Decizia ICCJ nr. 2/2015 referitoare la OG nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare

 

In M. Of. nr. 201 din 26 martie 2015 a fost publicata Decizia nr. 2/2015 a ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din cuprins:

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formeaza obiectul Dosarului nr. 13/1/2014/HP/C a fost constituit conform dispozitiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedura civila si ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

Sedinta este prezidata de doamna judecator Iulia Cristina Tarcea, vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

La sedinta de judecata participa doamna Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnata in conformitate cu dispozitiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.

Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat in examinare sesizarea formulata de Curtea de Apel Constanta – Sectia I civila, in Dosarul nr. 2.886/113/2013, in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile cu privire la urmatoarele chestiuni de drept: daca art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) si alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, poate si trebuie interpretat in sensul ca discriminarea prin stabilirea unui salariu diferit pentru munca egala se poate analiza si, daca este cazul, constata si atunci cand angajatii aflati in situatii identice sau comparabile, din punctul de vedere al functiei ocupate, au stabilit raporturi de munca cu angajatori diferiti, institutii publice, dar care au calitatea de ordonator secundar/tertiar de credite fata de acelasi ordonator principal de credite; daca, in situatia expusa, discriminarea poate rezulta din masuri privind salarizarea dispuse de angajatori diferiti si care constituie o practica administrativa neunitara in aplicarea unui act normativ; daca in acest caz este relevanta legalitatea acordarii unor drepturi salariale altor angajati aflati in situatii similare sau identice; daca se poate retine existenta unui tratament discriminatoriu in cazul in care tratamentul mai favorabil al unor angajati este rezultatul punerii in executare a unor hotarari judecatoresti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale; daca art. 27 din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, poate si trebuie interpretat in sensul ca persoana care se considera discriminata poate solicita acordarea de despagubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsita in termenul legal de prescriptie extinctiva.

Magistratul-asistent prezinta referatul cauzei, aratand ca la dosar a fost depusa practica judiciara, raportul intocmit de judecatorii-raportori si punctul de vedere al doamnei conferentiar doctor Luminita Dima de la Facultatea de Drept din cadrul Universitatii din Bucuresti. Se mai refera asupra faptului ca raportul a fost comunicat partilor, in conformitate cu dispozitiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedura civila, si ca apelantii-reclamanti, precum si apelantul-parat Ministerul Justitiei au depus puncte de vedere.

In urma deliberarilor, Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ramane in pronuntare asupra sesizarii privind pronuntarea unei hotarari prealabile.

 

INALTA CURTE,

deliberand asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizata, constata urmatoarele:

 

1. Titularul si obiectul sesizarii

Curtea de Apel Constanta a dispus, prin incheierea pronuntata in sedinta publica din data de 30 septembrie 2014, in Dosarul nr. 2.886/113/2013, aflat pe rolul acestei instante, in apel, sesizarea din oficiu a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in temeiul dispozitiilor art. 519 din Codul de procedura civila, in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile cu privire la urmatoarele chestiuni de drept: daca art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) si alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, poate si trebuie interpretat in sensul ca discriminarea prin stabilirea unui salariu diferit pentru munca egala se poate analiza si, daca este cazul, constata si atunci cand angajatii aflati in situatii identice sau comparabile, din punctul de vedere al functiei ocupate, au stabilit raporturi de munca cu angajatori diferiti, institutii publice, dar care au calitatea de ordonator secundar/tertiar de credite fata de acelasi ordonator principal de credite; daca, in situatia expusa, discriminarea poate rezulta din masuri privind salarizarea dispuse de angajatori diferiti si care constituie o practica administrativa neunitara in aplicarea unui act normativ; daca in acest caz este relevanta legalitatea acordarii unor drepturi salariale altor angajati aflati in situatii similare sau identice; daca se poate retine existenta unui tratament discriminatoriu in cazul in care tratamentul mai favorabil al unor angajati este rezultatul punerii in executare a unor hotarari judecatoresti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale; daca art. 27 din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, poate si trebuie interpretat in sensul ca persoana care se considera discriminata poate solicita acordarea de despagubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsita in termenul legal de prescriptie extinctiva.

 

2. Expunerea succinta a procesului

Prin Cererea de chemare in judecata inregistrata pe rolul Tribunalului Braila – Sectia I civila in Dosarul cu nr. 2.886/113/2013, reclamantii A.V., S.M., M.M. si Z.G. au solicitat in contradictoriu cu paratii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Galati si Tribunalul Braila sa se constate discriminarea existenta intre reclamanti, incadrati in functia de sofer, si ceilalti soferi incadrati atat la instantele din raza teritoriala a Curtii de Apel Galati, cat si la celelalte instante din tara, constand in neacordarea unui salariu egal pentru munca egala, ca urmare a neincluderii in salariul de incadrare a sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica de 50%, precum si a sporului de confidentialitate in procent de 15%.

Prin Sentinta civila nr. 98/11.02.2014, Tribunalul Braila a admis in parte actiunea si a obligat paratii la plata catre fiecare reclamant a unor despagubiri egale cu diferenta dintre salariul incasat de un salariat cu o incadrare similara in functia de sofer, care in luna decembrie 2009 beneficia de sporul de risc si suprasolicitare neuropsihica, si salariul incasat efectiv de fiecare reclamant in perioada 25.09.2010 – 11.02.2014, actualizate cu indicele de inflatie pana la data platii efective, respingand capetele de cerere privind acordarea sporului de confidentialitate de 15%, precum si plata pentru viitor a drepturilor solicitate.

Prima instanta a retinut, in esenta, ca reclamantii, incadrati in functia de sofer la instantele din raza Tribunalului Braila, au constatat ca salariile lor sunt mai mici in comparatie cu cele ale altor soferi incadrati la instantele din raza teritoriala a Curtii de Apel Galati, dar si la alte instante din tara si au solicitat Curtii de Apel Galati sa le fie recalculat salariul prin includerea in salariul de baza a sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica de 50%, precum si a sporului de confidentialitate in procent de 15%.

Prin Hotararea nr. 47/28.06.2013 a Colegiului de conducere al Curtii de Apel Galati a fost respinsa cererea reclamantilor, iar anterior, prin Decizia nr. 63/30.04.2010 a presedintelui Curtii de Apel Galati, s-a dispus acordarea sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica numai pentru personalul care detinea hotarari judecatoresti definitive si irevocabile pana la data de 31.12.2009.

Din compararea dovezilor referitoare la cuantumul salariilor reclamantilor cu cele ale altor soferi incadrati la instante din circumscriptia Curtii de Apel Galati, precum si din corespondenta purtata cu alte instante din tara, Tribunalul Braila a constatat ca reclamantii se afla intr-o situatie de inferioritate, din punct de vedere salarial, fata de personalul conex incadrat pe functia de sofer la alte instante si care beneficiaza de drepturi salariale mai mari, ca urmare a includerii in salariul de baza a sporului de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihica.

S-a retinut ca, desi angajatorul nu a facut o discriminare voita intre salariatii incadrati pe acelasi post, diferentierea sub aspectul salarizarii fiind determinata de includerea in salariul de baza a unui spor, ca urmare a punerii in executare a unor hotarari judecatoresti, involuntar, angajatorul a fost pus in situatia de a acorda drepturi salariale diferite pentru salariati care desfasoara activitate identica, fapt interzis de legislatia interna si internationala la care Romania este parte.

Instanta a apreciat ca o diferentiere salariala creata intre persoane incadrate in aceeasi functie contravine si vointei legiuitorului roman, care la edictarea Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, cu modificarile ulterioare, precum si a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, cu modificarile ulterioare, a avut in vedere tocmai uniformizarea salariala in cadrul acelorasi categorii de salariati incadrati in unitatile bugetare.

Impotriva acestei solutii au declarat apel reclamantii A.V., S. M., M.M., Z.G., precum si paratii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Galati si Tribunalul Braila.

Curtea de Apel Constanta – Sectia I civila, investita cu solutionarea apelurilor, a sesizat Inalta Curte de Casatie si Justitie in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile cu privire la chestiunile de drept supuse judecatii, dispunand suspendarea cauzei pana la dezlegarea chestiunilor de drept sesizate, conform art. 520 alin. (2) din Codul de procedura civila.

 

3. Motivele de admisibilitate retinute de titularul sesizarii

Curtea de Apel Constanta – Sectia I civila a apreciat ca admisibila sesizarea Inaltei Curti, in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile, aratand ca:

1. De lamurirea modului de interpretare si aplicare a dispozitiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) si alin. (3) si art. 27 din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, depinde solutionarea pe fond a cauzei, intrucat:

&1. Reclamantii sunt angajati ai unor institutii diferite care, insa, sunt finantate de acelasi ordonator principal de credite, respectiv Ministerul Justitiei, si, limitat la raportarea cu ceilalti soferi angajati la instantele din raza Curtii de Apel Galati, de acelasi ordonator secundar de credite.

Problema care se pune in acest caz este daca art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, poate si trebuie interpretat in sensul ca discriminarea prin stabilirea unui salariu diferit pentru munca egala se poate analiza si, daca este cazul, constata si atunci cand angajatii aflati in situatii identice sau comparabile au stabilit raporturi de munca cu angajatori diferiti, institutii publice, dar care au calitatea de ordonator secundar/tertiar de credite fata de acelasi ordonator principal de credite.

&2. O alta problema care se pune este daca in analiza tratamentului discriminatoriu poate fi avut in vedere ca element de comparatie un tratament favorabil aplicat altor salariati aflati in situatii identice sau comparabile cu reclamantii, in cazul in care se apreciaza ca acel tratament favorabil este rezultatul unei aplicari gresite a legii si daca instanta sesizata cu actiunea poate si trebuie sa analizeze aceste aspecte sau trebuie doar sa se rezume la verificarea existentei unui tratament discriminatoriu.

In continuare, se pune problema daca existenta unui tratament discriminatoriu poate fi retinuta in situatia in care tratamentul mai favorabil este rezultatul punerii in executare a unei hotarari judecatoresti care a intrat in puterea lucrului judecat, astfel incat nu mai poate fi repusa in discutie, iar un eventual tratament diferit rezulta dintr-o practica judiciara neunitara.

&3. Prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, fac distinctie intre posibilitatile pe care le are persoana care se considera discriminata, respectiv: sa formuleze o cerere pentru acordarea de despagubiri; sa solicite instantei restabilirea situatiei anterioare discriminarii; sa solicite instantei anularea situatiei create prin discriminare.

Astfel, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr. 819/3.07.2008, nr. 820/3.07.2008 si nr. 821/3.07.2008, pronuntate de Curtea Constitutionala, s-a statuat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 37/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, sunt neconstitutionale in masura in care din acestea se desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii, si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.

Ulterior, prin Decizia nr. 1.325/2008, Curtea Constitutionala a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, sunt neconstitutionale in masura in care din acestea se desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii, si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative. Aceste decizii ale Curtii Constitutionale au avut in vedere, asadar, nu doar situatia in care instantele ar anula prevederi legale, ci si situatiile in care ar aplica prevederi din acte normative inaplicabile in cazurile deduse judecatii, indiferent de forta lor juridica. Si intr-un asemenea caz ar fi incalcat principiul separatiei puterilor in stat, intrucat instanta de judecata ar intra in domeniul de competenta al puterii executive si ar crea norme de drept noi in aplicarea legii, fara sa aiba aceasta competenta constitutionala si legala.

Prin urmare, din dispozitivul si din motivarea acestor decizii rezulta fara echivoc faptul ca aceste solutii au in vedere numai prevederile cuprinse in art. 27 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 37/2000, republicata, care prevad posibilitatea de a solicita restabilirea situatiei anterioare discriminarii sau anularea situatiei create prin discriminare, iar nu si prevederile referitoare la solicitarea de despagubiri rezultate din situatia discriminatorie.

Astfel, cererea de acordare de despagubiri pentru prejudiciul rezultat din situatia discriminatorie este o cerere intemeiata pe raspunderea civila delictuala, fapta ilicita constand in fapta care determina situatia discriminatorie, fapta calificata ca ilicita de prevederile Ordonantei Guvernului nr. 37/2000, republicata.

Se pune, asadar, problema daca intr-un astfel de caz persoana care se considera discriminata poate pretinde despagubiri care sa fie cuantificate prin raportare la drepturile salariale de care nu a beneficiat.

2. Problema de drept enuntata este noua, deoarece, in urma consultarii jurisprudentei, nu s-au identificat cauze in care Inalta Curte de Casatie si Justitie sa fi statuat asupra acestei chestiuni de drept printr-o alta hotarare.
3. Problema de drept nu face obiectul unui recurs in interesul legii in curs de solutionare, conform evidentelor Inaltei Curti de Casatie si Justitie, astfel cum rezulta din datele publice afisate pe portalul de internet al instantei supreme.

 

4. Punctul de vedere al partilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantii-reclamanti au subliniat necesitatea sesizarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, sustinand admisibilitatea cererii de acordare de despagubiri ca urmare a discriminarii salariale, conform art. 16 si art. 123 din Constitutie, art. 7 lit. a) din Pactul International din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 7 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art. 4 din Carta Sociala Europeana Revizuita din 1996, art. 8 si art. 23 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art. 1, art. 2 si art. 21 din Ordonanta Guvernului nr. 37/2000, republicata.

Reclamantii au aratat ca nu au invocat o discriminare fata de alte categorii profesionale, ci o discriminare in cadrul aceleiasi categorii profesionale, respectiv a personalului auxiliar de specialitate al instantelor judecatoresti incadrat pe functia de sofer. Au precizat ca inegalitatea vadita dintre contraprestatia ce le-a fost acordata, comparativ cu cea acordata celor care detin hotarari judecatoresti favorabile, constituie unul dintre cazurile de discriminare prevazute si sanctionate atat de legislatia internationala si comunitara aplicabila in mod obligatoriu, conform Constitutiei, cat si de legislatia interna, reprezentata de Ordonanta Guvernului nr. 37/2000, republicata, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 48/2002.

 

5. Punctul de vedere al completului de judecata cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecata care a sesizat Inalta Curte de Casatie si Justitie nu a exprimat un punct de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept respective, rezumandu-se la a sustine necesitatea sesizarii, in temeiul art. 519 din Codul de procedura civila.

 

6. Punctul de vedere teoretic exprimat de specialisti din cadrul Facultatii de Drept din Universitatea Bucuresti

La data de 19 decembrie 2014 s-a depus la dosar punctul de vedere al doamnei conferentiar universitar doctor Luminita Dima.

Raspunzand punctual intrebarilor formulate de instanta de sesizare, a concluzionat ca, in opinia sa, art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) si alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 37/2000, republicata, poate si trebuie interpretat in sensul ca discriminarea prin stabilirea unui salariu diferit pentru munca egala se poate analiza si, daca este cazul, constata si atunci cand angajatii aflati in situatii identice sau comparabile, din punctul de vedere al functiei ocupate, au stabilit raporturi de munca cu angajatori diferiti, in masura in care decizia de a stabili drepturi salariale diferite provine din aceeasi sursa. De asemenea, a considerat ca practica administrativa neunitara, conform careia angajatori diferiti dispun masuri diferite privind salarizarea, nu poate constitui discriminare, decat in masura in care decizia de a stabili drepturi salariale provine din aceeasi sursa. Altfel, practica administrativa neunitara poate fi rezultatul interpretarii si aplicarii gresite a legii in unele situatii, in raport cu altele.

In ceea ce priveste cea de-a treia intrebare a apreciat ca respectarea, interpretarea si aplicarea corecta a legii reprezinta un scop legitim, iar un tratament diferit in scopul respectarii, interpretarii si aplicarii corecte a legii reprezinta o metoda adecvata si necesara.

Pentru atingerea acestui scop nu se poate retine existenta unui tratament discriminatoriu, in cazul in care tratamentul mai favorabil al unor angajati este rezultatul punerii in executare a unor hotarari judecatoresti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, insa un tratament diferit se justifica in scopul respectarii, interpretarii si aplicarii corecte a legii. Un astfel de tratament diferit reprezinta o metoda adecvata si necesara in sensul art. 2 alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata.

In fine, in demersul lor de a analiza daca o fapta constituie discriminare in sensul legii si, din aceasta perspectiva, constituie o fapta ilicita, instantele judecatoresti nu pot depasi limitele de competenta si nu pot refuza, astfel, aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii, inlocuindu-le cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.

 

7. Jurisprudenta instantelor nationale in materie

7.1. Curtea de Apel Constanta – Sectia I civila, autorul sesizarii, nu a indicat solutii pronuntate in aceasta materie, pentru ilustrarea jurisprudentei nationale pertinente.

7.2. Jurisprudenta altor instante din tara

In urma verificarii si analizarii practicii instantelor nationale s-a constatat ca la nivelul tuturor curtilor de apel, cu exceptia Curtii de Apel Ploiesti, au fost inregistrate litigii avand ca obiect acordarea unor sporuri salariale, reclamantii sustinand ca sunt discriminati in raport cu salariati incadrati pe aceeasi functie si care lucreaza in aceleasi conditii de munca. Reclamantii aveau calitatea de procurori, personal contractual de la instante si parchete, soferi in cadrul instantelor judecatoresti, functionari publici, ofiteri in cadrul Ministerului Administratiei si Internelor, lucratori in penitenciare ori asistenti medicali.

Exemplificand:

Curtea de Apel Timisoara a retinut ca nu se poate constata existenta unui tratament discriminatoriu al reclamantilor comparativ cu alti doi salariati, intrucat in cazul acestora din urma, acordarea sporului este rezultatul punerii in executare a unei hotarari judecatoresti, care a intrat in puterea lucrului judecat, chiar daca este rezultatul unei practici judiciare neunitare la nivel national.

La nivelul instantelor din circumscriptia Curtii de Apel Suceava s-a constatat ca in masura in care exista o practica neunitara la nivelul unei instante cu privire la modalitatea stabilirii drepturilor salariale in cadrul litigiilor deduse judecatii, nu este in sarcina angajatorului sa stabileasca drepturi salariale intr-un cuantum asemanator pentru salariatii care nu beneficiaza de anumite drepturi, atat timp cat exista hotarari judecatoresti definitive care trebuie puse in executare.

La nivelul instantelor situate in circumscriptia Curtii de Apel Iasi s-a constatat ca nu exista discriminare, avand in vedere solutiile pronuntate in cauze similare de catre alte instante si, cu atat mai mult, nu se poate retine discriminarea apelantei, ca urmare a nepunerii in executare a unui titlu executoriu desfiintat in calea de atac, prin raportare la dreptul prevazut de art. 6 alin. (1) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (in continuare Conventia), sub aspectul nerespectarii principiului securitatii raporturilor juridice.

Curtea de Apel Cluj a comunicat ca din cuprinsul hotararilor judecatoresti pronuntate in materia ce face obiectul prezentei sesizari se observa ca normele care interzic discriminarea in domeniul dreptului muncii au fost interpretate si aplicate numai in cazul angajatilor aflati in situatii identice sau comparabile, din punctul de vedere al functiei ocupate, nefiind identificate cazuri in care raporturile de munca ale reclamantilor erau stabilite cu angajatori diferiti, avand calitatea de ordonatori secundari/tertiari fata de acelasi ordonator principal de credite.

Din analiza jurisprudentei relevante a completelor specializate din aria de competenta a Curtii de Apel Cluj rezulta ca judecatorii au constatat existenta discriminarii si in situatia in care diferentele de tratament au rezultat din aplicarea actelor normative care reglementeaza salarizarea personalului bugetar.

De asemenea, s-a retinut ca existenta discriminarii poate fi analizata, exclusiv, in raport cu actele normative care instituie un tratament diferentiat, si nu in raport cu hotararile judecatoresti prin care se stabilesc drepturi in favoarea anumitor persoane.

La nivelul instantelor din raza teritoriala a Curtii de Apel Bacau s-a retinut ca se justifica un tratament diferit in cazul in care continutul concret al atributiilor de serviciu este diferit. Au fost depuse numeroase decizii care au constatat inexistenta discriminarii.

Din analiza hotararilor judecatoresti comunicate de instantele din circumscriptia Curtii de Apel Oradea, instantele au constatat netemeinicia pretentiilor deduse judecatii, in cauza neputand fi retinuta discriminarea invocata de recurenti ca fundament al cauzei, in conditiile in care reclamantii se raporteaza, in ceea ce priveste drepturile incasate de colegii lor judecatori, aflati in aceleasi conditii de vechime, la un mod de calcul stabilit conform altei legi, pe cand in privinta reclamantilor se aplica un mecanism diferit de calcul, reglementat de alte acte normative.

De asemenea, instantele arondate Curtii de Apel Craiova au constatat ca nu poate fi retinuta starea de discriminare invocata de reclamanti, intrucat diferenta de cuantum dintre indemnizatiile reclamantilor comparativ cu cele ale altor magistrati este rezultatul momentului aplicarii actului normativ in temeiul caruia s-a acordat sporul pentru vechime in munca. Astfel, prin calculul diferit al salariului reclamantilor nu s-a produs o incalcare a drepturilor prevazute de Conventie, avandu-se in vedere protejarea dreptului la salariu, si nu cuantumul acestuia.

Din analiza hotararilor judecatoresti pronuntate de instantele din circumscriptia Curtii de Apel Brasov rezulta ca la nivelul acestei curti de apel s-a conturat o practica unitara in sensul constatarii existentei discriminarii rezultate din executarea preferentiala a titlurilor executorii pe care le detin angajatii institutiilor publice.

7.3. Jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie – asemenea cereri nu intra in sfera de competenta a instantei supreme.

7.4. Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a comunicat ca nu s-a verificat si nu se verifica nici in prezent practica judiciara in vederea promovarii vreunui recurs in interesul legii in problema de drept ce formeaza obiectul sesizarii Curtii de Apel Constanta, fata de existenta Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii.

 

8. Jurisprudenta Curtii Constitutionale

In urma verificarilor efectuate s-a constatat ca s-au pronuntat urmatoarele decizii:

– Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) si art. 27 din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, sunt neconstitutionale, in masura in care din acestea se desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii, si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative;

– Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, referitoare la exceptia de exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1) – (3), art. 6 si art. 27 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, sunt neconstitutionale, in masura in care din acestea se desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii, si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative;

– Decizia nr. 820 din 3 iulie 2008, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, sunt neconstitutionale, in masura in care din acestea se desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii, si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative;

– Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1), (3) si (11) si art. 27 din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, sunt neconstitutionale, in masura in care din acestea se desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii, si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative;

– Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 137/2000, republicata, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, prin care s-a constatat ca dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 137/2000, republicata, sunt neconstitutionale, in masura in care din acestea se desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii, si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.

 

9. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul intocmit in cauza, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedura civila, s-a apreciat ca fata de obiectul cererii de chemare in judecata, precizarile reclamantilor din cuprinsul acestei cereri si al cererii de sesizare a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in sensul ca acestia se considera discriminati in raport cu alti angajati care detin hotarari judecatoresti prin care li s-a recunoscut dreptul la aceste sporuri, intrebarea relevanta la care trebuie sa se raspunda si de a carei dezlegare depinde solutionarea pe fond a cauzei este urmatoarea:

– daca dispozitiile art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i) si alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, trebuie interpretate in sensul ca discriminarea (prin stabilirea unui salariu diferit pentru munca egala, in situatia in care angajatii aflati in situatii identice sau comparabile, din punctul de vedere al functiei ocupate, au stabilit raporturi de munca cu angajatori diferiti, institutii publice, dar care au calitatea de ordonator secundar/tertiar de credite fata de acelasi ordonator principal de credite) se poate constata in cazul in care tratamentul mai favorabil aplicat unor angajati este rezultatul unei practici administrative neunitare, determinat de punerea in executare a unor hotarari judecatoresti prin care s-au acordat acestor angajati anumite drepturi salariale;

– daca art. 27 din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, poate si trebuie interpretat in sensul ca persoana care se considera discriminata poate solicita acordarea de despagubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsita in termenul legal de prescriptie extinctiva.

Reformularea si conexarea primelor patru intrebari (dupa modelul conexarii si reformularii intrebarilor preliminare de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene) se impun anterior analizei admisibilitatii sesizarii, pentru a se putea verifica indeplinirea conditiilor referitoare la admisibilitate.

Judecatorii-raportori au apreciat ca problema de drept ce face obiectul prezentei sesizari a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile a mai fost anterior dedusa judecatii pe rolul instantelor nationale, ca orientarea jurisprudentei spre o anumita interpretare a normelor analizate si existenta unei practici a instantelor nationale determina pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei. De aceea, constatand ca nu sunt intrunite in mod cumulativ cerintele prevazute de dispozitiile art. 519 din Codul de procedura civila, judecatorii-raportori au propus respingerea sesizarii ca inadmisibila.

In situatia in care s-ar trece peste aspectul de inadmisibilitate invocat, analizand modul in care este definita discriminarea in Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (in continuare Conventia), in dreptul Uniunii Europene (prin Directiva de aplicare a principiului egalitatii de tratament intre femei si barbati privind accesul la bunuri si servicii si furnizarea de bunuri si servicii, Directiva privind punerea in aplicare a principiului egalitatii de sanse si egalitatii de tratament intre barbati si femei in materie de incadrare in munca, Directiva de creare a unui cadru general in favoarea egalitatii de tratament in ceea ce priveste incadrarea in munca si ocuparea fortei de munca, Directiva privind egalitatea de tratament intre persoane, fara deosebire de rasa sau origine etnica), dar si in dreptul intern, judecatorii-raportori au concluzionat ca in speta in care se ridica problema de interpretare a dispozitiilor privind discriminarea se observa ca nu se poate identifica acel criteriu protejat care ar fi determinat tratamentul mai putin favorabil de care au beneficiat reclamantii din prezenta cauza, acestia invocand doar faptul ca alti colegi ai lor, aflati in situatie identica, beneficiaza de sporurile de suprasolicitare neuropsihica si de confidentialitate. Nu se poate considera ca practica judiciara neunitara, favorabila unor persoane aflate in situatii similare cu reclamantii, ar putea constitui un criteriu de discriminare. Cererea reclamantilor in sensul acordarii sporurilor respective are la baza o situatie juridica diferita, care este efectul punerii in executare a hotararilor judecatoresti, situatie ce nu poate constitui un criteriu de discriminare.

Daca s-ar trece si peste lipsa unui criteriu protejat, cum in speta dedusa judecatii reclamantii si-au intemeiat cererea pe existenta unor hotarari judecatoresti irevocabile, prin care altor persoane, ce ocupa functii similare, li s-au acordat drepturile salariale solicitate si de acestia, judecatorii-raportori au apreciat ca, in situatia concreta, dispozitiile legale vizate nu pot fi interpretate ca dand posibilitatea instantei de judecata sa acorde, pe de o parte, despagubiri egale cu valoarea sporurilor solicitate, pentru ultimii trei ani, si sa anuleze situatia creata prin discriminare si, pe de alta parte, sa inlature consecintele acesteia prin obligarea paratilor la calcularea si la plata, pentru viitor, a salariilor de baza, prin includerea celor doua sporuri.

 

10. Inalta Curte

Examinand sesizarea in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile, raportul intocmit de judecatorii-raportori si chestiunea de drept ce se solicita a fi dezlegata, constata urmatoarele:

Prealabil analizei in fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza daca in raport cu fiecare intrebare formulata de titularul sesizarii sunt indeplinite cumulativ conditiile de admisibilitate a sesizarii in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile, fata de prevederile art. 519 din Codul de procedura civila.

Potrivit dispozitiilor amintite, “Daca, in cursul judecatii, un complet de judecata al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, al curtii de apel sau al tribunalului, investit cu solutionarea cauzei in ultima instanta, constatand ca o chestiune de drept, de a carei lamurire depinde solutionarea pe fond a cauzei respective, este noua si asupra acesteia Inalta Curte de Casatie si Justitie nu a statuat si nici nu face obiectul unui recurs in interesul legii in curs de solutionare, va putea solicita Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa pronunte o hotarare prin care sa dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizata”.

Prin aceasta reglementare, legiuitorul a instituit o serie de conditii de admisibilitate pentru declansarea procedurii de sesizare in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile, conditii care trebuie sa fie intrunite in mod cumulativ, dupa cum urmeaza:

– existenta unei cauze aflate in curs de judecata;

– instanta care sesizeaza Inalta Curte de Casatie si Justitie sa judece cauza in ultima instanta;

– cauza care face obiectul judecatii sa se afle in competenta legala a unui complet de judecata al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, al curtii de apel sau al tribunalului investit sa solutioneze cauza;

– solutionarea pe fond a cauzei in curs de judecata sa depinda de chestiunea de drept a carei lamurire se cere;

– chestiunea de drept a carei lamurire se cere sa fie noua;

– chestiunea de drept nu a facut obiectul statuarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie si nici obiectul unui recurs in interesul legii in curs de solutionare.

In ceea ce priveste primele trei conditii, acestea sunt in mod cert indeplinite. Astfel, cauza se afla in curs de judecata pe rolul Curtii de Apel Constanta – Sectia I civila, investita cu solutionarea apelurilor declarate impotriva Sentintei civile nr. 98/11.02.2014 a Tribunalului Braila.

Autorul sesizarii, Curtea de Apel Constanta – Sectia I civila, judeca aceasta cauza in ultima instanta, urmand a pronunta o decizie in conditiile art. 208 si 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicata, cu modificarile ulterioare, referitoare la competenta materiala si la caile de atac in materia conflictelor individuale de munca, decizie definitiva, potrivit dispozitiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedura civila, astfel ca si urmatoarele doua conditii de admisibilitate sunt indeplinite.

Cat priveste conditia ca solutionarea pe fond a cauzei in curs de judecata sa depinda de chestiunea de drept a carei lamurire se cere, Inalta Curte constata ca primele trei intrebari formulate de autorul sesizarii nu raspund acestei cerinte.

Intrebarea formulata in cadrul procedurii prealabile trebuie sa vizeze o chestiune de drept punctuala, astfel incat solutia data in aceasta procedura sa aiba in vedere numai intrebarea respectiva, iar nu intreaga problematica a unui text de lege. In acest sens exista o deosebire esentiala intre procedura hotararii prealabile si recursul in interesul legii: in primul caz, se rezolva o chestiune de drept punctuala, de care depinde solutionarea pe fond a cauzei, in al doilea caz, se rezolva, de regula, o problema de drept generica, de principiu.

In doctrina s-a aratat ca, in intelesul legii, chestiunea de drept a carei lamurire se solicita trebuie sa fie specifica, urmarind interpretarea punctuala a unui text legal, fara a-i epuiza intelesurile sau aplicatiile; intrebarea instantei trebuie sa fie una calificata, iar nu generica si pur ipotetica. In acelasi timp, chestiunea de drept trebuie sa fie reala, iar nu aparenta, sa priveasca interpretarea diferita sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, dupa caz, incerte ori incidenta si, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al caror continut sau a caror sfera de actiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectiva depinde solutionarea pe fond a cauzei, inseamna ca ea trebuie sa fie una importanta si sa se regaseasca in solutia ce va fi cuprinsa in dispozitivul hotararii ce urmeaza sa fie data, indiferent daca cererea este admisa sau respinsa.

Or, primele trei intrebari formulate de autorul sesizarii, prin gradul lor de generalitate, ce are ca finalitate rezolvarea unor chestiuni de drept cu valoare de principiu, nu au legatura cu cauza si nu pot fi considerate ca fiind esentiale, determinante pentru solutionarea pe fond a cauzei, in conditiile in care diferentele salariale isi au originea in punerea in executare a unor hotarari judecatoresti irevocabile.

Neindeplinirea unei singure cerinte prevazute de dispozitiile art. 519 din Codul de procedura civila face de prisos cercetarea celorlalte conditii de admisibilitate, astfel incat, in raport cu considerentele ce preced, primele trei intrebari urmeaza a fi respinse ca inadmisibile.

Inalta Curte constata, de asemenea, inadmisibilitatea celei de-a cincea intrebari formulate de Curtea de Apel Constanta, pentru urmatoarele argumente:

Pentru ca o chestiune de drept sa faca obiectul unei hotarari prealabile in conditiile art. 519 din Codul de procedura civila, este necesar ca aceasta sa fie insuficient de clara, sa fie susceptibila de a antrena rezolvari neunitare, sa creeze dificultati de aplicare si interpretare.

Or, textul art. 27 din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, nu creeaza asemenea dificultati.

Potrivit acestei reglementari:

“Art. 27. – (1) Persoana care se considera discriminata poate formula in fata instantei de judecata o cerere pentru acordarea de despagubiri si restabilirea situatiei anterioare discriminarii sau anularea situatiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutita de taxa judiciara de timbru si nu este conditionata de sesizarea Consiliului.

(2) Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani si curge de la data savarsirii faptei sau de la data la care persoana interesata putea sa ia cunostinta de savarsirea ei.

(3) Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului.

(4) Persoana interesata va prezenta fapte pe baza carora poate fi prezumata existenta unei discriminari directe sau indirecte, iar persoanei impotriva careia s-a formulat sesizarea ii revine sarcina de a dovedi ca nu a avut loc o incalcare a principiului egalitatii de tratament. In fata instantei se poate invoca orice mijloc de proba, respectand regimul constitutional al drepturilor fundamentale, inclusiv inregistrari audio si video sau date statistice.

(5) La cerere, instanta poate dispune retragerea sau suspendarea de catre autoritatile emitente a autorizatiei de functionare a persoanelor juridice care, printr-o actiune discriminatoare, cauzeaza un prejudiciu semnificativ sau care, desi cauzeaza un prejudiciu redus, incalca in mod repetat prevederile prezentei ordonante.

(6) Hotararea pronuntata de instanta de judecata se comunica Consiliului.”

Textul este precis, nesusceptibil de interpretari diferite, stabilind clar procedura de formulare a cererii, in conditiile dreptului comun, termenul de prescriptie si momentul de la care acesta incepe sa curga, procedura de judecata, regimul probelor, comunicarea hotararii.

Inalta Curte constata ca doar cea de-a patra intrebare formulata de Curtea de Apel Constanta indeplineste conditiile de admisibilitate prevazute de lege.

Primele trei conditii de admisibilitate au fost analizate anterior, argumentele retinute pastrandu-si actualitatea.

De asemenea, se constata a fi indeplinita si conditia ca solutionarea pe fond a cauzei in curs de judecata sa depinda de chestiunea de drept a carei lamurire se cere, din moment ce reclamantii afirma ca tratamentul discriminatoriu rezulta tocmai din aplicarea unui tratament mai favorabil unor angajati, ca urmare a punerii in executare a unor hotarari judecatoresti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale.

Este indeplinita si cerinta noutatii problemei de drept supuse interpretarii, astfel cum a fost circumstantiata anterior, intrucat aceasta nu a primit o dezlegare din partea instantelor, de o maniera suficienta sa antreneze procedura recursului in interesul legii.

Totodata, trebuie mentionat ca asupra acestei chestiuni Inalta Curte nu a statuat, litigiile izvorand din interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 27 din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata, nefiind cuprinse in sfera de competenta materiala a instantei supreme, si nu exista un recurs in interesul legii, cu un obiect similar, in curs de solutionare.

Asadar, in aplicarea dispozitiilor art. 519 din Codul de procedura civila, Inalta Curte are a raspunde daca se poate retine existenta unui tratament discriminatoriu in cazul in care tratamentul mai favorabil al unor angajati este rezultatul punerii in executare a unor hotarari judecatoresti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale.

Avand in vedere ca, potrivit dispozitiilor legale invocate, sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-a facut de catre Curtea de Apel Constanta – Sectia I Civila, in considerarea faptului ca a fost investita, in ultima instanta, cu solutionarea unei cauze concrete, respectiv Dosarul nr. 2.886/113/2013, si ca, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedura civila, dezlegarea data chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanta care a sesizat Inalta Curte de Casatie si Justitie, trebuie pornit, in analiza sesizarii, de la datele concrete ale spetei.

Dupa cum se arata chiar in cuprinsul cererii de chemare in judecata, discriminarea pretinsa rezulta din faptul ca altor soferi, incadrati la instantele din raza Curtii de Apel Galati, li s-au recunoscut drepturile salariale, pretinse si de reclamantii din speta de fata, prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

In acest sens, textele de lege a caror interpretare se solicita de catre autorul sesizarii sunt art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) si alin. (3) si art. 2 din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata.

“Art. 1. … (2) Principiul egalitatii intre cetateni, al excluderii privilegiilor si discriminarii sunt garantate in special in exercitarea urmatoarelor drepturi:

…

1. e) drepturile economice, sociale si culturale, in special: (i) dreptul la munca, la libera alegere a ocupatiei, la conditii de munca echitabile si satisfacatoare, la protectia impotriva somajului, la un salariu egal pentru munca egala, la o remuneratie echitabila si satisfacatoare;

…

Art. 2. – (1) Potrivit prezentei ordonante, prin discriminare se intelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta, pe baza de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex, orientare sexuala, varsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenenta la o categorie defavorizata, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrangerea, inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vietii publice.

(2) Dispozitia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevazute la alin. (1) este considerata discriminare in intelesul prezentei ordonante.

(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonante, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajeaza anumite persoane, pe baza criteriilor prevazute la alin. (1), fata de alte persoane, in afara cazului in care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare.”

Analizand textele de lege a caror interpretare s-a solicitat, mai intai, Inalta Curte constata ca prin deciziile Curtii Constitutionale nr. 818/3 iulie 2008, nr. 819/3 iulie 2008, nr. 820/3 iulie 2008, nr. 821/3 iulie 2008, toate publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008 si nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, s-a constatat ca prevederile Ordonantei Guvernului nr. 137/2000, republicata, sunt neconstitutionale in masura in care din acestea se desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii, si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.

Aceasta deoarece un asemenea inteles incalca principiul separatiei puterilor in stat, consacrat in art. 1 alin. (4) din Constitutie, precum si prevederile art. 61 alin. (1), in conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.

In virtutea textelor constitutionale mentionate, Parlamentul si, prin delegare legislativa, in conditiile art. 115 din Constitutie, Guvernul au competenta de a institui, modifica si abroga norme juridice de aplicare generala. Instantele judecatoresti nu au o asemenea competenta, misiunea lor constitutionala fiind aceea de a realiza justitia, adica de a solutiona, aplicand legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenta, intinderea si exercitarea drepturilor lor subiective.

Or, in speta dedusa judecatii instantei care a formulat sesizarea, este vorba tocmai despre inlocuirea unor acte normative cu putere de lege, respectiv Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe langa acestea si al personalului care functioneaza in cadrul Institutului National de Expertize Criminalistice, cu modificarile si completarile ulterioare, cu hotarari judecatoresti.

Ab initio, Inalta Curte observa ca in sistemul de drept romanesc jurisprudenta nu constituie izvor de drept, instantele judecatoresti nefiind tinute de solutiile pronuntate anterior de alte instante. Hotararile judecatoresti au aplicabilitate numai la speta, efectele lor neputand fi extinse la cauze similare cu care instantele au fost investite.

In acest context trebuie mentionat ca, in jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in mod constant ca divergentele de jurisprudenta constituie, prin natura lor, consecinta inerenta a oricarui sistem judiciar care se bazeaza pe un ansamblu de instante de fond, avand competenta in raza lor teritoriala.

Astfel, in Cauza Zelca contra Romaniei, Curtea, declarand inadmisibile toate plangerile formulate de reclamantii care au sustinut, in principal, ca instantele in mod gresit au respins actiunea lor si nu au tinut cont de existenta unei practici neunitare in materie, procedura de judecata fiind astfel inechitabila, fiind victimele unei discriminari in raport cu colegii lor care obtinusera aceste prime, a considerat ca reclamantii au beneficiat de principiul contradictorialitatii procesului, ca au putut sa isi prezinte mijloacele de proba si sa isi expuna in mod liber mijloacele de aparare, care au fost examinate corespunzator de catre judecator. Constatarile instantelor judecatoresti si modul in care acestea au interpretat dispozitiile legale relevante nu pot fi considerate arbitrare sau nerezonabile.

De asemenea, in Cauza Albu contra Romaniei, Curtea a hotarat ca nu a fost incalcat art. 6 din Conventie, iar in privinta capatului de cerere intemeiat pe art. 14 din Conventie, a considerat ca acesta nu este necesar sa fie examinat separat, avand in vedere constatarile pentru care s-a considerat ca nu a fost incalcat principiul securitatii juridice in cauzele reclamantilor. S-a retinut ca posibilitatea existentei unei jurisprudente neunitare reprezinta o caracteristica inerenta a oricarui sistem juridic care se bazeaza pe o retea de instante de fond si recurs, competente in domeniul lor de jurisdictie nationala.

Curtea a observat insa ca reclamantii au beneficiat de proceduri in contradictoriu, in cadrul carora au avut posibilitatea de a prezenta probe si de a-si formula apararea in deplina libertate, argumentele lor fiind examinate corespunzator de instante.

In Cauza Ioan Radu si altii impotriva Romaniei, reclamantii s-au plans ca au fost discriminati in raport cu alti angajati ai societatii, ale caror actiuni avand ca obiect plati compensatorii au fost admise de alte instante din tara, intemeindu-si cererile pe art. 6 si art. 14 din Conventie si pe art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, dar si pe art. 1 din Protocolul nr. 12.

Curtea a retinut ca majoritatea instantelor din tara s-au pronuntat in mod similar, doar in doua hotarari irevocabile instantele ajungand la o concluzie diferita, neexistand nici diferente profunde, nici persistente cu privire la problema de drept in discutie.

Cu privire la discriminare, Curtea a considerat ca nu exista nicio proba la dosar ca ar fi existat vreo discriminare impotriva reclamantilor, in baza vreunui motiv.

In considerarea jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului si fata de amintitele decizii pronuntate de Curtea Constitutionala, Inalta Curte constata ca atat timp cat tratamentul mai favorabil al unor angajati este rezultatul punerii in executare a unor hotarari judecatoresti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, in raport cu alti salariati carora nu li s-au acordat aceste drepturi ori carora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotarari judecatoresti pronuntate de instante diferite, nu exista discriminare in sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) si alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000, republicata.

Art. 16 alin. (2) din Constitutie statueaza ca nimeni nu este mai presus de lege. Asadar, nimeni nu poate invoca principiul nediscriminarii pentru a obtine un anumit tratament, cu incalcarea legii. Dimpotriva, in fiecare litigiu, reclamantul va trebui sa probeze legalitatea si temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminarii sau a egalitatii de tratament in raport cu solutia pronuntata de o alta instanta, ci pe argumente de interpretare si aplicare corecta a legii, chiar si in situatia in care invoca o astfel de hotarare.

 

Pe cale de consecinta, interpretarea si aplicarea corecta a legii reprezinta un scop legitim, in raport cu care nu se poate retine existenta unui tratament discriminatoriu in cazul in care tratamentul mai favorabil al unor angajati este rezultatul punerii in executare a unor hotarari judecatoresti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale.

 

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

In numele legii

DECIDE:

 

Admite in parte sesizarea formulata de Curtea de Apel Constanta – Sectia I civila in Dosarul nr. 2.886/113/2013 privind pronuntarea unei hotarari prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare si aplicare a dispozitiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) si alin. (3) si ale art. 27 din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, si in consecinta stabileste ca:

In aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) si alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, punerea in executare a hotararilor judecatoresti prin care s-au acordat unor angajati anumite drepturi salariale nu reprezinta un tratament discriminatoriu al celorlalti angajati.

Respinge in rest sesizarea ca inadmisibila.

Obligatorie, potrivit dispozitiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedura civila.

Pronuntata in sedinta publica, astazi, 19 ianuarie 2015.