Poste din cauza anumitor particularitați intrinsec legate de statutul sau de instituție publica [considerentele (116)-(255) ale deciziei menționate].
14 In aceasta privința, Comisia a subliniat mai intai ca La Poste nu era supusa dreptului comun privind redresarea și lichidarea intreprinderilor aflate in dificultate [considerentele (116)-(147) ale deciziei in litigiu].
15 In continuare, Comisia a demonstrat ca un creditor al La Poste este asigurat ca va obține rambursarea creanței sale in ipoteza in care aceasta instituție s‑ar afla in dificultate financiara și nu și‑ar putea onora datoriile [considerentele (148)-(229) ale acestei decizii].
16 In sfarșit, Comisia a apreciat ca, chiar daca, dupa utilizarea procedurilor de recuperare specifice descrise in considerentele (150)-(229) ale deciziei in litigiu, creditorul unei IPIC nu reușea sa obțina recuperarea creanței sale, el era in continuare asigurat ca aceasta nu disparea. Astfel, pentru a asigura continuitatea misiunii de serviciu public, drepturile și obligațiile La Poste erau intotdeauna transferate unei alte persoane juridice de drept public decat statul sau, in absența, acestuia din urma [considerentele (230)-(250) ale deciziei menționate].
17 In aceste condiții, Comisia a afirmat ca garanția nelimitata a statului de care beneficia La Poste determina un transfer de resurse de stat in sensul punctului 2.1 din Comunicarea Comisiei cu privire la aplicarea articolelor 87 [CE] și 88 [CE] privind ajutoarele de stat sub forma de garanții (JO 2008, C 155, p. 10) [considerentul (254) al deciziei in litigiu] și era imputabila statului [considerentul (255) al acestei decizii].
18 In al doilea rand, Comisia a constatat, pe de o parte, ca condițiile de creditare mai favorabile obținute de La Poste datorita acestei garanții nelimitate constituiau un avantaj selectiv [considerentele (256)-(300) ale deciziei in litigiu], ținand seama și de un anumit numar de analize și de metodologii ale agențiilor de rating din care rezulta ca aceasta garanție, ca element esențial al susținerii statului in favoarea La Poste, influența pozitiv ratingul sau financiar și, prin urmare, condițiile de creditare pe care le putea obține [considerentele (258)-(293) ale deciziei in litigiu]. Pe de alta parte, Comisia a considerat ca masura examinata era susceptibila sa denatureze concurența și sa afecteze negativ schimburile comerciale dintre statele membre [considerentul (301) al acestei decizii].
19 In continuare, Comisia a concluzionat ca garanția in discuție constituia un ajutor de stat in sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE [considerentul (302) al deciziei in litigiu] și ca, deși fusese modificata in sensul sugerat de autoritațile franceze, aceasta nu indeplinea niciuna dintre condițiile necesare pentru a putea fi declarata compatibila cu piața interna [considerentele (303)-(315) ale deciziei menționate].
20 In consecința, Comisia a decis, potrivit articolului 1 din decizia in litigiu, ca „garanția nelimitata acordata de Franța intreprinderii La Poste constituie ajutor de stat incompatibil cu piața interna [și ca] Franța pune capat acestui ajutor cel tarziu la 31 martie 2010”.
Procedura in fața Tribunalului și hotararea atacata
21 Prin cererea introductiva depusa la grefa Tribunalului la 2 aprilie 2010, Republica Franceza a introdus o acțiune avand ca obiect anularea deciziei in litigiu, in susținerea careia a invocat trei motive.
22 Dupa ce a respins, la punctele 35-48 din hotararea atacata, excepția de inadmisibilitate a acestei acțiuni potrivit careia decizia in litigiu nu ar afecta fondul, Tribunalul a aratat, la punctul 53 din hotararea menționata, ca cele trei motive invocate erau legate, in esența, de stabilirea existenței unui avantaj. Astfel, la punctele 54-57 din aceasta hotarare, Tribunalul a declarat inadmisibil, din cauza tardivitații sale, argumentul intemeiat pe incalcarea condiției privind transferul de resurse de stat, apreciind ca era vorba despre un motiv nou invocat in stadiul replicii.
23 Astfel, la punctele 61-103 din hotararea atacata, Tribunalul a inlaturat mai intai al doilea motiv, intemeiat pe erori de fapt și de drept savarșite de Comisie prin aceea ca apreciase ca IPIC beneficiau in dreptul francez, ca urmare a statutului lor, de o garanție de stat implicita și nelimitata.
24 In continuare, la punctele 104-117 din hotararea atacata, Tribunalul a examinat al treilea motiv, referitor la incalcarea noțiunii de avantaj in sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care este imparțit in doua aspecte.
25 La punctele 105-112 din aceasta hotarare, Tribunalul a respins primul aspect al motivului menționat, intemeiat pe eroarea savarșita de Comisie intrucat concluzionase, facand trimitere și la luarile de poziție ale agențiilor de rating, ca existența unei garanții de stat era de natura sa creeze un avantaj in favoarea La Poste. La punctele 113-116 din hotararea menționata, Tribunalul a inlaturat al doilea aspect al respectivului motiv, intemeiat pe faptul ca Comisia a concluzionat in mod eronat ca pretinsa garanție de stat putea crea un avantaj in favoarea La Poste ca urmare a influenței pozitive pe care aceasta o exercita asupra evaluarii sale financiare.
26 In sfarșit, la punctele 118-125 din hotararea atacata, Tribunalul a respins ca neintemeiat primul motiv, referitor la pretinsa eroare de drept savarșita de Comisie in ceea ce privește sarcina și nivelul probatoriu care ii incumba in domeniul ajutoarelor de stat, atat in cadrul demonstrarii existenței unei garanții de stat implicite in favoarea La Poste, cat și in cel al examinarii existenței unui avantaj.
27 In aceasta privința, in primul rand, la punctul 120 din hotararea atacata, Tribunalul a constatat ca „natura elementelor de proba care trebuie prezentate de Comisie depinde in mare masura de natura masurii de stat preconizate” și ca dovada existenței unei garanții de stat de natura implicita „poate fi dedusa dintr‑o serie de elemente convergente care au o anumita fiabilitate și coerența care rezulta, printre altele, dintr‑o interpretare a dispozițiilor de drept național relevante și poate fi dedusa in special din efectele juridice pe care le implica statutul juridic al intreprinderii beneficiare”.
28 Ca urmare a acestui fapt, la punctul 121 din hotarare, Tribunalul a aratat ca Comisia „examinase in mod pozitiv existența unei garanții de stat nelimitate in favoarea La Poste”, ținand seama de mai multe elemente concordante, care constituiau un temei suficient pentru a stabili ca La Poste beneficia, in temeiul statutului sau de IPIC, de o astfel de garanție.
29 In al doilea rand, la punctul 123 din hotararea menționata, Tribunalul a apreciat ca Comisia furnizase suficiente elemente pentru a dovedi ca aceasta garanție constituia un avantaj, dat fiind ca nu avea obligația, in privința unor ajutoare deja acordate, sa treaca la demonstrarea efectelor reale ale masurii in litigiu. Tribunalul a precizat de asemenea ca, in aceasta privința, nu era necesar sa se faca nicio distincție intre ajutoarele existente și ajutoarele ilegale.
30 In susținerea analizei respective, Tribunalul a statuat, la punctul 124 din hotararea atacata, ca „efectul real al avantajului pe care il confera o garanție de stat poate fi prezumat” și ca „o astfel de garanție ofera imprumutatului posibilitatea de a beneficia de rate ale dobanzilor mai mici sau de a oferi mai puține garanții”.
31 Avand in vedere ansamblul acestor considerații, Tribunalul a respins acțiunea in totalitate.
Concluziile parților
32 Prin recursul formulat, Republica Franceza solicita Curții:
– anularea hotararii atacate;
– pronunțarea de catre Curte in mod definitiv cu privire la litigiu prin anularea deciziei in litigiu sau trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecata.
33 Comisia solicita Curții:
– respingerea recursului in parte ca inadmisibil și in parte ca nefondat;
– obligarea Republicii Franceze la plata cheltuielilor de judecata corespunzatoare procedurii.
Cu privire la recurs
34 In susținerea recursului, Republica Franceza invoca patru motive.
Cu privire la primul motiv
Argumentele parților
35 Prin intermediul primului motiv, Republica Franceza arata ca Tribunalul a incalcat articolul 44 alineatul (1) litera (c) și articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedura prin aceea ca a considerat, la punctele 53-57 din hotararea atacata, ca toate motivele invocate in susținerea acțiunii in anulare aveau legatura cu stabilirea existenței unui avantaj și ca, in consecința, argumentul intemeiat pe nerespectarea condiției referitoare la transferul resurselor de stat era inadmisibil, intrucat constituia un motiv nou formulat in cursul procedurii.
36 In aceasta privința, recurenta susține ca, astfel cum reiese cu claritate din partea 4.1.1 din decizia in litigiu, intitulata „Existența unei garanții de stat nelimitate: prezența unor resurse de stat”, precum și din cuprinsul considerentelor (161), (166), (183) și (254) ale aceleiași decizii, aspectul daca exista o garanție de stat nu putea fi disociat de condiția privind transferul de resurse de stat. Rezulta ca, prin constatarea existenței unei garanții nelimitate in favoarea IPIC in cererea sa introductiva in fața Tribunalului, aceasta ar fi contestat in mod necesar existența unui transfer de resurse de stat.
37 Comisia raspunde ca din lectura coroborata a punctului 57 din hotararea atacata și a procesului‑verbal al ședinței desfașurate in fața Tribunalului reiese ca cererea introductiva in anulare nu conținea niciun motiv autonom referitor la lipsa transferului de „resurse de stat”. In orice caz, aceasta arata ca Tribunalul a controlat ca garanția in discuție mobiliza sau angaja resurse de stat.
Aprecierea Curții
38 Trebuie aratat cu titlu introductiv ca, potrivit articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedura al Tribunalului, obiectul litigiului și expunerea sumara a motivelor invocate constituie doua mențiuni esențiale care trebuie sa figureze in cererea introductiva. In plus, potrivit articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedura menționat, invocarea de motive noi pe parcursul procesului este interzisa, cu excepția cazului in care acestea se bazeaza pe elemente de fapt și de drept care au aparut in cursul procedurii.
39 Trebuie amintit de asemenea ca, potrivit unei jurisprudențe constante, orice cerere de sesizare a instanței trebuie sa indice obiectul litigiului și expunerea sumara a motivelor și ca aceasta mențiune trebuie sa fie suficient de clara și de precisa pentru a‑i permite paratului sa iși pregateasca apararea, iar Curții, sa iși exercite controlul. De asemenea, concluziile unei astfel de cereri introductive trebuie sa fie formulate intr‑un mod neechivoc, astfel incat Curtea sa nu se pronunțe ultra petitasau sa nu omita sa se pronunțe asupra unei obiecții (a se vedea in acest sens Hotararea din 20 noiembrie 2008, Comisia/Irlanda, C‑66/06, punctele 30 și 31, Hotararea din 12 februarie 2009, Comisia/Polonia, C‑475/07, punctul 43, precum și Ordonanța din 7 mai 2013, TME/Comisia, C‑418/12 P, punctul 33).
40 Or, in speța, deși cererea de sesizare a instanței nu conținea niciun motiv menit sa puna in discuție in mod formal condiția referitoare la existența unui transfer de resurse de stat, nu este mai puțin adevarat ca elementele esențiale care stateau la baza argumentului intemeiat pe incalcarea de catre Comisie a unei astfel de condiții, precum și expunerea sumara a acestui argument reieșea in mod coerent și comprehensibil din inșiși termenii acestei cereri.
41 Astfel, lectura punctelor 110-123 și 181 din aceasta, incluse in cadrul motivului intemeiat pe erori privind existența unei garanții de stat nelimitate in favoarea La Poste, evidențiaza in mod clar ca Republica Franceza contestase deja, in acest stadiu al procedurii, existența unui transfer de resurse de stat.
42 Astfel, pe de o parte, Republica Franceza afirmase, la punctele 119 și 123 din cererea de sesizare a instanței, ca aplicarea Legii nr. 80‑539 „nu implica faptul ca statul iși utilizeaza propriile resurse in susținerea” unei instituții publice aflate in faliment, intrucat aceasta lege „nu stabilește nicio obligație a statului de a garanta datoriile” instituției respective. Pe de alta parte, contrar celor aratate de Comisie, la punctul 181 din aceeași cerere de sesizare a instanței, aceasta criticase in mod expres punctul 254 din decizia in litigiu, susținand ca „o garanție privind lipsa stingerii unei creanțe nu poate constitui o garanție a rambursarii acesteia și nu poate determina un transfer de resurse de stat”.
43 Modul in care a fost structurata cererea menționata constituia o consecința directa a structurii deciziei in litigiu, care reflecta la randul sau specificitatea masurii de stat analizate. Este, pe de alta parte, cert ca partea 4.1.1 din decizia menționata era intitulata „Existența unei garanții de stat nelimitate: prezența unor resurse de stat” și ca mai multe dintre considerentele sale, in special considerentele (161), (165), (174)-(179), (188) și (254), abordau aspectul daca exista in mod efectiv o garanție implicita a statului in favoarea La Poste prin examinarea existenței in dreptul francez a unei obligații, directe sau indirecte, pentru stat de a utiliza resursele proprii pentru a acoperi pierderile unei IPIC aflate in faliment.
44 Prin urmare, contrar celor afirmate de Tribunal la punctele 53-56 din hotararea atacata, motivele invocate in cererea de sesizare a instanței in susținerea acțiunii in anulare nu erau legate numai de stabilirea existenței unui avantaj, iar argumentația privind transferul de resurse de stat nu constituia un motiv nou invocat in stadiul replicii.
45 Trebuie sa se constate insa ca, astfel cum arata și Comisia in observațiile sale scrise, calificarea eronata drept motiv nou nu poate determina anularea hotararii atacate.
46 Astfel, trebuie aratat ca, in cadrul raspunsului dat la al doilea motiv al cererii respective, in special la punctele 85-87 și 92-98 din hotararea atacata, Tribunalul a trecut in orice caz la o verificare deplina și completa a temeiniciei argumentului invocat de Republica Franceza, intemeiat pe o nerespectare a condiției privind transferul de resurse de stat.
47 Avand in vedere aceste considerații, primul motiv trebuie declarat, așadar, inoperant.
Cu privire la argumentele invocate cu titlu principal in cadrul celui de al doilea motiv
Argumentele parților
48 Prin argumentele invocate cu titlu principal in cadrul celui de al doilea motiv, Republica Franceza arata ca, statuand ca Comisia dovedise corespunzator cerințelor legale existența unei garanții de stat, Tribunalul a incalcat normele privind sarcina probei și nivelul probatoriu.
49 In primul rand, Republica Franceza apreciaza ca Tribunalul a confirmat in mod eronat, la punctul 121 din hotararea atacata, raționamentul global urmat de Comisie in decizia in litigiu. Astfel, aceasta instituție ar fi aplicat mai multe prezumții negative și ar fi rasturnat sarcina probei prin aceea ca a considerat ca revenea autoritaților franceze obligația de a demonstra inexistența unei garanții in favoarea La Poste, pentru motivul ca aceasta IPIC nu era supusa dreptului comun privind redresarea și lichidarea intreprinderilor aflate in dificultate.
50 In al doilea rand, recurenta susține ca Tribunalul a savarșit o eroare de drept atunci cand a statuat, la punctele 73 și 74 din hotararea atacata, ca, in considerentele (126) și (131) ale deciziei in litigiu, Comisia putea sa utilizeze prezumții și sa rastoarne sarcina probei. Din cuprinsul considerentelor menționate ar reieși ca aceasta a prezumat ca o garanție fusese acordata in favoarea La Poste inainte de a stabili daca aceeași garanție devenise sau nu devenise caduca prin intrarea in vigoare, la 1 ianuarie 2005, a Legii organice din 1 august 2001 privind Legea finanțelor.
51 In al treilea rand, Republica Franceza arata ca, la punctul 119 din hotararea atacata, Tribunalul a aplicat in mod eronat principiile care guverneaza sarcina probei și nivelul probatoriu rezultate din Hotararea din 17 septembrie 2009, Comisia/MTU Friedrichshafen (C‑520/07 P, Rep., p. I‑8555). Astfel, aceste principii ar viza numai deciziile adoptate de Comisie, in sensul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, pe baza informațiilor disponibile, in cazul in care un stat membru nu ar respecta un ordin de furnizare a informațiilor.
52 In al patrulea rand, recurenta considera ca Tribunalul a statuat in mod eronat, la punctul 120 din hotararea atacata, ca natura implicita a garanției de stat acordate in favoarea La Poste, in calitatea sa de IPIC, se putea reflecta in standarde minime in materie de proba și nu necesita o demonstrație pozitiva intemeiata pe elemente obiective și concordante care sa permita sa se dovedeasca in mod cert ca statul ar fi obligat din punct de vedere juridic sa ramburseze un creditor in caz de faliment al unei IPIC.
53 Comisia susține caracterul inadmisibil al afirmațiilor referitoare la pretinsa utilizare a unor prezumții negative sau supoziții, in masura in care acestea nu identifica nicio eroare de drept savarșita de Tribunal, ci constituie reiterarea argumentelor invocate in prima instanța. In orice caz, Comisia susține ca afirmațiile menționate sunt neintemeiate.
Aprecierea Curții
54 Prin argumentele invocate cu titlu principal in cadrul celui de al doilea motiv, recurenta imputa Tribunalului ca, pe de o parte, a considerat ca Comisia putea sa rastoarne sarcina probei privind existența garanției pentru motivul ca La Poste nu era supusa dreptului comun privind redresarea și lichidarea intreprinderilor aflate in dificultate și, pe de alta parte, a incalcat normele privind nivelul probatoriu necesar in demonstrarea existenței unei astfel de garanții.
55 Trebuie sa se constate ca aceste afirmații rezulta dintr‑o lectura eronata a hotararii atacate.
56 Astfel, in primul rand, trebuie sa se arate ca, la punctul 121 din aceasta hotarare, Tribunalul a recunoscut in mod explicit ca Comisia „examinase in mod pozitiv existența unei garanții de stat nelimitate in favoarea La Poste”, intrucat ținuse seama de mai multe elemente concordante – amintite in detaliu la același punct din hotararea menționata – „care constituiau un temei suficient pentru a stabili ca La Poste beneficia, in temeiul statutului sau de IPIC, de o garanție implicita și nelimitata a statului” și printre care excluderea procedurilor de faliment sau de insolvența pentru La Poste reprezenta numai punctul de plecare al unei analize complete și mai extinse a sistemului juridic național in cauza.
57 Din cuprinsul acestui punct reiese astfel ca Tribunalul nu a validat, in principiu, nicio utilizare a unor prezumții negative și rasturnarea sarcinii probei de catre Comisie.
58 In al doilea rand, argumentația referitoare la erorile pe care le‑ar fi savarșit Tribunalul la punctele 73 și 74 din hotararea atacata prin aceea ca ar fi confirmat raționamentul prin prezumție și rasturnarea sarcinii probei operate de Comisie in considerentele (126) și (131) ale deciziei in litigiu se dovedește, și aceasta, nefondata.
59 Astfel, in aceste considerente, Comisia s‑a limitat la respingerea anumitor argumente invocate de Republica Franceza in ceea ce privește aspectul daca garanția implicita in discuție, presupunand ca exista, devenise caduca prin intrarea in vigoare a legii organice din 1 august 2001 privind Legea finanțelor. Supoziția prealabila privind existența acestei garanții, care figureaza in decizia in litigiu, nu constituie decat preluarea de catre Comisie a raționamentului recurentei. In consecința, atunci cand a confirmat, la punctele 73 și 74 din hotararea atacata, temeinicia aprecierilor dezvoltate de Comisie in considerentele respective, Tribunalul nu a aprobat in mod vadit recurgerea la prezumții negative sau rasturnarea sarcinii probei in ceea ce privește demonstrarea existenței unei garanții implicite și nelimitate a statului in favoarea La Poste.
60 In al treilea rand, trebuie respins și argumentul potrivit caruia Tribunalul ar fi interpretat in mod eronat, la punctul 119 din hotararea atacata, Hotararea Comisia/MTU Friedrichshafen, citata anterior, intrucat aceasta ar privi adoptarea de catre Comisie a unei decizii finale in materie de ajutoare de stat pe baza unor informații incomplete sau fragmentare, situație care nu se regasește in speța.
61 Astfel, pe de o parte, Tribunalul a citat aceasta hotarare numai in scopul de a raspunde la argumentația recurentei, care se intemeia pe acea hotarare pentru a afirma ca Comisia avea in continuare obligația sa aduca o dovada pozitiva a existenței unui ajutor.
62 Pe de alta parte, deși a amintit o astfel de jurisprudența nepertinenta in speța, Tribunalul a apreciat in orice caz in mod intemeiat, la punctul 119 din hotararea atacata, ca Comisia „nu poate presupune ca o intreprindere a beneficiat de un avantaj care constituie un ajutor de stat bazandu‑se numai pe o prezumție negativa, intemeiata pe lipsa de informații care permit sa se ajunga la concluzia contrara, in absența altor elemente de natura sa stabileasca in mod pozitiv existența unui asemenea avantaj”.
63 O astfel de apreciere este conforma cu jurisprudența Curții privind principiile in materie de administrare a probei in sectorul ajutoarelor de stat, potrivit careia Comisia are obligația sa conduca procedura de investigare a masurilor incriminate cu diligența și imparțialitate, pentru ca, la momentul adoptarii deciziei finale privind existența și, daca este cazul, incompatibilitatea sau nelegalitatea ajutorului, sa dispuna de cele mai complete și fiabile elementele posibile in acest scop (a se vedea in acest sens Hotararea din 2 septembrie 2010, Comisia/Scott, C‑290/07 P, Rep., p. I‑7763, punctul 90).
64 In al patrulea și ultimul rand, trebuie sa se constate ca Tribunalul nu a incalcat nici normele privind nivelul probatoriu necesar pentru a demonstra existența unei garanții implicite și nelimitate a statului in favoarea unei instituții publice precum IPIC și pentru a dovedi astfel ca cerința referitoare la prezența unor resurse de stat era indeplinita in speța.
65 Astfel, dupa cum a subliniat avocatul general la punctele 35 și 36 din concluzii, pentru a dovedi existența unei asemenea garanții, Comisiei ii este permis sa se intemeieze pe metoda seriei de indicii serioase, precise și concordante pentru a verifica daca exista, in dreptul intern, o veritabila obligație a statului de a utiliza resurse proprii pentru a acoperi pierderile unei IPIC aflate in faliment și, așadar, conform unei jurisprudențe constante, un risc economic suficient de concret de cheltuieli care greveaza bugetul de stat (a se vedea Hotararea din 19 martie 2013, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, C‑399/10 P și C‑401/10 P, punctul 106, precum și jurisprudența citata).
66 Rezulta ca Tribunalul a afirmat in mod intemeiat, la punctul 120 din hotararea atacata, ca, pe de o parte, „natura elementelor de proba care trebuie prezentate de Comisie depinde in mare masura de natura masurii de stat preconizate” și, pe de alta parte, existența unei garanții de stat implicite „poate fi dedusa dintr‑o serie de elemente convergente care au o anumita fiabilitate și coerența care rezulta, printre altele, dintr‑o interpretare a dispozițiilor de drept național relevante”.
67 Avand in vedere aceste considerații, trebuie respinse toate argumentele invocate cu titlu principal in cadrul celui de al doilea motiv.
Cu privire la argumentele invocate cu titlu subsidiar in cadrul celui de al doilea motiv și cu privire la cel de al treilea motiv
Argumentele parților
68 Prin argumentele invocate cu titlu subsidiar in cadrul celui de al doilea motiv și prin intermediul celui de al treilea motiv, Republica Franceza susține ca Tribunalul a denaturat elementele de proba intemeiate in special pe dreptul francez, invocate de Comisie și amintite la punctul 121 din hotararea atacata, in masura in care a considerat ca acestea din urma demonstrau existența unei garanții nelimitate a statului in favoarea La Poste.
69 Al treilea motiv se imparte in patru aspecte.
70 Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, recurenta susține ca, la punctele 69-77 din hotararea atacata, Tribunalul a denaturat jurisprudența Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional) (decizia nr. 2001‑448 DC din 25 iulie 2001) și a Conseil dʼÉtat (Consiliul de Stat) (hotararea din 1 aprilie 1938, Société de lʼHôtel dʼAlbe, Recueil des décisions du Conseil dʼÉtat, p. 341, și avizul din 8 septembrie 2005, nr. 371558), precum și nota Conseil dʼÉtat din 1995 și nota ministrului economiei, finanțelor și industriei din 22 iulie 2003 atunci cand a considerat ca Comisia concluzionase in mod intemeiat ca dreptul francez nu excludea posibilitatea statului de a conferi IPIC o garanție implicita.
71 Republica Franceza apreciaza, prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului menționat, ca Tribunalul a denaturat, la punctele 84-87 din hotararea atacata, dreptul francez atunci cand a aprobat concluziile Comisiei privind consecințele care decurg din aplicarea Legii nr. 80-539.
72 Al treilea aspect al aceluiași motiv se intemeiaza pe denaturarea dreptului francez care ar fi fost savarșita de Tribunal, la punctele 92-99 din hotararea atacata, atunci cand a statuat ca in mod intemeiat Comisia a putut sa asimileze condițiile pentru angajarea raspunderii statului unui mecanism de garantare, pe baza hotararii Conseil dʼÉtat din 18 noiembrie 2005, Société fermière de Campoloro și alții (Recueil des décisions du Conseil dʼÉtat, p. 515), a notei Conseil dʼÉtat din 1995, precum și a Hotararii Curții Europene a Drepturilor Omului Société de gestion du port de Campoloro și Société fermière de Campoloro impotriva Franței din 26 septembrie 2006 (cererea nr. 57516/00, denumita in continuare „Hotararea Campoloro”).
73 In plus, in ceea ce privește aplicabilitatea in cauza a principiilor rezultate din aceasta hotarare, Tribunalul ar fi incalcat de asemenea obligația de motivare care ii revine, in special la punctul 99 din hotararea atacata.
74 In sfarșit, prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al treilea motiv, Republica Franceza imputa Tribunalului ca a considerat, la punctul 102 din hotararea menționata, ca transferul drepturilor și obligațiilor de serviciu public implica, in principiu, transferul drepturilor și obligațiilor instituției insarcinate cu indeplinirea misiunii menționate.
75 Cu titlu subsidiar, recurenta invoca o eroare de calificare juridica a faptelor savarșita de Tribunal atunci cand a considerat ca dreptul francez acorda o garanție implicita și nelimitata in favoarea La Poste.
76 Comisia considera ca argumentele invocate in partea a doua a celui de al doilea motiv și in cadrul celui de al treilea motiv sunt inadmisibile, intrucat nu identifica nicio denaturare a elementelor de proba și nicio eroare de calificare juridica a faptelor, guvernul francez limitandu‑se la a repune in discuție aprecierea dreptului francez efectuata de Tribunal.
Aprecierea Curții
77 Argumentele invocate cu titlu subsidiar in cadrul celui de al doilea motiv și cele din cadrul celui de al treilea motiv, care se suprapun in esența, se intemeiaza, pe de o parte, pe denaturarea sau pe eroarea de calificare juridica a dreptului francez savarșita de Tribunal și, pe de alta parte, pe eroare de motivare care afecteaza interpretarea de catre Tribunal a Hotararii Campoloro.
78 In ceea ce privește, in primul rand, argumentele referitoare la erorile in analiza dreptului francez, trebuie amintit ca, potrivit unei jurisprudențe constante, odata ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competenta, in temeiul articolului 256 TFUE, numai sa exercite un control asupra calificarii juridice a acestor fapte și asupra consecințelor juridice deduse de Tribunal pe baza lor. Aprecierea faptelor nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturarii elementelor de proba prezentate in fața Tribunalului, o chestiune de drept supusa ca atare controlului Curții (a se vedea in special Hotararea din 6 aprilie 2006, General Motors/Comisia, C‑551/03 P, Rec., p. I‑3173, punctele 51 și 52, precum și Hotararea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, Rep., p. I‑2359, punctele 179 și 180).
79 Astfel, in ceea ce privește examinarea, in cadrul unui recurs, a aprecierilor Tribunalului din perspectiva dreptului național, Curtea este competenta numai sa verifice daca a existat o denaturare a acestui drept (Hotararea din 24 octombrie 2002, Aéroports de Paris/Comisia, C‑82/01 P, Rec., p. I‑9297, punctul 63, și Hotararea din 21 decembrie 2011, A2A/Comisia, C‑318/09 P, punctul 125).
80 In aceasta privința, trebuie aratat totuși ca o denaturare a faptelor trebuie sa reiasa in mod evident din inscrisurile din dosar, fara a fi necesara o noua apreciere a faptelor și a probelor (Hotararea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, Rep., p. I‑10515, punctul 98, Hotararea din 10 februarie 2011, Activision Blizzard Germany/Comisia, C‑260/09 P, Rep., p. I‑419, punctul 53, precum și Hotararea A2A/Comisia, citata anterior, punctul 105).
81 Or, in speța, Republica Franceza nu a susținut o astfel de denaturare, intrucat nu a demonstrat ca Tribunalul efectuase constatari care erau in mod vadit contrare conținutului dispozițiilor dreptului francez in discuție sau ca a atribuit uneia dintre acestea o sfera de aplicare ce in mod vadit nu ii corespunde in raport cu celelalte elemente din dosar.
82 Dimpotriva, prin argumentele prezentate la punctele 68-74 din prezenta hotarare, Republica Franceza s‑a limitat la a critica in realitate aprecierea de catre Tribunal a elementelor de proba reprezentate de dispozițiile dreptului francez in cauza sau jurisprudența aferenta acestuia, analizate deja in detaliu la punctele 62-99 din hotararea atacata și amintite la punctul 121 din hotararea menționata.
83 De asemenea, in ceea ce privește calificarea juridica a faptelor imputate cu titlu subsidiar in cadrul celui de al treilea motiv, este suficient sa se arate ca, prin acest argument, Republica Franceza nu a contestat in mod efectiv consecințele care rezulta dintr‑o calificare eronata a naturii juridice a dispozițiilor in discuție din dreptul francez, intrucat s‑a limitat pur și simplu la a repune in discuție aprecierea de catre Tribunal a acelorași dispoziții.
84 In aceste condiții, toate argumentele invocate cu titlu subsidiar in cadrul celui de al doilea motiv și in cadrul celui de al treilea motiv trebuie inlaturate ca inadmisibile.
85 In ceea ce privește, in al doilea rand, argumentul privind eroarea de motivare de la punctul 99 din hotararea atacata in raport cu afirmația referitoare la sfera de aplicare a Hotararii Campoloro in scopul de a decide in sensul existenței unei garanții de stat in favoarea La Poste, trebuie amintit ca, in cadrul unui recurs, controlul Curții are ca obiect, printre altele, sa verifice daca Tribunalul a raspuns in mod suficient la toate argumentele invocate de recurent (Hotararea din 2 aprilie 2009, France Télécom/Comisia, C‑202/07 P, Rep., p. I‑2369, punctul 41 și jurisprudența citata).
86 Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare a hotararilor, care revine Tribunalului in temeiul articolului 36 și al articolului 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, nu ii impune acestuia sa prezinte o motivare care sa urmeze in mod exhaustiv și unul cate unul toate argumentele prezentate de parțile in litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicita, cu condiția de a permite persoanelor interesate sa cunoasca motivele pe care se intemeiaza Tribunalul, iar Curții, sa dispuna de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul in cadrul recursului (Hotararea A2A/Comisia, citata anterior, punctul 97 și jurisprudența citata).
87 In speța, trebuie aratat ca, la punctul 99 din hotararea atacata, Tribunalul a amintit pur și simplu cu titlu recapitulativ afirmația recurentei referitoare la valoarea probatorie a Hotararii Campoloro, careia i se oferise insa deja un raspuns clar, explicit și exhaustiv la punctele 93, 94 și 97 din hotararea menționata, in analiza pasajelor din decizia in litigiu care au asimilat posibilitațile de angajare a raspunderii statului in caz de faliment al unei IPIC unui mecanism de garantare automata și nelimitata a pasivului acesteia din urma.
88 Ca urmare a acestui fapt, intrucat motivarea referitoare la aceasta afirmație este de natura sa permita atat Republicii Franceze sa cunoasca motivele pentru care Tribunalul a respins‑o, cat și Curții sa beneficieze de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul, argumentul privind nerespectarea de catre Tribunal a obligației sale de motivare trebuie respins ca neintemeiat.
89 Rezulta ca argumentele invocate cu titlu subsidiar in cadrul celui de al doilea motiv și cele din cadrul celui de al treilea motiv trebuie respinse in totalitate, in parte ca inadmisibile și in parte neintemeiate.
Cu privire la al patrulea motiv
Argumentele parților
90 Prin intermediul celui de al patrulea motiv, Republica Franceza susține, cu titlu principal, ca, atunci cand a considerat in esența, la punctele 106 și 108, precum și 123 și 124 din hotararea atacata, ca Comisia dovedise corespunzator cerințelor legale existența unui avantaj care decurgea din garanția de stat acordata in favoarea La Poste, Tribunalul nu a respectat normele care guverneaza sarcina probei și nivelul probatoriu in aceasta materie și, prin urmare, a savarșit o eroare de drept. Astfel, contrar celor rezultate din cuprinsul punctelor menționate, Comisia ar fi obligata sa demonstreze nu efectele potențiale, ci efectele reale ale unui ajutor existent și, in orice caz, nu se poate prezuma niciun tip de efect.
91 Cu titlu subsidiar, Republica Franceza susține ca Tribunalul a denaturat elementele de proba care ii fusesera prezentate atunci cand a considerat, pe de o parte, la punctul 110 din hotararea atacata, ca Comisia avea dreptul de a face trimitere la metodele agențiilor de rating pentru a confirma, iar nu pentru a demonstra, existența unui avantaj. Aceeași ar fi situația, pe de alta parte, atunci cand a statuat, la punctele 111, 116 și 123 din hotararea menționata, ca Comisia furnizase astfel suficiente elemente care sa permita sa se stabileasca ca garanția acordata in favoarea La Poste constituia un avantaj, respingand in plus argumentele guvernului francez potrivit carora agențiile de rating nu erau „sensibile” la statutul juridic al La Poste.
92 Comisia considera ca acest motiv este neintemeiat, in masura in care contesta analiza Tribunalului referitoare la natura efectelor pe care Comisia trebuie sa le demonstreze in ceea ce privește ajutoarele existente, și inadmisibil in masura in care se refera la denaturare, intrucat aceasta constituie in realitate o simpla cerere de reevaluare a elementelor de proba.
Aprecierea Curții
93 Prin intermediul celui de al patrulea motiv, Republica Franceza imputa Tribunalului, cu titlu principal, ca a savarșit o eroare de drept prin aceea ca a statuat ca Comisia a dovedit corespunzator cerințelor legale existența unui avantaj care decurge din pretinsa garanție de stat acordata in favoarea La Poste și, cu titlu subsidiar, o denaturare a elementelor de proba.
94 In aceasta privința, trebuie amintit ca noțiunea de ajutor cuprinde nu numai prestații pozitive, ci și intervenții care, sub diverse forme, reduc sarcinile care greveaza in mod normal bugetul unei intreprinderi și care, din acest motiv, fara sa fie subvenții in sensul strict al termenului, au aceeași natura și efecte identice (Hotararea Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, citata anterior, punctul 101 și jurisprudența citata). Sunt astfel considerate ajutoare toate intervențiile statale care, sub orice forma, pot favoriza direct sau indirect intreprinderi sau care trebuie sa fie considerate un avantaj economic pe care intreprinderea beneficiara nu l‑ar fi putut obține in condiții de piața normale (Hotararea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, Rec., p. I‑7747, punctul 84, precum și Hotararea din 8 septembrie 2011, Comisia/Țarile de Jos, C‑279/08 P, Rep., p. I‑7671, punctul 87).
95 Or, intrucat intervențiile statale iau forme diverse și trebuie analizate in funcție de efectele lor, nu se poate exclude ca o garanție de stat creeaza ea insași avantaje care pot implica o sarcina suplimentara pentru stat (a se vedea Hotararea din 1 decembrie 1998, Ecotrade, C‑200/97, Rec., p. I‑7907, punctul 43, precum și Hotararea Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța, citata anterior, punctul 107).
96 Astfel, dupa cum Curtea a statuat deja, o persoana creditata care a luat un imprumut garantat de autoritațile publice ale unui stat membru obține in mod normal un avantaj, in masura in care costul financiar pe care il suporta este inferior celui pe care l‑ar fi suportat daca urma sa obțina aceeași finanțare și aceeași garanție la prețul pieței (a se vedea Hotararea din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV, C‑275/10, Rep., p. I‑13043, punctul 39).
97 In aceasta perspectiva, de altfel, Comunicarea Comisiei cu privire la aplicarea articolelor 87 [CE] și 88 [CE] privind ajutoarele de stat sub forma de garanții prevede in mod expres, la punctele 1.2, 2.1 și 2.2, ca o garanție de stat nelimitata in favoarea unei intreprinderi a carei forma de organizare juridica exclude falimentul sau alte proceduri de insolvabilitate procura un avantaj imediat acestei intreprinderi și constituie un ajutor de stat, in masura in care este acordata fara ca beneficiarul acesteia sa plateasca prima corespunzatoare suportarii riscului de catre stat și permite de asemenea „sa obțina condiții financiare mai bune pentru un imprumut decat cele care exista, in mod normal, pe piețele financiare”.
98 Din aceste considerații reiese, prin urmare, ca, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 58 din concluzii, exista o prezumție simpla potrivit careia acordarea unei garanții de stat implicite și nelimitate in favoarea unei intreprinderi care nu este supusa procedurilor de drept comun in materie de redresare și de lichidare a intreprinderilor aflate in dificultate are drept consecința o imbunatațire a poziției sale financiare printr‑o reducere a sarcinilor care greveaza in mod normal bugetul sau.
99 In consecința, in cadrul procedurii privind schemele de ajutoare existente, pentru a dovedi avantajul obținut printr‑o astfel de garanție de intreprinderea beneficiara, este suficient ca Comisia sa demonstreze existența insași a acestei garanții, fara a fi necesar sa demonstreze efectele reale produse de aceasta de la momentul acordarii ei.
100 In lumina acestor principii, trebuie sa se constate ca argumentele invocate de Republica Franceza in cadrul celui de al patrulea motiv sunt lipsite de temei.
101 In primul rand, trebuie inlaturate argumentele invocate cu titlu principal referitoare la incalcarea normelor care guverneaza sarcina probei și nivelul probatoriu in ceea ce privește demonstrarea existenței avantajului care decurge dintr‑o garanție de stat implicita și nelimitata.
102 In aceasta privința, trebuie aratat ca Tribunalul a considerat ca Comisia nu stabilise in mod eronat existența unui astfel de avantaj, din moment ce a statuat in mod intemeiat, la punctele 106 și 108 din hotararea atacata, ca o astfel de garanție „este, in general, de natura sa confere un avantaj”, intrucat este acordata fara contraprestație și permite beneficiarului sau sa obțina condiții de creditare mai favorabile decat cele pe care le‑ar fi obținut pe baza propriei valori, reducand astfel presiunea exercitata asupra bugetului sau.
103 Desigur, in lumina acestor constatari, este adevarat ca, astfel cum a aratat recurenta, Tribunalul a adoptat o motivare contradictorie și insuficienta atunci cand a statuat, pe de o parte, la punctul 123 din hotararea atacata, ca efectele reale ale ajutoarelor existente nu trebuie demonstrate, in temeiul unei jurisprudențe a Curții care nu era pertinenta, și a afirmat, pe de alta parte, la punctul 124 din hotararea menționata, ca, „[de altfel], efectul real al avantajului pe care il confera o garanție de stat poate fi prezumat”.
104 Cu toate acestea, dupa cum a subliniat avocatul general la punctul 69 din concluzii, o asemenea eroare nu poate invalida hotararea atacata. Astfel, la respectivele puncte 123 și 124, Tribunalul a concluzionat in mod intemeiat ca Comisia respectase sarcina probei și nivelul probatoriu care ii revin pentru a stabili daca o garanție de stat implicita și nelimitata constituie un avantaj, precizand ca o astfel de garanție ofera imprumutatului posibilitatea „de a beneficia de rate ale dobanzilor mai mici sau de a oferi mai puține garanții”.
105 In al doilea rand, trebuie respinse și argumentele invocate cu titlu subsidiar intemeiate pe denaturarea elementelor de proba prezentate la punctul 91 din prezenta hotarare.
106 In aceasta privința, trebuie sa se constate de la bun inceput ca, intrucat Republica Franceza nu a invocat in realitate nicio denaturare a elementelor de proba, aceste argumente sunt admisibile numai in masura in care sunt invocate in susținerea erorii de drept pretins savarșite de Tribunal atunci cand a validat analiza pur confirmativa a metodelor agențiilor de rating realizata de Comisie.
107 Trebuie aratat insa ca, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 62 din concluzii, avand in vedere constatarea care decurge din cuprinsul punctelor 98 și 99 din prezenta hotarare, potrivit careia existența avantajului pe care o garanție de stat implicita și nelimitata il confera beneficiarului sau poate fi prezumata, Comisia poate recurge la datele furnizate de agențiile de rating numai in scopul de a confirma o astfel de existența.
108 In aceste condiții, Tribunalul a recunoscut in mod intemeiat, la punctul 110 din hotararea atacata, pertinența trimiterii facute in decizia in litigiu la metodele de rating ale acestor agenții.
109 In consecința, trebuie inlaturate toate argumentele invocate in cadrul celui de al patrulea motiv.
110 Din considerațiile de mai sus rezulta, prin urmare, ca recursul trebuie respins in intregime.
Cu privire la cheltuielile de judecata
111 Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedura al Curții, atunci cand recursul nu este fondat, Curtea se pronunța asupra cheltuielilor de judecata. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs in temeiul alineatului (1) al articolului 184 menționat, partea care cade in pretenții este obligata, la cerere, la plata cheltuielilor de judecata. Intrucat Comisia a solicitat obligarea Republicii Franceze la plata cheltuielilor de judecata, iar aceasta din urma a cazut in pretenții, se impune obligarea ei la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera intai) declara și hotaraște:
1) Respinge recursul.
2) Obliga Republica Franceza la plata cheltuielilor de judecata.
