Cauza Otet impotriva Romaniei

 

In M. Of. nr. 515 din 10 iulie 2014 a fost publicata Hotararea CEDO din 25 martie 2014 in Cauza Otet impotriva Romaniei.

Din cuprins:

                                 HOTARAREA

                             din 25 martie 2014

                      in Cauza Otet impotriva Romaniei

                                 Strasbourg

                          (Cererea nr. 14.317/04)

    Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 & 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

 

In Cauza Otet impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall, presedinte, Alvina Gyulumyan, Luis Lopez Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, Iulia Antoanella Motoc, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu la 6 martie 2014,

pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

 

    PROCEDURA

 

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 14.317/04 indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Emil Otet (reclamantul), a sesizat Curtea la 25 februarie 2004, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).

2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenta judiciara, a fost reprezentat de H. A. Matuschka, avocat in Resita. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul invoca incalcarea dreptului sau la un proces echitabil, in sensul art. 6 & 1 din Conventie, ca urmare mai ales a nerespectarii principiului egalitatii armelor.

4. La 6 mai 2011, cererea a fost comunicata Guvernului.

 

IN FAPT

    I. Circumstantele cauzei

5. Reclamantul s-a nascut in 1957 si locuieste in Resita.

6. Prin rechizitoriul din 29 martie 2002, reclamantul a fost trimis in judecata sub invinuirea de evaziune fiscala (art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale) si fals intelectual (art. 289 din Codul penal).

7. Prin sentinta din 15 octombrie 2002, Judecatoria Resita (judecatoria) a dispus achitarea reclamantului pentru cele doua invinuiri. In urma analizarii concluziilor unei expertize contabile, instanta a concluzionat ca faptele de care fusese acuzat reclamantul nu existau. Instanta a luat act de faptul ca Ministerul Finantelor Publice nu a formulat nicio cerere de constituire ca parte civila.

8. Parchetul de pe langa judecatorie a declarat apel la Tribunalul Caras-Severin (tribunalul).

9. La 9 aprilie 2003, registratura tribunalului a primit o cerere de constituire ca parte civila din partea Directiei Generale a Finantelor Publice Caras-Severin, care dorea sa recupereze suma de 561.668.508 lei romanesti (ROL), echivalentul a 15.000 euro (EUR). Suma reprezenta TVA, impozit pe venit, precum si “majorari aferente” in cuantum de 333.518.611 ROL, echivalentul a 8.900 EUR. Cererea a fost depusa la dosar la 10 aprilie 2003.

10. Reclamantul, asistat de avocatul sau ales, a fost prezent la sedinta tribunalului din 14 aprilie 2003. Avocatul sau a solicitat instantei respingerea apelului parchetului pentru motivele prezentate in concluziile sale scrise. In ultimul cuvant, reclamantul s-a declarat nevinovat si a solicitat, de asemenea, instantei respingerea apelului parchetului.

11. Prin hotararea pronuntata la aceeasi data, tribunalul a admis apelul parchetului si l-a condamnat pe reclamant la 2 ani de inchisoare cu executare pentru evaziune fiscala si fals intelectual. Instanta a inlaturat expertiza contabila avuta in vedere de judecatorie si a hotarat ca existau probe, respectiv documente, care atestau activitatea infractionala a reclamantului. Pe de alta parte, tribunalul a constatat ca Ministerul Finantelor Publice s-a constituit parte civila si l-a obligat pe reclamant sa plateasca ministerului suma de 228.149.893 ROL, echivalentul a 6.075 EUR. Partea din hotarare referitoare la prejudiciul material era redactata astfel:

“[…] despagubirile civile reprezint[a] prejudiciul cauzat efectiv, cu majorarile aferente calculate cu incepere de la data savarsirii infractiunii (ultima fapta ilicita) pana la plata integrala a sumei datorate.”

12. Reclamantul a formulat recurs in fata Curtii de Apel Timisoara (curtea de apel). Acesta denunta lipsa probelor care sa demonstreze vinovatia sa si faptul ca tribunalul a inlaturat din materialul probator expertiza contabila efectuata in prezenta cauza. Referitor la actiunea civila, acesta s-a plans de caracterul ilegal al obligarii sale la repararea prejudiciului material in lipsa, potrivit opiniei sale, a unei cereri de constituire ca parte civila depuse de Ministerul Finantelor Publice in termenul prevazut de Codul de procedura penala (C. proc. pen.). Acesta a adaugat ca, prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, Curtea Constitutionala declarase neconstitutionale dispozitiile din C. proc. pen. care prevedeau ca actiunea civila se porneste si se exercita si din oficiu, cand persoana vatamata este o unitate de interes public (infra, pct. 17).

13. La 12 septembrie 2003, reclamantul a depus la dosar concluzii scrise. Acesta sustinea in special ca tribunalul nu a pus in discutia partilor constituirea ca parte civila, care ar fi fost facuta dupa expirarea termenului, si ca nu i s-a dat posibilitatea de a-si exprima opozitia.

14. Prin hotararea din 18 septembrie 2003, curtea de apel a respins recursul reclamantului ca nefondat si a mentinut condamnarea pentru cele doua infractiuni sus-mentionate. Instanta a considerat ca existenta prejudiciului material era dovedita de rezultatele expertizei contabile si ca primele doua paragrafe de la art. 17 din C. proc. pen. fusesera declarate neconstitutionale ulterior savarsirii faptelor de catre reclamant.

15. In recurs, reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales.

16. La 6 ianuarie 2004, reclamantul a fost somat de Ministerul Finantelor Publice sa plateasca o suma totala de 287.817.455 ROL, echivalentul a 7.100 EUR, reprezentand prejudiciul recunoscut ca stabilit prin hotararea din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Caras-Severin, precum si majorarile de impozit aferente. Reclamantul afirma ca a trebuit sa lichideze doua dintre societatile sale si sa vanda bunuri personale ca sa achite suma respectiva.

 

    II. Dreptul si practica interne relevante

17. Dispozitiile C. proc. pen. relevante in speta, in vigoare la momentul faptelor, aveau urmatorul continut:

Art. 15

Constituirea ca parte civila

“[…] Constituirea ca parte civila se poate face in cursul urmaririi penale, precum si in fata instantei de judecata pana la citirea actului de sesizare. […]”

Art. 17

Exercitarea din oficiu a actiunii civile

“Actiunea civila se porneste si se exercita si din oficiu, cand persoana vatamata este o unitate din cele la care se refera art. 145 din Codul penal.

In acest scop, organul de urmarire penala sau instanta de judecata va cere unitatii pagubite sa prezinte situatia cu privire la intinderea pagubei si date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuita. Unitatea este obligata sa prezinte situatia si datele cerute.

In cazul aratat in alin. 1, instanta este obligata sa se pronunte din oficiu asupra repararii pagubei, chiar daca unitatea pagubita nu este constituita parte civila. […]”

Art. 301

Drepturile procurorului si ale partilor in instanta

“In cursul judecatii, procurorul si oricare dintre parti pot formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii. […]”

Art. 302

Rezolvarea chestiunilor incidente

“Instanta este obligata sa puna in discutie cererile si exceptiile aratate in art. 301 sau exceptiile ridicate din oficiu si sa se pronunte asupra lor prin incheiere motivata.

Instanta se pronunta prin incheiere motivata si asupra tuturor masurilor luate in cursul judecatii.”

18. Prin Decizia nr. 586 din 1971, Tribunalul Suprem a hotarat ca era posibila constituirea ca parte civila chiar si dupa citirea actului de sesizare daca inculpatul nu se opunea.

19. Prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 333 din 14 iulie 1999, Curtea Constitutionala a declarat neconstitutionale primele doua alineate ale art. 17 din C. proc. pen. referitoare la exercitarea din oficiu a actiunii civile in cadrul procesului penal pe motivul unei deosebiri nejustificate intre ocrotirea proprietatii publice si cea a proprietatii private, ceea ce contravine art. 41 alin. (2) din Constitutie.

 

    IN DREPT

    I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 & 1 din Conventie

20. Reclamantul se plange ca a fost obligat la repararea prejudiciului material desi, in opinia sa, actiunea civila aferenta nu a fost introdusa in termenele legale. Acesta invoca lipsa caracterului echitabil al procesului indreptat impotriva sa, contrar garantiilor prevazute la art. 6 & 1 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza:

“Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil […] a cauzei sale, de catre o instanta […], care va hotari […] asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.”

 

    A. Cu privire la admisibilitate

21. Guvernul subliniaza ca art. 6 & 1 din Conventie nu este aplicabil procedurii in cauza, nici pe latura civila, nici pe latura penala. In baza jurisprudentei Ferrazzini impotriva Italiei [(MC), nr. 44.759/98, CEDO 2001-VII], acesta sustine ca procedurile fiscale fac parte din prerogativele de putere publica si nu intra in domeniul de aplicare a art. 6 din Conventie. Referitor la sentinta pronuntata in cadrul actiunii civile, reclamantul considera ca si aceasta intra in sfera dreptului public.

22. Mai precis, Guvernul sustine ca obligatia de a plati TVA si impozitul pe venit nu este generala, categoriile de persoane supuse acestor obligatii fiind indicate in Codul fiscal. Referitor la majorari, Guvernul adauga ca acestea nu reprezinta o “acuzatie in materie penala” din moment ce, la data faptelor, reprezentau 0,05% pe luna din suma principala. Guvernul considera ca prezenta cauza se deosebeste de Cauza Jussila impotriva Finlandei [(MC), nr. 73.053/01, CEDO 2006-XIV], intrucat, in prezenta speta, autoritatile fiscale nu ar fi calculat nicio majorare. In acest sens, Guvernul precizeaza ca intr-adevar legislatia in vigoare la momentul faptelor permitea aplicarea unei majorari suplimentare de 10% din suma principala, care nu i-ar fi fost aplicata reclamantului. Guvernul adauga ca reclamantul a beneficiat de esalonarea datoriei sale, de care s-a putut achita pe parcursul perioadei 15 aprilie 2004 – 13 martie 2009. Guvernul a concluzionat ca cererea este incompatibila ratione materiae cu dispozitiile Conventiei.

23. Reclamantul sustine ca art. 6 & 1 din Conventie este aplicabil in prezenta speta deoarece a fost obligat la plata unor daune-interese cu majorarile aferente pana la plata integrala a sumei datorate. Acesta precizeaza ca majorarile respective nu sunt nici obligatii fiscale, nici taxe la bugetul de stat si, contrar argumentelor Guvernului, nu intra in sfera dreptului public.

24. Curtea reaminteste ca a examinat chestiunea aplicabilitatii art. 6 din Conventie pe latura penala in proceduri similare celor initiate impotriva reclamantului (Jussila, citata anterior, pct. 29 – 38). Astfel, Curtea a declarat ca nu este convinsa ca sanctiunile fiscale trebuiau scutite de garantiile procedurale prevazute la art. 6 din Conventie pentru a mentine eficacitatea sistemului fiscal, nici ca, de altfel, un asemenea demers se poate concilia cu spiritul si scopul Conventiei, tinand totusi seama de importanta impozitelor pentru buna functionare a statului (ibidem, pct. 36). In consecinta, Curtea a aplicat criteriile prezentate in Cauza Ezeh si Connors impotriva Regatului Unit [(MC), nr. 39.665/98 si 40.086/98, pct. 82, CEDO 2003-X]:

“82. […] Mai intai trebuie stabilit daca textul sau textele prin care se defineste infractiunea incriminata intra, conform normelor de tehnica juridica ale statului parat, sub incidenta dreptului penal, a dreptului disciplinar sau a ambelor. Insa aici este vorba de un simplu punct de pornire. Informatia pe care acesta o furnizeaza are doar o valoare formala si relativa; aceasta trebuie examinata in lumina numitorului comun legislatiilor respective din diversele state contractante.

Natura insasi a infractiunii reprezinta un element de apreciere cu o pondere mai mare […]

Insa controlul Curtii nu se opreste aici. Acesta s-ar dovedi iluzoriu in general daca nu ar lua in considerare totodata si gradul de severitate al sanctiunii de care este pasibil reclamantul […]”

25. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea retine, in ceea ce priveste primul criteriu, ca majorarea impozitului aplicata reclamantului nu intra sub incidenta dreptului penal roman. Curtea reaminteste insa ca acest considerent nu este decisiv (Jussila, citata anterior, pct. 37, si Anghel impotriva Romaniei, nr. 28.183/03, pct. 50, 4 octombrie 2007).

26. Referitor la cel de-al doilea criteriu, care are legatura cu natura infractiunii, Curtea a avut deja ocazia sa precizeze ca majorarile impozitelor pot fi considerate ca bazandu-se pe dispozitii juridice generale aplicabile tuturor contribuabililor (Jussila, citata anterior, pct. 38, cu trimiterile facute acolo). Prin urmare, Curtea considera ca trebuie respins argumentul Guvernului, conform caruia TVA-ul si impozitul pe venit se aplica numai unui grup definit de persoane care au statut special: de altfel, reclamantul era obligat la plata acestui impozit in calitate de contribuabil, iar optiunea sa de a supune activitatea sa profesionala regimului TVA nu modifica situatia in aceasta privinta.

27. Pe de alta parte, Curtea subliniaza ca, in pofida argumentelor Guvernului in sens contrar, reiese din hotararea din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Caras-Severin ca reclamantul a fost intr-adevar obligat la plata majorarilor de intarziere (supra, pct. 11 si 22). Mai mult, Curtea retine ca respectivele majorari nu aveau ca obiect repararea pecuniara a unui prejudiciu, ci urmareau in esenta reprimarea in vederea impiedicarii repetarii faptelor incriminate (supra, pct. 11). Faptul ca reclamantului i s-ar fi putut aplica majorari mai mari, asa cum sustine Guvernul (supra, pct. 22), nu ar putea conduce la alta concluzie. Se poate concluziona asadar ca majorarile aplicate se bazau pe o norma cu scop preventiv si represiv in acelasi timp. Acest considerent este suficient, el singur, sa confere faptei cercetate caracter penal.

28. In fine, referitor la cel de-al treilea criteriu, Curtea considera ca suma pe care reclamantul a trebuit sa o achite putea fi considerata modica.

29. In consecinta, este necesar sa se respinga exceptia ridicata de Guvern.

30. Constatand ca cererea nu este in mod vadit nefondata in sensul art. 35 & 3 lit. a) din Conventie si ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declara admisibila.

 

    B. Cu privire la fond

31. Reclamantul sustine ca instantele interne nu au respectat principiile procesului echitabil, in special principiul egalitatii armelor. Acesta reitereaza ca au fost declarate neconstitutionale acele dispozitii legale care stabileau ca actiunea civila se porneste si se exercita si din oficiu in beneficiul statului. Mai mult, reclamantul precizeaza ca, desi actiunea civila s-a exercitat in apel chiar inainte de ultima sedinta a Tribunalului Caras-Severin de dinaintea pronuntarii deciziei sale, instanta mentionata nu l-a informat despre acest lucru si nu i-a dat posibilitatea sa se opuna acesteia. Acesta subliniaza ca, in timpul examinarii recursului, Curtea de Apel Timisoara a ignorat argumentele sale referitoare la imposibilitatea manifestarii opozitiei sale. Acesta concluzioneaza ca dreptul sau la un proces echitabil a fost incalcat.

32. Guvernul sustine ca practica interna permitea instantelor sa judece actiuni civile introduse dupa citirea actului de sesizare, cu conditia ca inculpatul sa nu se opuna. Acesta precizeaza ca, in prezenta cauza, reclamantul – reprezentat de un avocat ales – ar fi trebuit sa dea dovada de diligenta si sa consulte documentele depuse la dosar. De altfel, reclamantul nu pare sa se fi opus constituirii ca parte civila in sedinta din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Caras-Severin. Guvernul adauga ca reclamantul a avut posibilitatea de a-si prezenta argumentele in recurs. Acesta concluzioneaza ca art. 6 din Conventie nu a fost incalcat in speta.

33. Curtea reaminteste ca garantiile referitoare la un proces echitabil implica in principiu dreptul, pentru partile la proces, de a lua cunostinta de orice inscris sau observatie prezentata instantei si sa o dezbata [a se vedea, printre multe altele, Lobo Machado impotriva Portugaliei, 20 februarie 1996, pct. 31, Culegere de hotarari si decizii 1996-I, Goc impotriva Turciei (MC), nr. 36.590/97, pct. 55, CEDO 2002-V, si Wyssenbach impotriva Elvetiei, nr. 50.478/06, pct. 35, 22 octombrie 2013]. Mai mult, Curtea reaminteste ca s-a pronuntat in sensul ca efectul real al observatiilor este de mica importanta si ca partile unui litigiu trebuiau sa aiba posibilitatea de a preciza daca apreciau ca un document necesita observatii din partea lor. Curtea considera ca acest aspect este esential pentru increderea justitiabililor in functionarea justitiei: aceasta se bazeaza, printre altele, pe siguranta partilor ca s-au putut exprima cu privire la orice inscris din dosar (Niderost-Huber impotriva Elvetiei, 18 februarie 1997, pct. 24, Culegere 1997-I, si Schaller-Bossert impotriva Elvetiei, nr. 41.718/05, pct. 43, 28 octombrie 2010).

34. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea subliniaza in primul rand ca solutia pronuntata in cauza trebuie analizata ca o decizie privind temeinicia unei “acuzatii in materie penala” indreptata impotriva reclamantului.

35. Curtea retine ca, in judecata in prima instanta, Judecatoria Resita a luat act de faptul ca Ministerul Finantelor Publice nu a facut nicio cerere de constituire ca parte civila (supra, pct. 7). Cererea de constituire ca parte civila a fost facuta de Ministerul Finantelor Publice pentru prima data in apel, in fata Tribunalului Caras-Severin, peste termenele prevazute de legislatia interna (supra, pct. 17). Tribunalul Caras-Severin a fost nevoit asadar, pentru prima data in decursul procedurii, sa examineze pe fond chestiunea obligarii reclamantului la plata despagubirilor.

36. In plus, Curtea observa ca partile sunt de acord ca practica instantelor interne permitea constituirea ca parte civila dupa citirea actului de sesizare cu conditia ca inculpatul sa nu se opuna (supra, pct. 18, 31 si 32). Curtea observa insa ca pozitiile partilor difera cu privire la chestiunea daca reclamantul a putut, in mod rezonabil, sa ia cunostinta de existenta posibilitatii de a fi obligat la plata despagubirilor si sa se exprime cu privire la constituirea Ministerul Finantelor Publice ca parte civila in afara termenului. In aceasta privinta, Curtea constata ca reclamantul sustine ca cererea de constituire ca parte civila nu a facut niciodata obiectul dezbaterilor intre parti, in vreme ce Guvernul considera ca cererea fusese depusa la dosar, dar ca avocatul reclamantului nu o vazuse.

37. Plecand de la documentele depuse la dosar, Curtea observa ca Tribunalul Caras-Severin nu l-a informat pe reclamant despre cererea de constituire ca parte civila a Ministerul Finantelor Publice si despre eventualitatea obligarii la plata despagubirilor, precum si ca reclamantul nu fusese ascultat in aceasta privinta si nu consimtise expres la o astfel de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu impotriva Romaniei, nr. 28.871/95, pct. 58 – 59, CEDO 2000-VIII, si Gaitanaru impotriva Romaniei, nr. 26.082/05, pct. 32 – 33, 26 iunie 2012). Pe de alta parte, Curtea observa ca Guvernul nu sustine contrariul, ci considera ca reclamantul consimtise implicit la constituirea Ministerul Finantelor Publice ca parte civila prin faptul ca nu se opusese in mod explicit (supra, pct. 32).

38. Curtea considera ca acest ultim argument al Guvernului bazat pe un consimtamant implicit al reclamantului nu poate fi retinut deoarece renuntarea la exercitarea unui drept garantat de Conventie trebuie stabilita in mod neechivoc (a se vedea, printre alte exemple, Neumeister impotriva Austriei, 27 iunie 1968, p. 16, pct. 36, seria A nr. 8, Albert si Le Compte impotriva Belgiei, 10 februarie 1983, pct. 35, seria A nr. 58, precum si Colozza impotriva Italiei, 12 februarie 1985, pct. 28, seria A nr. 89). Aceasta subliniaza ca Tribunalul Caras-Severin a fost primul care a examinat pe fond chestiunea constituirii ca parte civila si ca decizia acestuia a modificat considerabil situatia reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Gacon impotriva Frantei, nr. 1.092/04, pct. 34, 22 mai 2008, si Ben Naceur impotriva Frantei, nr. 63.879/00, pct. 35 – 39, 3 octombrie 2006) si ca, mai mult decat atat, procedura avea o miza importanta pentru reclamant (Vermeulen impotriva Belgiei, 20 februarie 1996, pct. 33, Culegere 1996-I, J.J. impotriva Tarilor de Jos, 27 martie 1998, pct. 43, Culegere 1998-II, precum si Reinhardt si Slimane-Kaid impotriva Frantei, 31 martie 1998, pct. 105 in fine, Culegere 1998-II).

39. Pe de alta parte, Curtea observa ca, in calitate de instanta de ultim grad de jurisdictie, Curtea de Apel Timisoara nu a examinat argumentele reclamantului referitoare, in special, la imposibilitatea de a-si exprima opozitia fata de constituirea Ministerul Finantelor Publice ca parte civila in afara termenului (supra, pct. 13 si 14). In aceasta privinta, Curtea aminteste ca art. 6 din Conventie impune in special, in sarcina “instantei”, obligatia de a efectua o examinare efectiva a motivelor, argumentelor si probelor propuse de parti, cu exceptia cazului in care se apreciaza relevanta acestora [Perez impotriva Frantei (MC), nr. 47.287/99, pct. 80, CEDO 2004-I, si Boldea impotriva Romaniei, nr. 19.997/02, pct. 33, 15 februarie 2007]. Desi este adevarat ca obligatia motivarii deciziilor, impusa instantelor de art. 6 & 1 din Conventie, nu poate fi inteleasa ca impunand formularea unui raspuns detaliat la fiecare argument (Perez, citata anterior, pct. 81, Van de Hurk impotriva Tarilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288, precum si Ruiz Torija impotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 29, seria A nr. 303-A), se impune constatarea ca, in speta, Curtea de Apel Timisoara, pronuntandu-se prin hotarare definitiva si irevocabila, a omis sa examineze argumentele reclamantului referitoare la imposibilitatea manifestarii opozitiei sale fata de cererea de constituire ca parte civila in afara termenului, in conditiile in care aceste argumente ar fi putut fi decisive pentru solutionarea cauzei.

40. In concluzie, a fost incalcat art. 6 & 1 din Conventie.

 

    II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie

41. Art. 41 din Conventie prevede:

“Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

 

    A. Prejudiciu

42. Reclamantul solicita 23.845 euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit. Suma reprezinta plata efectuata, esalonata pe 5 ani, in urma condamnarii sale, precum si actualizarea ei in raport cu inflatia. Acesta solicita, de asemenea, 50.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit el si familia sa.

43. Guvernul raspunde ca reclamantul nu are dreptul de a obtine repararea prejudiciului material pretins din moment ce, in opinia sa, reclamantul fusese condamnat in calitate de administrator al societatii sale, iar aceasta din urma platise suma sus-mentionata. Cu privire la prejudiciul moral, facand referire la cauzele Mircea impotriva Romaniei (nr. 41.250/02, 29 martie 2007), Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei (nr. 77.193/01 si 77.196/01, 24 mai 2007) si Adrian Constantin impotriva Romaniei (nr. 21.175/03, 12 aprilie 2011), Guvernul sustine ca redeschiderea procedurii in dreptul intern ar fi solutia cea mai potrivita in prezenta speta.

44. In prezenta cauza, Curtea a constatat incalcarea art. 6 & 1 din Conventie ca urmare a nerespectarii principiilor procesului echitabil. Curtea observa in continuare ca, atunci cand, precum in speta, constata incalcarea drepturilor unui reclamant, art. 408 1 din Codul de procedura penala roman permite revizuirea unei hotarari pronuntate in plan intern (Mircea, citata anterior, pct. 98, si Hogea impotriva Romaniei, nr. 31.912/04, pct. 60, 29 octombrie 2013). Avand in vedere aceste circumstante, Curtea considera ca reparatia cea mai potrivita pentru reclamant ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea acestuia, a procedurii in timp util si cu respectarea cerintelor art. 6 & 1 din Conventie (a se vedea, mutatis mutandis, S.C. IMH Suceava – S.R.L. impotriva Romaniei, nr. 24.935/04, pct. 56, 29 octombrie 2013). Prin urmare, nu este necesar sa acorde reclamantului o despagubire cu titlu de despagubire pentru prejudiciul material.

45. Cu toate acestea, Curtea considera ca trebuie sa i se acorde reclamantului suma de 3.000 EUR pentru prejudiciul moral.

 

    B. Cheltuieli de judecata

46. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea cheltuielilor de judecata efectuate in fata Curtii, fara sa indice cuantumul acestora pe motiv ca inca nu il cunostea. Acesta a mentionat ca intentiona sa precizeze suma respectiva si sa trimita documentele justificative la o data ulterioara. A omis insa sa faca acest lucru.

47. Guvernul considera ca reclamantul nu a prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecata.

48. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora [Iatridis impotriva Greciei (reparatie echitabila) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. In speta, tinand seama de faptul ca reclamantul nu si-a cuantificat si detaliat cererea, nu i se acorda nicio suma cu acest titlu.

 

    C. Dobanzi moratorii

49. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA:

1. declara cererea admisibila;

2. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 & 1 din Conventie;

3. hotaraste:

a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 & 2 din Conventie, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), care trebuie convertita in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii, pentru prejudiciul moral;

b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceasta suma trebuie majorata cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la 25 martie 2014, in temeiul art. 77 & 2 si art. 77 & 3 din Regulament.

 

 

 

 

 

 

 

Adauga comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Informații suplimentare

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close