Editorialul lunii iulie 2017
Nevoia de bani a statului duce la o cavalcadă de confruntări de idei (care mai de care mai interesante) cu privire la proiectarea sistemului fiscal din România. Astfel, cel puțin pentru câteva luni, a apărut impozitul pe gospodării (impozit interesant de altfel, dar care nu se prea armoniza cu posibilitatea statului, cel puțin la ora actuală, de a-l administra). Probabil că va fi înlocuit cu impozitul global la nivel de individ, impozit care va deschide calea (eventual combinat și cu taxa pe solidaritate) la reintroducerea impozitării progresive.
Dacă în ceea ce privește impozitarea persoanelor fizice toată lumea are partea ei de dreptate și doar oportunitatea sau anumite limitări tehnice vor duce sau nu la un moment dat la trecerea de la venit la individ sau de la individ la gospodărie (folosind cotă unică sau cote progresive), exercițiul de imaginație în ceea ce privește impozitarea persoanelor juridice (a se vedea înlocuirea generalizată a impozitului pe profit cu impozitul pe cifra de afaceri) a fost de-a dreptul fantasmagoric. Bine că s-a renunțat la idee, că înlocuirea impozitului pe profit cu impozitul pe cifra de afaceri ne ducea cu gândul la impozitarea pe baza unor semne exterioare practicată în trecutul îndepărtat (impozit în funcție de numărul de uși, ferestre etc.), impozitare eficientă la acele momente, dar destul de rudimentară, mai ales că nu se ținea cont de ce era în spatele lor. E adevărat că verificarea respectării unor reguli complexe este mai greu de realizat decât verificarea unor reguli simple, dar când complexitatea duce la asigurarea unei „echități” fiscale, parcă e mai bine ca statul să își asume riscul unor optimizări fiscale făcute de contribuabili (și automat posibile încasări mai mici la buget) decât să limiteze echitatea în impozitare. Sau să întărească aparatul fiscal (cantitativ și calitativ) și să îi ofere instrumente (inclusiv prin perfecționarea legislației) și libertatea operativă pentru a crește încasările la buget.
Probabil că o altă revoluție fiscală ce va fi dezbătută până la finele anului (care dacă nu ar face doar să atenueze creșterea de la 1 ianuarie 2018 cu 25% a salariilor din sectorul bugetar, creștere de curând legiferată, ar fi chiar o idee bună) va fi trecerea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. Dacă va fi și dublată de stabilirea unor plafoane maxime pentru impozitare (mergând pe ideea că dacă se dorește solidaritate și pentru aceasta se introduce taxa de solidaritate, nu mai este nevoie de așa de multă solidaritate pentru plata serviciilor de sănătate sau a pensiilor sociale), ar putea candida la titlul de cea mai bună măsură fiscală a anului.
Redacția
